De-a lungul timpului, istoria, cultura, spiritualitatea și civilizația românilor din fostele scaune secuiești a fost cercetată de importante personalități științifice românești, în rândul cărora s-au aflat Nicolae Iorga, Al. Lapedatu, V. Mihăilescu, Gheorghe Popa-Lisseanu, Ion I. Russu, Sabin Opreanu, Ștefan Meteș, P. Râmneamțu, I. G. Bibicescu, Sabin Manuilă, I. Bozdog, Ioan Radu Nicola, Mircea Păcuraru, Veniamin Nistor, Ioana Cristache-Panait, Ana Grama, Constantin Catrina, la care se adaugă cercetătorii din tânăra generație de astăzi.
Pornind de la potenţialul uman redus numeric, respectiv de la numărul mic de cercetători profesionişti, de muzeografi şi arhivişti români existenţi în judeţele Covasna și Harghita, după decembrie 1989, instituțiile muzeale și arhivistice din zonă au stabilit parteneriate cu instituţii, asociaţii şi personalităţi din principalele centre culturale ale ţării, care au înlesnit realizarea unor importante proiecte editoriale, cât şi participarea unui număr important de specialişti din întreaga ţară la manifestările ştiinţifice şi culturale organizate în zonă. O asemenea manifestare este Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie, cultură, civilizaţie”. Ajunsă la ediţia a XXIV-a, sesiunea a devenit, alături de sesiunea organizată la Toplița, în cadrul Zilelor Miron Cristea și de sesiunea anuală a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, o manifestare tradiţională de ţinută, cu o autentică dimensiune naţională şi de solidaritate culturală şi ştiinţifică cu românii din Arcul Intracarpatic.
În anul 2008, pentru instituţionalizarea activităţii de cercetare desfăşurată de ani de zile de un grup de specialişti din principalele centre culturale ale ţării şi din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş şi valorificate editorial în publicațiile instituțiilor organizatoare, cât şi pentru formarea unei baze de date, cu utilizatori multipli, referitoare la arealul sud-est transilvan, s-a stabilit să se înfiinţeze Grupul de cercetare „I.I. Russu”. Printre obiectivele Grupului se află și decernarea anuală a premiului „Ion I. Russu”, autorilor celor mai bune lucrări referitoare la istoria, cultura şi spiritualitatea românească din sud-estul Transilvaniei şi la convieţuirea interetnică româno-maghiară din zonă. Un asemenea premiu urmează să primească, la ediția 2019 a Colocviului Național „I.I.Russu”, și distinsul cercetător bucureștean I. Oprișan.
Dar cine este cercetătorul I. Oprișan și ce a făcut Domnia Sa pentru cercetarea culturii românești din județele Covasna și Harghita, pentru a merita premiul „I.I.Russu”?
Ionel Oprișan este cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române din București, din anul 1963. Între 1984 și 1990 a îndeplinit onorific și funcția de secretar științific al Secției de Științe Filologice, Literatură și Arte a Academiei Române. A fost bursier Humboldt, în anii 1974-1975, cu continuare, câte o lună-două, în anii următori, cu ultimul stagiu în 1990. Şi-a susţinut doctoratul în ştiinţe filologice, cu teza Natură-Om-Civilizaţie în opera lui M. Sadoveanu, Universitatea din Bucureşti, 1980. A fost membru al redacţiilor Revista de istorie şi teorie literară, Jurnalul literar, Memoriile Secţiei de Ştiinţe Filologice, Literatură şi Arte. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Societăţii Folcloriştilor Germani şi al Societăţii Internaţionale pentru Studierea Naraţiunilor Populare și preşedinte de onoare al Fundaţiei naţionale „B.P.Hașdeu”.
