De câteva bune decenii mi-am întemeiat nişte relaţii de amiciţie dominant legate de breasla artelor plastice şi fotografice, unde mi-am dat seama că circulă „regula” – a fi artist te apără de orice nedreptate sub raportul judecăţii artistice. Pentru că arta plastică, ca şi scrisul, e o satisfacţie pe care ţi-o faci în primul rând ţie însuţi. Dacă se asociază şi alţii, cu atât mai bine. Ce ar putea fi opera de artă dacă nu acea punte mijlocitoare către adevăr şi bucurie dinspre şi înspre cel care a plăsmuit-o. Arta fiind viaţa însăşi convertită în frumuseţe în faţa căreia străluceşte adevărul – este lesne de înţeles că fiecare artist caută dialogul cel mai firesc. Acest dialog . . , precum reiese din atâtea exemple, poate trece însă de graniţa „Eului”, aplecându-se spre un „Celălalt”, extinzându-se spre alte persoane de origini diferite, naţii, popoare.
Vom încerca să nuanţăm câteva aspecte privind modalitatea cum oamenii de cultură, scriitori, artişti, muzicieni au înţeles să se apropie, prin căutările şi realizările lor de limba, cultura şi creaţiile altor confraţi, chiar de etnii diferite. Am avut în vedere şi această reflecţie: „Conştiinţa nu va permite omului să-şi trădeze idealurile spirituale”, dar nici pe cele naţionale, am adăuga noi.
Arta muzicii a fost aceea care a ştiut mereu să ne sensibilizeze, să ne facă mai buni, mai îngăduitori şi mai nobili. „…Muzica este un grai…Prin ea, sufletul blajin şi visător al românului a devenit cunoscut lumii, făcând pe străini să exclame: „Un popor care cântă doina atât de duios, trebuie să fie nobil şi bun la inimă…” Aceste vorbe îi aparţin lui George Enescu, artistul şi omul, devenit modelul care esenţializează calităţile spirituale, trăsăturile temperamentale şi forţa poporului său. Educat în două mari şcoli occidentale (Viena, Paris), trăind o mare parte din viaţă în străinătate, Enescu a rămas întotdeauna al patriei sale. Atât în timpul vieţii, dar şi după despărţirea de el, Enescu s-a bucurat de o deosebită stimă şi apreciere. Alături de Pablo Casals, Louis Fournier, pianistul şi dirijorul italian Alfredo Casella, partener prestigios în turneele din ţările europene, avea să-i devină bun prieten. În cartea sa de „Amintiri” spune despre Enescu: „Era un tânăr înalt, zvelt, aş spune de cel mai frumos tip balcanic, şi în acelaşi timp plin de vigoare, care vorbea la perfecţiune cinci limbi. A fost de îndată destul de comunicativ cu mine şi, din acea zi, a început între noi o prietenie care avea să dureze pentru totdeauna. Enescu este pentru mine una din fiinţele cele mai înzestrate muzical pe care le-am cunoscut vreodată.”
Evenimentul apariţiei dramei simfonice „Oedip”(a fost terminată la conacul din Tescani la 27 apr.1931 – premierea mondială a avut loc în 1936 la Opera Mare din Paris, iar cea naţională la Opera Naţională Bucureşti în stagiunea 1958-1959, în cadrul primei ediţii a Festivalului „George Enescu”, 22 sept.1958), i-a încântat pe cei mai pătrunzători critici din Occident, iar de unii confraţi, compozitori de renume a fost socotită ca „cea mai înaltă expresie artistică, ca mărturia supremă a culturii şi a nobleţii intelectuale de care dau dovadă un neam şi o ţară”. Jurnalistul şi scriitorul francez Henri Malherbe (1886-1958) nota la acea dată: „Datorită lui George Enescu, România nu mai are nimic de invidiat, chiar din punct de vedere al spiritului celor mai însemnate popoare. România posedă un muzician cu faimă universală şi care-i aduce o cunună ce îi era refuzată mai înainte; se înalţă la demnitatea celor mai înzestrate popoare civilizatoare.” Celebrul violonist şi dirijor american Yehudi Menuhin, care s-a numărat printre elevii lui Enescu, cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult şi o profundă afecţiune pentru maestrul său, considerându-l părintele său spiritual. „Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii (…) Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe.”, mărturiseşte discipolul. Mai notăm şi aceste gânduri: „ Enescu va fi una dintre marile descoperiri ale secolului al XXI-lea. Enescu a fost cel care mi-a aprins imaginaţia, deschizându-mi o perspectivă în tumultul şi măreţia lui Bach. Enescu va rămâne pentru mine, întotdeauna, Absolutul, etalonul cu ajutorul căruia îi judec pe ceilalţi…Enescu m-a purtat pe piscurile concepţiei sale despre muzică.”
