Nistru – râu cu apă indiferentă. Indiferentă la sentimentele oamenilor. Oare?
Şoseaua este întreruptă … nu putem înainta cu autocarul. Oprim, cu vreo 200 de metri, departe de linia frontului. Da, front lângă apa Nistrului! Coborâm şi înaintăm pe şoseaua liberă, nicio maşină. Ajungem la barieră. De dincolo de barieră, din imediata ei apropiere, ne priveşte tancul rusesc cu ţeava îndreptată spre noi. În preajma tancului, trei soldaţi severi la chip. Ni se permite să mergem până la Nistru. Ni se permite, destul de uşor, nouă, celor din România, participanţi la o activitate culturală a ASTREI, să mergem să privim Nistru. Nu ne sperie ţeava tancului. Oare de ce? Pentru că nu ştim ce înseamnă teama de a avea permanent o … ţeavă de tun îndreptată spre noi, o ţeavă de tun care ne ameninţă permanent. Câtorva dintre însoţitoarele noastre moldovence le-a fost teamă să meargă spre Nistru. Le-a fost teamă să meargă prin dreptul tancului cu ţeava ameninţătoare. S-au întors la autocar. . .
Ceilalţi am mers mai departe. Curaj? Nici vorbă. Nu ştiam ce este acolo. Netrăind mereu ameninţarea, spaima războiului, ci vieţuind în afara lui, nu cunoaştem o asemenea teamă.
Auzim câteva focuri de armă. Vedem soldaţi prin strujenii de pe câmpul Nistrului. Să tot fie până la zece. Nu mai mulţi. Sau, poate, nu-i vedem noi. Cineva dintre noi spune: „Împuşcă ciorile!” Da, îmi zic în gând, se joacă şi ei, ce să facă? Linişte. Ajungem pe pod. Nistru! Privesc în jos. O apă curgătoare mai mare… Parcă aş fi pe podul de peste Olt, la Sfântul Gheorghe, unde însă apa este mai puţină, iar malurile mai abrupte. Acolo, acea apă curgătoare se află la poalele Carpaţilor. Carpaţii o apără. Aici, Nistru îşi unduieşte apele în plină câmpie. Vadul lui e întins. Câteva terase. Când apa e mare, rar sunt inundaţii, deoarece învolburata apă se poate întinde până hăt departe. Casele sunt ridicate pe culmea unor dealuri. Ca cele din Gura Bâcului. Privesc în depărtare sărăcăcioasele gospodării cu case vopsite în albastru.
Îmi doresc să fotografiez Nistru. Îmi aminteşte de Rusoaica lui Gib Mihăescu. Am fost anunţaţi să lăsăm aparatele de fotografiat la autocar. Nu avem voie să facem fotografii. Este front, război. Mă uit mai atentă să înregistrez totul în suflet. Pe o terasă a Nistrului, văd o turmă de capre. De ce mi-au atras atenţia? Capre – lângă ele, un păstor. Se sprijină într-un ciomag.
Ajunşi la jumătatea podului, nu ne îndurăm să plecăm. Toamnă frumoasă. Soarele ne priveşte palid, dar încă străluceşte, pregătindu-se să plece la odihnă. Frunze galbene pe jos. Pe malurile Nistrului, de-o parte şi de alta, smocuri de pădure. Îngălbenită. Mi se opreşte privirea pe nişte insuliţe care s-au format pe malul dinspre noi. Partea opusă este abruptă. Îmi fixez în suflet fotografiile. Sunt pe Nistru!
Pornesc spre autocar. Trebuie să trec din nou graniţa. Văd sârma ghimpată şi ţărâna proaspăt arată, ca altădată marcarea hotarelor. Aici marchează hotare între fraţi. Trec din nou pe lângă tancul cu ţeava îndreptată spre … Doamne! Ce văd? Ţeava este îndreptată spre trei copii care stau cuminţi de partea cealaltă a barierii. Unul lângă celălalt. De înălţimi diferite. Nu formează scara măgarului – cel mic este la mijloc. Ajung aproape de ei. Observ că nu-i interesează ţeava tunului. Cei trei copii privesc în depărtare. Mă opresc în faţa lor. Îi salut. Toţi trei îmi răspund frumos la salut. „Ce faceţi aici?” Îmi dau seama că lor nu le pasă de ţeava tunului. Nu le este teamă?! Desigur s-au obişnuit să vadă zilnic tancul. Nici nu luau aminte la ţeavă. Nouă, celor străini ne era teamă. Ei priveau mai departe. „Aşteptăm”, îmi răspunde cel mai mare. Auzisem că locuitorii celor două sate, aflate de-o parte şi de alta a Nistrului, puteau trece graniţa. Aveau permisiunea armatei, dacă dovedeau cu buletinul că locuiesc în cele două localităţi. În gândul meu, mi-am zis că băieţii îşi aşteaptă părinţii. Dau să plec. „Aşteptăm caprele!”, îl aud pe cel mijlociu. Caprele!? Turma de capre pe care am privit-o de pe podul Nistrului?! „Voi aveţi capre?” „Da, avem două capre, un ţap şi un ieduţ”, îmi răspunde, mândru, cel mare. Caut să răspund mândriei lui: „Da?! Şi le iubiţi?” „Cum să nu le iubim, dacă ele ne ţin?” Extraordinar – ele ne ţin! Iubirea este motivată. „Cum ele vă ţin? N-aveţi părinţi?” Cel mare îmi răspunde simplu, indiferent parcă: „Tata ne-a părăsit de mult”. Săracii, mă gândesc, au părinţii divorţaţi, vai de capul lor în sărăcia asta! „Mama lucrează toată ziua pe la oameni”, îl aud pe cel mare, numit de ceilalţi Nicu. Mi se trezeşte curiozitatea de a afla cât mai multe despre viaţa lor. Desigur o viaţă amărâtă. Le privesc ochii. Sunt inteligenţi şi curajoşi. „Dar voi sunteţi mici. Cine vă face mâncare?” Îmi răspunde cel mare, îndrăzneţ, demn, uitându-se în ochii mei: „Surioarele noastre. Maria e mai mare ca mine, iar Niculina e ca Gicu. Acu ele deretecă-n casă”. Vorbeşte corect româneşte. Aflu că Gicu este cel mijlociu. Pe cel mic îl cheamă David. Doamne! Cinci fraţi de vârste atât de apropiate! Doi gemeni. Mă bucur că au priviri inteligente, sunt curăţei. Desigur trăiesc într-o gospodărie modestă, dar curată. Mă bucur mai ales că stau fără teamă în faţa tunului cu ţeava îndreptată spre ei.
Atunci nouă de ce să ne fie frică de o ţeavă de tun? De ce să nu vedem, când vrem şi fără teamă, Nistru? Totuşi …
Luminița CORNEA
Basarabia – Gura Bâcului, noiembrie 2010