- Oprișan este semnatarul a peste 20 de volume de autor, în rândul cărora se regăsesc titluri precum: Mitul Brâncoveanu în creația populară românească (2014), Romanul vieții lui B.P. Hașdeu, ed. a II-a; B.P. Hașdeu sau Setea de absolut. Tumultul și misterul vieții (1989), G. Călinescu. Spectacolul personalității (1999), Istoria literaturii române în evocări, propusă de I. Oprișan (2001), Opera lui Mihail Sadoveanu, I (1986, ed. a II-a, 2004); Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate (1987, ed.a II-a, necenzurată, 2005); Basme fantastice româneşti, I – XI (2002 – 2009), ș.a., și coautor la șase volume colective, dintre care menționăm: Literatura română. Dicţionar cronologic (sub îngrijirea lui Al. Dima şi I.C. Chiţimia), Bucureşti, 1979 și Dicţionarul general al literaturii române, I-VI, 2006-2009. Bogata sa operă științifică a fost răsplătită cu mai multe premii acordate de Academia Română, Asociaţia Română pentru Patrimoniu, Asociaţia Editorilor Români, Premiul Librarilor și la numeroase târguri de carte.
- Oprișan este fondator al Editurilor Saeculum, Saeculum I.O., Saeculum Vizual şi Vestala, în cadrul cărora a coordonat şi coordonează întregul program editorial. Grupul editorial Saeculum, încă de la constituire, a optat pentru un program de tip enciclopedic, în cadrul căruia realizarea instrumentelor fundamentale de lucru pentru orice intelectual format sau în devenire (bibliografii, ediții critice, dicționare, enciclopedii, sinteze) constituie obiectul esențial. Dintre zecile de ediții îngrijite de I. Oprișan apărute la Editurile Saeculum, remarcăm cele 11 volume dedicate lui Nicolae Iorga și Transilvaniei, volume care cuprind și scrierile savantului referitoare la români și conviețuirea acestora cu secuii/maghiarii.
Dând curs unui gând mai vechi, izvorât din analiza cercetării culturii populare, în întreg teritoriul României, din proprie inițiativă, acum peste un deceniu, a început o activitate sistematică de cercetare a culturii populare în localitățile românești din județele Covasna și Harghita. Cu binecuvântarea Înaltpreasfinției Sale Ioan Selejan, arhiepiscopul Covasnei și Harghitei și cu sprijinul nemijlocit al preoților parohi din cele două județe, I. Oprișan a străbătut satele românești din curbura interioară a Carpaților, timp de șase – șapte ani, înregistrând în aceste campanii peste 200 de casete audio și video, cu nestemate ale tezaurului culturii populare, mărturii incontestabile ale prezenței și dăinuirii românești pe aceste binecuvântate meleaguri din inima României. Cercetările efectuate de I. Oprișan completează un gol existent în acest segment al culturii populare românești din sud – estul Transilvaniei și întregesc, în mod fericit, cercetările întreprinse în ultimele decenii de etnografii Valer Pop, Corneliu Ioan Bucur, Constantin Catrina, Nicolae Bucur, Constantin Secară, Dorel Marc, Zorel Suciu ș.a.
Un prim rezultat al cercetărilor întreprinse de I. Oprișan, în curbura interioară a Carpaților, îl reprezintă editarea volumului Străvechi povești extraordinare păstrate de românii din Covasna și Harghita, lucrare apărută în colecția Basme fantastice românești, din cadrul Editurii Vestala, București, 2018, cartea valorificând doar „cca. 12 casete din cele 200 înregistrate” cu ocazia cercetării efectuate în arealul menționat. Volumul conţine „un florilegiu de 19 dintre cele mai frumoase basme naţionale, culese de la un acelaşi mare povestitor din zonă”. Naratorul, Ion Coșcodar (Coșcodariu), poreclit Stejaru, este născut în comuna Belin, în 8 mai 1950, dar cu reședința în satul Iarăș, comuna Hăghig, jud. Covasna, personaj pitoresc, căruia autorul îi creionează un portret de excepție: „Povestitorul care ne-a spus basmele din cuprinsul volumului de față este un împătimit al istoriilor fabulos – fantastice, pe care le narează înflăcărat, uitând de sine și de împrejurările date, retrăind odată cu personajele întâmplările la care acestea iau parte. De aceea narațiunile sale capătă valoarea unor piese de înaltă artă, iar el ni se relevă, la ora actuală, drept unul din marii povestitori ai țării.”