O carte cu semnificaţie istorică pentru posteritate, dintre atâtea altele, este şi cea a muzicologului Viorel Cosma, „George Enescu. Concert de adio – Studiu introductiv şi antologie de texte”, Editura Fântâna lui Manole, Râmnicu Vâlcea, 2005. Aici sunt selectate eseuri, articole şi necroloage publicate în ţară şi peste hotare, apărute în timp, prilejuite de stingerea din viaţă, în ziua de 4 mai 1955, a celui mai mare muzician român.
Sub titlul „Pierderea lui Enescu ne doare şi pe noi” va semna Zoltán Kodály, laureat al Premiului Kossuth, preşedinte de onoare al Uniunii Compozitorilor din Ungaria. Extragem un fragment: „Moartea mult apreciatului meu coleg a fost o surpriză dureroasă pentru mine, deoarece nu de mult am văzut ultima lui fotografie, luată la Paris, în timp ce lucra la o înregistrare. Ştiam că se luptă cu boala de ani de zile, dar a înfruntat-o cu o energie nemaiauzită. Ultima oară ne-am întâlnit la Chicago, în 1947. A dirijat propriile sale lucrări şi în aceaşi seară a interpretat concertul de Brahms. A făcut deci munca a doi oameni. Cu această ocazie, am văzut că Rapsodia Română este atât de populară în America, încât publicul a început să fredoneze tema ei. (…) Înţelegerea şi prietenia dintre popoare poate fi slujită numai prin asemenea sentimente, iar viaţa şi personalitatea lui Enescu poate fi un exemplu pentru toţi acei care luptă pentru ţeluri asemănătoare.” (în: Muzica, Bucureşti, nr.5, V 1955). Din relatarea Dr. Iosif Willer, „Amintiri despre George Enescu”, ne-am oprit la episodul despre cei doi maeştri, Enescu şi Bartók, ambii concertând şi la Lugoj. Când încerca doctorul să-i explice lui Bartók că maestrul Enescu a fost din nou la Lugoj în 1921, „executând pe dinafară şi Sonata Kreutzer a lui Beethoven, fapt ce nu-şi prea găseşte precedent”, Béla Bartók zâmbind avea să-i povestească despre Enescu. Preluăm un pasaj în care aflăm despre „fantastica surpriză” pe care i-o datorează marelui maestru român: „ Anul trecut fiind în drum spre Bucureşti, (se întâmpla în luna octombrie a anului 1924 n.n.) pe peronul gării de la frontieră, îl zăresc, cu bucurie – uşor de înţeles – pe Enescu care venise în întâmpinarea mea, spre a mă însoţi în capitală. Deoarece Enescu era mare atât ca dirijor cât şi ca interpret şi compozitor, el a fost ales să dirijeze concertul prin care a fost prezentată lucrarea mea pentru orchestră, intitulată Két Kép (Două tablouri), pe care el imediat a pus-o pe genunchi, afundându-se apoi în studierea ei. Din mimica, sâsâiturile, fredonările şi fluieratul lui încet, mi-am dat seama că de la prima privire a absorbit în sine cele mai complicate ţesături armonice şi nuanţe în orchestrare. Şi-a cerut scuze, însă dânsul trebuie să răsfoiască încă o dată, chiar acum imediat, partitura, ca să-i rămână în minte cele mai mici amănunte” Reiese din finalul relatării că maestrului i-a fost suficent „studiul” partiturii…pentru că „a dirijat pe dinafară cele două tablouri, neuitând nimic, nici cel mai mic amănunt… am fost atât de impresionat, cum rar mi s-a mai întâmplat. Nu i-am spus multe, dar din îndelungata şi muta mea strângere de mână, fiinţa aceasta aleasă a putut simţi că am închis-o pentru totdeauna în inimă, aliniidu-mă în rândul admiratorilor lui.” (în: Muzica, Bucureşti, nr. 5,V 1955, Apud Viorel Cosma op.cit., pp.100,101).
Continuăm demersul nostru pentru a semnala câteva consideraţii privitoare la artele plastice. Ne-am propus ca reper ideea că artistul traduce şi imită lumea, dar o şi creează, iar menirea noastră, iubitori de frumos, ar fi, să intrăm pe acele porţi deschise unde ne întâmpină operele de artă.
