Am trecut Dunărea – fluviu care desparte țări, popoare. Desparte și frați, ca atâtea alte ape. Sunt în Serbia. Multe am tot auzit despre românii din Valea Timocului! Oricât de multe auzi despre cineva sau ceva, nu-ți dai seama de situația reală decât dacă vezi cu ochii tăi. Acum sunt la românii din Valea Timocului sârbesc. Mulțumiri și plecăciune Astrei din Iași!
Sunt în regiunea Timoc – Serbia, ca participantă la Simpozionul Internațional „Românii din afara granițelor țării. Perspective culturale europene”, organizat de Despărțământul ASTRA „Mihail Kogălniceanu” din Iași (președinte prof. Areta Moșu). Începând din anul 1998, simpozioanele internaționale, cu titlul semnificativ ales „Românii din afara granițelor țării”, constituie o adevărată punte de legătură între românii trăitori în țară și cei aflați pe meleagurile din afara hotarelor. Toate, întru păstrarea identității românești. Fiecare ediție reunește membri astriști din toate despărțămintele din țară și din afara granițelor. La fel și în toamna acestui an 2013, când un program deosebit de bogat și interesant, a avut loc în orașele Iași, Alba Iulia, Bor (Serbia), Vidin (Bulgaria), având ca prioritate problemele minorității ignorate a românilor din Valea Timocului.
Deci, iată-ne în orașul Bor din Serbia de răsărit! Masa rotundă la care am participat ne-a demonstrat realitatea privind comunitatea românilor (indiferent ce nume poartă, vlahi, vlasi, rumuni etc.) și am constatat că această comunitate a românilor din Valea Timocului este pe cale de dispariție.
M-am bucurat când am aflat de vizita de documentare la mânăstirea Lăpușnea. Îmi plac mânăstirile. Însă mi se pare programul foarte … zgârcit. Doar o jumătate de oră la Lăpușnea! La mânăstiri se cuvine să stai mai mult. Să te reculegi în biserică. Să afli istoria locului. Să simți atmosfera duhovnicească. În sfârșit, programul este încărcat. Bine că vom vedea Lăpușnea, chiar dacă vom sta puțin.
Plecăm din Bor – fost oraș minier. Dealurile pe care le vedem în împrejurimi sunt golașe, de culoare gri. Da, gri, fără niciun fel de vegetație. Ciudat pentru noi care venim de la dealuri și munți împăduriți, unde verdele – în bogate nuanțe – îți încântă privirea.
Autocarul oprește la intrarea într-un drum lateral. Suntem rugați să coborâm. Vom avea de mers pe jos cam douăzeci de minute. Drum de țară. Vreme frumoasă. Nu prea cald. E totuși octombrie. Plecăm grupuri-grupuri. Câțiva dintre noi rămân la autocar. I-a speriat mersul pe jos? Suntem conduși de Părintele Ștefan, originar din România, căsătorit cu o româncă din Timoc.
După zece minute de mers, crezând că ne apropiem, întreb în ce parte să mă uit ca să văd mânăstirea. Mă așteptam să văd, ca la noi, în Țară, turnurile bisericii mânăstirii. Mi se răspunde că mai avem puțin de mers. Drum greu de țară, în multe locuri, noroi, trebuie să ocolim. Grupurile în mers, la distanțe mai mari sau mai mici. De-o parte și de alta a drumului, plante mari, buruieni, printre care recunosc și coada-șoricelului. Toate înnegrite. Mi se spune că din cauza brumei. Totuși, negrul acesta atât de accentuat … n-o fi și poluarea de la minele de cupru? Îi mulțumesc în gând lui Dumnezeu că locuiesc pe meleaguri curate.
Coborâm, urcăm. La un moment dat vedem grupul din față că o ia peste câmp, lăsând drumul de țară. Cineva mă atenționează să privesc în stânga, peste câmp, în jos, între copaci la o margine de pădure. Se vede turnul … Privesc. Da, văd … turnul. De fapt, ruinele unui turn. Auzim lătrături puternice de câini din direcția … turnului. Îi latră desigur pe primii dintre noi, care probabil au ajuns.
Părintele Ștefan ne spune că ei, preoții români (aflați în subordinea Bisericii Ortodoxe Române) au ținut o slujbă, anul trecut, între ruinele bisericii. După puțin timp, au aflat că reprezentanți ai Bisericii Sârbe au pus o ușă cu lacăt la intrarea în interiorul ruinelor bisericii.
Ajungem și noi. Ruine! Doamne, ce vină are biserica aflată aproape de hotarul dintre două state? Ruinele unei biserici care, se vede, a fost odinioară impunătoare. Zidurile par solide. Deodată … Cum se poate?! De necrezut! Picuri de ploaie. Plouă? Doamna Areta întreabă dacă avem umbrele… Nu e nevoie de umbrele. Doar picături de ploaie. Lacrimi ale cerului sau lacrimile bisericii în ruine? Mă uit în sus. Senin. Doar câțiva nori sunt deasupra ruinelor, dar albi, frumoși, nu de ploaie.
Lacrimi! Plânge biserica! Plânsul ruinelor mă întristează. Cum să nu-l întristeze pe orice creștin? Sau … poate sunt lacrimi de bucurie – că suntem noi acolo.
Mă uit la ușa nouă din lemn masiv îmbrăcată pe laterale în fier. Lacătul – nu știu de ce mă sperie. Se uită și ceilalți din grup. Ușa ferecată ne îndurerează mai mult. Nu putem vedea ruinele din interior. Poate pereții interiori mai păstrează vreo urmă de pictură. Poate e vreo urmă din tabloul votiv, al ctitorului … Radu cel Mare, domnitor al Țării Românești de la începutul secolului al XVI-lea. Răsună parcă în sufletul meu glasul voievodului din ziua sfințirii ctitoriei sale Lăpușnea… Ce impunător era! Câtă mulțime! Oameni îmbrăcați de sărbătoare, în costume populare tradiționale.
Oare voievodul Radu, acolo unde se află acum, se gândește la ctitoriile sale? De dincolo și de dincoace de Dunăre? Se gândește la ctitoria sa Lăpușnea aflată dincolo de luciul de apă al Dunării! Lăpușnea, construită nu departe de locul unde Carpații se întâlnesc cu Balcanii!
De ce, Doamne, încerci credința și iubirea oamenilor? Iubirea aproapelui! Suntem o fărâmă de pulbere în fața Ta.
Dăruiește-ne, Doamne, iubire ca să nu gândim rău despre aproapele nostru! Să nu-l acuzăm! Nu, nu este nepăsarea noastră. Dar neputința? Da, neputința de a acționa pe meleaguri unde viețuiesc românii din zorii nașterii lor, însă nu se simt la ei acasă.
Biserica ta, Doamne, a plâns în fața noastră! Ne-ai arătat că plânge. Își plânge trecerea? Sigur nu-și plânge trecutul. Dacă ar putea, între zidurile ei, la sfintele slujbe, și-ar pomeni, întru vecie, ctitorul. Dar cum să-l pomenească când este ferecată? (Serbia, octombrie 2013)
Luminița CORNEA
. .