Sub titlul „O zonă folclorică românească neglijată până acum de cercetători: Covasna-Harghita-Mureș”, autorul pune în temă cititorul cu împrejurările în care au început și s-au realizat cercetările din Arcul Intracarpatic, date despre biografia și repertoriul povestitorului și, în final, câteva considerații despre valoarea colecției.
„Cea mai importantă trăsătură a basmelor culese de noi în județele Harghita și Covasna, nu numai a celor incluse în volumele de față – apreciază I. Oprișan – e că din ele emană (în pofida presiunilor care s-au făcut cel puțin din 1867 încoace asupra lor) aceeași atmosferă și spiritualitate comună narațiunilor și folclorului românesc în genere, de pretutindeni. (…) Românii din Harghita și Covasna mai păstrează încă – deși printr-un număr din ce în ce mai restrâns de povestitori (ca peste tot în țară și oriunde în lume) o salbă de basme de cea mai mare frumusețe și de o vechime incomensurabilă”. Având în vedere faptul că basmul este „cel mai formidabil document al vechimii noastre”, poveștile din volumul de față și cele din viitoarele volume – subliniază I. Oprișan – „ţin, repetăm, de acea epocă primară, sau chiar medievală, când zona Covasna-Harghita-Mureş era majoritar şi chiar exclusiv, până la un timp, românească. E un fapt pe care folclorul ni-l confirmă din plin”.
Referindu-se la includerea volumului de față, în colecția Basme fantastice românești, autorul ține să precizeze că, „deoarece intenţionăm să dezvăluim întreaga bogăţie a folclorului românesc pe marile genuri şi specii – pe categoriile lui esenţiale – ne putem permite să înfăţişăm în toată splendoarea lui un narator, aducând din trecut basme rarisime”, iar în legătură cu perspectiva valorificării editoriale a informațiilor din cele cca. 190 de casete, I. Oprișan afirmă: „nu ştiu câte vor ieşi, în total (volume – n.n.) – poate 10, poate 20… câte voi putea transcrie şi pune în pagină”. Din lectura acestor povești, „înţelegem, înainte de toate, că aceste poveşti, măcar prin unele elemente, ca şi prin structura lor narativă, vin din timpuri imemoriale”
Mulțumim distinsului cercetător bucureștean I. Oprișan pentru acest prim volum de „străvechi povești extraordinare păstrate de românii din Covasna și Harghita” și așteptăm cu interes apariția volumelor viitoare. Fără recuperarea acestor pagini de tezaur folcloric românesc din județele Harghita și Covasna, am fi fost mult mai săraci, iar pierderile iremediabile.
Pentru edificare, redăm paginile de început ale volumului Străvechi povești extraordinare păstrate de românii din Covasna și Harghita, volum apărut sub semnătura eruditului cercetător I. Oprișan.
Dr. Ioan Lăcătușu
Străvechi povești extraordinare păstrate de românii din Covasna și Harghita
„O zonă folclorică românească neglijată până acum de cercetători: Covasna-Harghita-Mureș”
- Impulsul cercetărilor folclorice în Harghita – Covasna – Mureş. „ Prin anii 2004-2005 studiam intens la Arhivele Statului din Bucureşti vasta arhivă Iulia Hașdeu – B. P. Hașdeu şi a discipolilor săi. În pauzele atât de necesare spre a nu-ţi sticli ochii, mă întâlneam, între alţii, tot mai des cu domnul Marcel Ciucă, viitor director adjunct al Arhivelor din Bucureşti, şi cu domnul Ion Lăcătuşu, director pe atunci al filialei Arhivelor din Covasna. La un moment dat, l-am apostrofat direct pe acesta din urmă: – Oare ştiţi că d-voastră, românilor din cele două judeţe, vă lipseşte poate cel mai formidabil document al vechimii noastre pe acele locuri? S-a uitat la mine întrebător, neştiind dincotro bate vântul. – Avem toate documentele posibile! mi-a răspuns dânsul. Eu am zâmbit de fragilitatea ripostei. – Nu la documentele scrise mă refer, ci la cele imemoriale, care dovedesc prezenţa noastră acolo chiar înainte de a fi fost vreo urmă de secui sau de unguri, cele venind de mii şi mii de ani. Domnul Ioan Lăcătuşu se uita la mine tot mai contrariat. A trebuit să-i răspund direct: – Mă refer la documentele folclorice româneşti, cele mai vechi de pe tot continentul, din vremea când Europa apuseană era încă sub gheţurile milenare. – Avem ceva…, unele culegeri personale, dar, într-adevăr, o cercetare sistematică, integrală, lipseşte. – Mă primiţi s-o realizez eu? În câţiva ani s-ar putea înfăptui. – Cum să nu! mi-a spus el, sunteţi binevenit. Şi chiar m-a ajutat imens.