Am redeschis, în acest sens, cartea lui Lucian Blaga „Zări şi Etape – Studii, Aforisme, Însemnări”, Editura Minerva, Bucureşti, 1990. Aici am regăsit medalionul din volumul „Ferestre colorate” apărut iniţial în 1926, închinat pictorului Nagy István, născut la Misentea-Ciuc, jud. Harghita. Creaţia lui este confesiunea unui zbucium care aspiră să redea frământările umane ce se mişcă între seninătatea caldă a cugetării ţărăneşti şi neliniştea umană al cărei izvor o constituie criza epocii pe care pictorul a trăit-o. Artistul va cunoaşte mari personalităţi din Transilvania cărora le va face portretul. Este invitat de poetul Octavian Goga la castelul său din Ciucea, unde realizează cele două portrete al poetului şi al soţiei sale,Veturia Goga. În amintirea unor contemporani au rămas câteva şedinţe pentru portret, cu Nagy István. Modelul nu-l punea în poză, nu corija mişcarea, făcea portretul cum se aşeza respectivul. Lucra cu foarte multă încordare, omul care vorbea blând şi încet devenea agresiv şi se lupta pur şi simplu cu materia. Pastelul se făcea bucăţi sub apăsarea mâinilor sale, iar starea aceasta de tensiune îi dădea putere şi constituie secretul legendar al acelei „jumătăţi de oră” pentru un portret. Aşa s-au născut cele mai valoroase portrete şi peisaje care, în perioada 1925-1930, a marilor împliniri, dau întreaga măsură a dimensiunilor etice şi estetice ale artistului.
Să-l urmărim pe Lucian Blaga cum l-a „descoperit” pe artistul ciucan şi să-i savurăm stilul „portretistic” atât de sugestiv: „E un secui cu ochii mici, sub pleoape groase ca înţepate de cine ştie ce misterioase albine, cu oasele feţei lăţite pentru a arăta că omul are neuitate legături strămoşeşti cu Asia.(…) Nagy István iubeşte mai presus de orice sorţile omeneşti, iar acestea nu putea să le găsească nicăieri mai năvalnic şi mai neprefăcut ţîşnite în feţe şi în gesturi decît la sat. (…) Nagy István trăieşte astăzi la Cluj, dar are prietenii rare şi aiurea, la Budapesta, la Viena şi, mîine-poimîine, şi mai departe.” Poetul Blaga în faţa unui portret de Nagy István: „ Portretul e caracteristic: el redă un trup pe care l-a sfărîmat timpul, o materie în care s-a organizat o soartă şi pe care a descompus-o soarta. Cei mai mulţi oameni prinşi în cărbune şi pastel de Nagy István sunt în acelaşi sens: materie descompusă de o fatalitate. Nagy caracterizează, desigur, cu neobişnuit meşteşug chiar, dar ceea ce el reţine din înfăţişarea şi din viaţa unui om nu e atît trăsătura ce nu se mai repetă la altul, fizionomia accidentală şi unică, ci inevitabilul, destinul, care distruge o faţă şi o fiziologie dată, înfăptuindu-se. Această dragoste sau spaimă de destin circumscrie opera lui Nagy…” Despre tehnica de lucru: „De notat că Nagy iubeşte mult şi un motiv aşa de banal cum e: cimitirul. El are o serie de desene numai în cărbune:trunchiuri negre în noapte neagră, frunze grase de cărbune, morminte săpate în cărbune. Sugestia e tare şi definitivă: aici sunt îngropate sorţi, nu oameni. Nagy nu cunoaşte nici uleiul, nici acuarela, numai pastelul. Tablourile sunt pastel frămîntat.” După această „lecţie” de artă, să-i consemnăm şi această inedită remarcă: „Nagy se luptă cînd desenează. El pune pigmentul cu pumnul. Nu l-am văzut lucrînd, dar din cele auzite aminteşte pe Van Gogh.”
În finalul acestui profil de artist, Blaga consemnează: „…Am văzut undeva un portret de Nagy István al unui ţăran român cu ochii în pămînt. Amintindu-i, Nagy, mi-a spus să acum se duce iarăşi la sat, să prindă vieţi româneşti. Poate vieţi pietroase din Munţii Apuseni, poate vieţi primitive din ţinuturi, unde românul a acceptat infiltraţii asiatice. Trăieşte între noi un mare pictor şi nu-l cunoaştem. E un om simplu. E un secui. E Nagy István.”