Părintele episcop Ioan Selejan a fost a doua persoană care a dispus să fiu însoţit în fiecare sat de preotul paroh pe toată durata cercetării şi mai departe să mă dea în primire preotului din satul vecin, încotro voi dori să-mi îndrept investigaţiile. Aşa, mai mult dintr-o dorinţă de contrazicere, s-a început o muncă ştiinţifică ce avea să dureze 6-7 ani – acoperind integral suprafaţa judeţelor Covasna, Harghita şi o parte din Mureş. Rezultatul – abia începe să se vadă cu acest volum (care reprezintă materia a cca. 12 casete din cele peste 200 înregistrate atunci). Furat de alte lucrări – ediţiile B. P. Hașdeu în 16 vol. la Chişinău, N. Iorga (cca. 20 de vol. și alte 6 – din seria Pleiade, lucrările despre G. Călinescu, L. Blaga, B. P. Hașdeu etc. – m-au îndepărtat de acest subiect atât de drag mie, revelator pentru românitatea zonei.
O primă incursiune făcută în 2005 la Sita Buzăului şi în câteva sate din preajmă mi-au dovedit că se poate afla ceva interesant, cu totul nou. Nu are rost să înşir traseele urmate, revenirile de nenumărate ori în unele sate şi la unele persoane, căci ele s-au întreţesut până la a epuiza pe cât posibil tot spaţiul aşa-zis secuiesc, iniţial vechi românesc. Mă refer deocamdată la tematica acestui prim volum din nu ştiu câte vor ieşi, în total – poate 10, poate 20… câte voi putea transcrie şi pune în pagină. Restul – va da de lucru şi altor cercetători, căci materialul e înregistrat electronic şi digital şi sper să se păstreze.
Poate îi va mira pe cei care vor răsfoi acest prim volum inclus de mine ca vol. al XII-lea în cadrul seriei Basme fantastice româneşti. Dar el nu e deloc aruncat unde nu trebuie, întrucât conţine un florilegiu de 19 dintre cele mai frumoase basme naţionale, culese de la un acelaşi mare povestitor din zonă. Cei care cunosc această colecţie a mea adunată din toată ţara şi din afară ei – în care am inclus o selecţie de frumoase basme din toate subspeciile genului, se vor mira că acum categoriile şi subcategoriile narate de o singură persoană sunt înşirate în ordinea în care au fost culese. Amplasarea basmelor în vol. I-III, IV (1-2), V-XI, a rupt posibilitatea cititorilor de a vedea în toată desfăşurarea lor a marilor repertorii deţinute de câţiva buni povestitori întâlniţi până acum de mine. Întrucât acum, în zona Covasna – Harghita – Mureş, intenţionăm să dezvăluim întreaga bogăţie a folclorului românesc pe marile genuri şi specii – pe categoriile lui esenţiale – ne putem permite să înfăţişăm în toată splendoarea lui un narator, aducând din trecut basme rarisime.
- Biografia naratorului. Născut la 8 mai 1950, 7 clase (4 primare + 3 absolvite în particular), în comuna Belin – unde locuiesc copiii şi cumnatul lui (cu familia), dar el avându-şi reşedinţa în satul Iarăş, com. Hăghig, jud. Covasna, Ion Coşcodar (Coşcodaru), poreclit Stejarul, deşi nu-i de speriat de înalt şi nici prea voinic, este un nume cunoscut în judeţul Covasna şi în cele vecine (Braşov, unde a lucrat ca manevrant vagoane, la Secţia Triaj, Braşov) precum şi în Harghita şi Mureş.
De fapt el e peste tot şi nicăieri, căci dacă încerci să-l afli, nu-l găseşti decât cu mare greutate. Eu, de pildă – după ce am întrebat mereu de el, căci toţi îmi spuneau că ştie multe poveşti şi le istoriseşte frumos – nu l-am putut întâlni decât după 4-5 ani, în 2010, în afara ariei lui obişnuite de lucru – în Lunca Câlnicului, unde muncea ca oier, îngrijitor de capre şi văcar. Am înregistrat atunci doar vreo 7-8 basme, numai noaptea. Când am vrut să continui înregistrările în anul următor, nu mai era acolo. Se spunea că s-ar fi înecat, fiind aruncat de nişte potrivnici de pe un pod în râul Olt. Dezamăgit, m-am dus în satul Belin. Norocul meu a fost că l-am găsit, aproape turmentat, în cârciuma satului. Aflând că lucrează la Puiu lui Colţea (Iosiv Colţea), ca cioban şi văcar, undeva în munte, l-am rugat să mi-l dea – la hotelul unde locuiam – până a doua zi la prânz. L-am dezamorsat de beţie, l-am hrănit bine – a mai vrut totuşi să bea – şi toată noaptea mi-a spus restul de basme pe care le-am cules de la el. Ce a mai rămas de povestit, cine ştie dacă voi mai ajunge eu acolo sau dacă va mai fi el dispus să povestească. Din 2011 nu mai ştiu nimic despre el. I-am dat adresa mea să vină la Bucureşti, dar până acum nu m-a vizitat. Se vede că m-a căutat – glumesc – când nu eram acasă.
- Repertoriul povestitorului. Ca orice om trecut printr-o şcoală, fie ea şi doar cea elementară, Ion Coşcodar a citit mai toate basmele cunoscute de copii – „din cărţi”, spunea el: Albă ca zăpada, Capra cu trei iezi, Afin şi Dafin, Fata babei şi fata moşneagului, Neghiniţă, Făt-Frumos, Fiul iepei etc., dar şi unele mai aparte, precum: Măr şi Păr, Galben de Soare, Cu Florica, Cu 12 încălţări etc. Nu cunoaşte mai nici o poveste pusă în circulaţie, tot „în cărţi”, pentru copii, în ultimii 10-15 ani, şi nici pe cele mai multe dintre basmele culese de mine din ţară, specifice altor zone, precum: Fata din icoană, Inimă putredă, Bobi Ursaru, Buzăilă Buzatu, Cojocel de Lemn (= Bufliţa = Lemnişoara), Cu Baltazar, Calavânt împărat, Cu Cap Curechi, Din Busuioc, Cu Galben Bou, Cu Norocel, Plopul de Gheaţă, Ursul de Fier Vorbitor, Floarea unei babe, Găsitu, Mustaţă de Aur şi multe altele despre care l-am întrebat, narându-i adesea câte un pic din ele. A auzit doar de Picioare de Cal şi de Roza Rozalina, dar nu le-a putut nara. Ce să le nareze pe cele despre care doar auzise, că el nu reuşea să le povestească nici pe cele pe care le ştia şi pe care le trecusem în caietele mele spre a le povesti la rând?!
În afara celor 19 basme, care se găsesc în structura volumului de faţă, el îmi mai este dator să-mi spună următoarele basme, care fac parte din fondul activ de poveşti pe care le deţine: Cu Baba Vânată, Împăratul Negru, Spată Lată şi Florin, Mucea făr’ de moarte, Cu Chipăruş Viteazul, Cu oglinda fermecată, Ţivocaş Viteazul, Ionaş fără Noroc, Cu Căprăraşu, Din fată fecior (o variantă proprie) etc. În total, după aprecierile mele, bazate pe o îndelungată practică, consider că repertoriul lui Ion Coşcodar, doar cel original – excluzând tot ce a citit prin cărţi – s-ar putea ridica la minimum 50 de basme, ceea ce înseamnă, pentru timpurile de acum, o cotă foarte ridicată, singulară chiar, căci toţi ceilalţi naratori incluşi în primele 11 + 1 volume ale seriei de faţă sunt trecuţi ei înşişi în lumea basmelor!