Momente ce evocă afinităţile artei cuvântului a poetului Lucian Blaga şi cea a artei plămădite în piatră, lemn şi lut ars a sculptorului Romul Ladea este o pildă de frumuseţe morală a unor relaţii sufleteşti dintre cei doi, extinsă la aproape patru decenii. Prin anii 1922-1923 tânărul de 21 de ani orginar din Jitin (Caraş-Severin) îl va cunoaşte pe deja cunoscutul autor, provenit de pe meleagurile Lancrămului. Acesta avea pe atunci 27-28 de ani. Gustul poetului pentru arta plastică, conversaţiile cu viitorul sculptor deveneau tot mai interesante, mai substanţiale. Amândoi erau de acord asupra judecăţii de valoare a unei opere în funcţie de mesajul ce-i stă la bază. Poetul, admirator al ştiinţelor pozitive, preţuia în egală măsură posibilităţile revelatoare ale artei. Romul Ladea era fascinat de cunoscutul aforism blagian din Pietre pentru templul meu: „Există lucruri adînci care în lumina artei pot fi înţelese mult mai limpede decît în lumina ştiinţei. Se spune că apa unor mări e mai străvezie în lumina lunii decît în lumina soarelui.” Aşa ne explicăm că multe din temele şi principiile lui Blaga au fost recunoscute şi însuşite de sculptor. Acestea, dealtfel, aveau să fie publicate în reviste şi apoi în volumul deja pomenit „Ferestre colorate” (1926). Cu toate că-l întâlnim în anii următori pe poet mult plecat în străinătate, Varşovia, Praga, Berna, Viena, Lisabona, apoi stabilit ca profesor la Universitatea din Cluj-Napoca, Blaga nu a întrerupt relaţiile cu prietenul său, devenind, între timp, şi el profesor la Academia de artă din Timişoara. După anul 1945 cei doi se vor regăsi la Cluj, iar în atelierul casei din Suceag – Baciu (CJ), Blaga îl va vizita deseori. Avea să sosească şi vremea acelor impozante sculpturi ale personalităţilor istoriei şi culturii noastre: Horia, Avram Iancu, Rebreanu, Sadoveanu, Agârbiceanu şi alţii. De la Romul Ladea avem acea mărturire în care prietenul lui i-a pozat aproape două luni pentru a realiza mai apoi bustul, ce străjuieşte în parcul din Cluj. Reţinem această apreciere despre lucrare, un elogiu de veritabilă colaborare între model şi artist: „Bustul, remarcabil realizat, reţine prin expresivitatea trăsăturilor şi privirii, trădînd forţa interioară, profunzimea şi nobleţea cugetării.” (Cf Bazil Gruia Blaga inedit. Amintiri şi documente, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p.135). Astăzi vorbim de trei lucrări dedicate poetului Blaga: un bust (cel pomenit), un basorelief („încrustrat apoi în piatra sub care-şi găsise odihnă la Lancrăm doar ceea ce era lut în fiinţa poetului” şi o statuie, amplasată în faţa Teatrului Naţional din Cluj, dar şi în Sebeş-Alba, această creaţie „întruchipînd în statuie cea de a treia şi definitivă viziune a geniului materializat în fiinţa lui Blaga.”
În încheiere, întorcându-ne pe meleagurile noastre harghitene şi la oamenii de aici, putem spune că aşa-zisa „lume sensibilă” o descoperim la mai toţi creatorii, invenţia, experimentul le sesizăm în ciclul realizărilor cu care ne-am obişnuit. Ieşirea din atelier şi înscrirea în acel „ceremonial” desfăşurat după reguli precise şi ordonate, popasul cu expoziţii nu numai în spaţiul geografic de la noi, ci şi pe alte meleaguri, dar şi în alte ţări au fost realităţi de netăgăduit. Faptul că din capitala ţării noastre sau din alte centre cultural-artistice, lucrările unor valoroşi autori sunt pe simezele expoziţiilor din localităţile noastre este incontestabil un fapt binefăcător. Această deschidere spre alte spaţii şi alţi creatori de artă a devenit o modalitate de comunicare firească şi revelatoare, promiţătoare în timp.
Salonul Naţional al Artelor Temeiuri din Bucureşti sub generice generoase, dar şi pretenţioase cu tematici precum ”Pomul vieţii”(2014) ori „Oglindire şi transfigurare” – ediţia a IX-a (2016), dar şi manifestarea itinerantă „Atitudini contemporane” ediţia a VII-a cu titlul „Pământul sentimentelor” (2014), pentru a ne rezuma doar la acestea, au avut un impact asupra Eului emotiv al privitorului de la noi pentru că s-au aflat în faţa unor creaţii inedite, plămădite de autori cu care n-au avut ocazia să se întâlnească. Amintim aici şi Tabăra Internaţională de Artă Plastică FREE Camp din Miercurea-Ciuc cu organizatori locali, care şi-a înscris în 2015 cea de-a XI-a ediţie, precum şi „Studio 9” Plasticieni din Ciuc, ce-şi aniversează în toamnă cea de-a X-a ediţie expoziţională şi activitate creatoare. Au fost şi vor fi prilejuri şi contacte de-a descoperi adevăruri despre noi, oamenii, întâlniri cu propriile noastre conştiinţe, realităţi şi trăiri evocate sub impulsul unui travaliu făcut cu raţiune şi suflet.
Artistul contemporan este conştient de faptul că fiecare obiect, dar şi fenomen poate fi învestit cu virtuţile unei opere de artă…Practic nu există zonă interzisă artei şi frumosului în general, cu condiţia descoperirii acestor valenţe care deschid căile spre un dialog statornic şi reciproc stimulator.
Prof. dr. Nicolae Bucur