Trebuie să menţionez că Ion Coşcodar povesteşte de voie orice basm (inclusiv din cele cu prostii Cu Ion în armată, Cu Ion Cătană), deşi mi-a declarat că e pocăit. A propos de „pocăiţi” – am aflat chiar de la unii dintre ei, care n-au vrut să-mi spună nici un basm – că ar şti foarte multe poveşti. Mai multe, în orice caz, decât cei nepocăiţi. Întrucât n-am putut verifica, nu-mi pot da seama dacă faptul respectiv reprezintă sau nu o realitate în cele trei judeţe transilvănene. Trebuie însă insistat până reuşeşte cineva, vreo rudă, vreun fiu, să facă o spărtură în acest bloc şi să scoată de-acolo ce se mai poate scoate, cât mai trăiesc oamenii respectivi… Căci altfel, acele basme, dacă există cu adevărat în memoria lor, sunt ca şi pierdute.
- Valoarea colecţiei. Desigur, altfel s-ar vedea toate calităţile şi posibilele defecte ale culegerii de faţă dacă mi-ar fi fost dat să continui înregistrarea basmelor ştiute de povestitor – atât a celor necunoscute, cât şi a celor citite în manualele şcolare sau în alte volume, dacă o fi avut timpul să le parcurgă, cum spune că a făcut-o. Dar fie şi numai din cele 19 poveşti, lămurite cu mult mai bine prin întrebările privitoare la mitologia şi datinile populare româneşti, pe care le-a influenţat şi din care, în bună măsură provin – ce urmează fiecare text înregistrat – se pot desluşi câteva trăsături care le pun în legătură cu tot restul spiritualităţii naţionale, chiar dacă asupra lor s-a exercitat o continuă şi statornică presiune străină.
Înţelegem, înainte de toate, că aceste poveşti, măcar prin unele elemente, ca şi prin structura lor narativă, vin din timpuri imemoriale. Se vede asta din prezenţa vie în cadrul textelor a unor personaje şi practici ce amintesc de credinţele în divinităţile animaliere, în care fiinţele ajutătoare (boi, tauri, vaci, cai, oi, capre, păsări, insecte etc.) şi chiar cele duşmănoase (şerpi, balauri, urşi, lupi, vulpi etc.), toate cu puteri supraumane (nu pur şi simplu fabuloase), au, într-un anume sens o valoare cultică, chiar după atâta religie creştină, care le-a mai estompat din funcţiile şi puterile întrevăzute iniţial. Cel mai bine rezultă acest lucru, comparând varianta basmului cu ararea („spargerea”) câmpului de aramă de către Ioan, în povestea Cu Murgoci şi Cerban, culeasă de la Vasile Molfa din Scheiu de Sus, Ludeşti, 2.01.1989 (Muntenia), cu textul Ciuturină şi Boul Bălţat cules la 20 august 2010 de la Ion Coşcodaru, satul Iarăş, com. Hăghig, Covasna.
Aparent, prin simplitatea lui, basmul muntenesc ar părea mai vechi, faţă de varianta lui transilvăneană, mult mai complicată. În realitate însă, amestecul lui Iisus Hristos şi Sfântul Petru în botezarea şi dăruirea cu avere a lui Ionaş – prin introducerea într-o naraţiune cu aparenţă de religiozitate şi a descrierii bourului Ciuturină atât în viaţă, cât şi după moarte, ca o întruchipare divină – scoate în evidenţă o vechime şi mai mare, care poate coborî către epocile primare. Să nu uităm că unul din boi poate să-l scoale pe erou din moarte, iar altul are puterea să dea Soarele înapoi spre a avea timp să termine de arat câmpul de aramă până seara. Căci, de obicei, religiozitatea străveche cere continuarea aceluiaşi sentiment şi în formele ulterioare.
Multă duioşie relevă şi cele câteva basme cu zâne, în care umanul nu e îngrădit de posibilitatea unirii cu divinul propriu-zis (A se vedea poveştile Feciorul împăratului Verde, Cu căprioara şi zânele, Cu Căpraruşu şi zânele), în ultimul întrevăzând chiar o laicizare a divinului. Pe lângă faptul că „Căprăraşul” e finul Sfintei Dumineci, naratorul – care va fi fost pe firul transmiterilor – imaginează că sfânta ar fi avut un frate (pe Barbă Albă) şi chiar ar fi fost căsătorită (cu Cap de Nevăstiucă), care s-ar fi despărţit de Sfânta Duminică spre a-şi creşte cele trei nepoate de la o rudă a sa laterală despre care nu ni se dau detalii. Ambele personaje din preajma Sfintei Duminici – uriaşi – îl ajută pe Căprăraş să-şi recapete soţia, şi-i ard straiele spre a nu-l mai părăsi niciodată. Laicizarea – trăsătură firească a evoluţiei basmului – e vizibilă de altfel în forme extrem de multiple, ce denotă că deşi nucleele sau trăsăturile arhaice se mai păstrează încă, basmele din Transilvania, înaintează – câte mai sunt – inexorabil spre sfârşitul pe care li-l aduc mijloacele de comunicare în masă: Radioul şi TV-ul.
După cum, mai greu sau mai uşor, rezultă şi din cele relevate anterior, la fel ca în tot restul spaţiului românesc şi probabil mondial, existenţa a trei etape în ansamblul poveştilor: 1. Etapa veche. Nu putem preciza decât în unele cazuri că e vorba de o etapă foarte veche – poate antică, poate şi mai veche – punându-şi pecetea până către anii 1.000-1.200. 2. Etapa medievală. E spaţiul temporal în care se încadrează cele mai multe basme, unele destul de recente, dar create în maniera celor medievale, în perioada secolelor 18-20, când circulaţia şi viaţa propriu-zisă a poveştilor a atins cote maxime. 3. Etapa modernă – în care deşi s-au creat noi basme, înrâurirea naratorilor nu a atins decât foarte puţin structura genului. Influenţele – mai ales după 1916-1920, după Primul Război Mondial – se referă cu deosebire la mijloacele militare invocate în cazul războaielor dintre împăraţi: tunuri, tancuri, blindate, mitraliere etc. Cam după 1950, basmul a fost bombardat de aluziile la întreaga viaţă modernă (actuală). Şi chiar dacă firul narativ menţine liniile vechi, ambianţa acţiunii aduce de foarte multe ori tot ce e caracteristic zilei de azi. Aşa şi în basmele lui Ion Coşcodaru. O etapă „post-modernă” nu va mai aparţine, în privinţa poveştilor, decât literaturii scrise şi ilustrării unor chestiuni pe baza pieselor extrase din arhive.
În sfârşit, a treia concluzie care se poate trage din parcurgerea colecţiei aici prezentă e că toate, dar absolut toate poveştile publicate de noi (cu ample şi uneori chiar mai interesante decât textele mărturisiri făcute de povestitor la întrebările noastre) consună cu restul naraţiunilor cu circulaţie în spaţiu amplu naţional. Încât – chiar dacă apar ici-colo modificări de nume, înrâurite de forma maghiară, sau cuvinte izolate, pe care, adesea, naratorul, care pretinde că ar şti bine ungureşte, nu le înţelege în adevăratul lor sens – fiecare text se încadrează spiritualităţii şi sufletului românesc. Ele ţin, repetăm, de acea epocă primară, sau chiar medievală, când zona Covasna-Harghita-Mureş era majoritar şi chiar exclusiv, până la un timp, românească. E un fapt pe care folclorul ni-l confirmă din plin.
Conchizând, ca ascultător – care am fost adesea doar eu – şi alţi câţiva îngăduiţi la înregistrări – am admirat limbajul autentic românesc al povestitorului, modalitatea captivantă de a nara, sensurile greu de descifrat, fie ale personajelor, fie ale acţiunii, fie ale gândirii sale însăşi, care ne-au fermecat. Am înţeles astfel de ce e aşa de căutat, atât de copii, cât şi de oamenii maturi – căci e un fenomen viu, care ne întoarce către trecut, făcându-ne să-l iubim”.
- OPRIŞAN
