Cultura este o continuă creare şi transformare de valori. Nu există idei, nu există construcţii, nici civilizaţii şi cultură fără oameni. Pentru promovarea ei însă avem nevoie, cum se mai spune, de oameni vii, de pasiune, dăruire.
O cultură majoră nu s-a născut niciodată numai din elan genial, spunea Lucian Blaga. O cultură ca şi o operă este mereu, prin însăşi drama sa, un teren de luptă, o arenă, o scenă cu actori, personaje principale şi secundare. Fiecare dintre noi şi-a dat seama că nivel de cultură înseamnă ordine şi curăţenie în tine şi apoi ea se va reflecta şi în viaţa de fiecare zi. Lecţia simplă pe care trebuie s-o însuşim de timpuriu ar fi: În cultură, pentru a şti ce aduci tu trebuie să ştii ce au adus alţii.
Întrebat cum poate cineva să fie om de cultură?, Constantin Noica a avut patru motivaţii pentru care merită să faci cultură: 1.Cultura este singura sursă certă a unei bucurii permanente. 2.Cultura e adevărata formă de maturitate a spiritului. 3.Cultura este singurul loc în care libertatea e la ea acasă. 4.Disciplina culturii e o formă foarte eficientă de igienă a spiritului. Detailând acest ultim motiv, Noica adăuga: Aşa cum există o igienă pentru corp, o „spălare” elementară care ţine de civilizaţie, există şi o igienă pentru minte, care este cultura. Omul e dator să treacă prin curăţirea oferită de cultură, dacă vrea să-şi onoreze umanitatea.
Continuăm „spovedania” noastră cu un citat, poate puţin epatant, dar foarte adevărat, ce-i aparţine lui Eugéne Ionesco, cel universalizat, adică Eugen Ionescu: „Oamenii nu se împart decât în chip superficial după clase, rase, obiceiuri şi interes; în fapt, precum în basme, nu există decât două specii de oameni, eterne de-a lungul întregii istorii: de-o parte sunt proştii, ticăloşii şi răii, de cealaltă, cei care cred în câteva biete valori şi care nu au de partea lor decât <forţele plăpânde ale veşniciei >. Întreaga istorie nu este decât întâlnirea mascată în diferite chipuri, dintre cele două specii. Cum se face că primii, fiind mai mulţi şi mai puternici, nu reuşesc să învingă niciodată – aceasta trebuie să rămână marele mister al istoriei.…”
Pentru fiecare om, lumea începe să se dezvăluie, să-şi tălmăcească înţelesurile, întâi şi-ntâi prin locul unde s-a născut, unde a desluşit pentru prima dată mişcarea soarelui pe boltă, licărirea stelelor într-o noapte de august ori sensul complicat al graiului omenesc. Mi-a fost dat să aud, din primii ani ai vieţii, oamenii rostindu-se în trei limbi şi înţelegându-se totuşi…Din pilda lor am înţeles mai târziu care este rostul omului şi cum trebuie el să-şi trăiască zilele…Am mai înţeles că diversitatea limbilor şi obiceiurilor nu constituie o stavilă în calea bunei înţelegeri dintre oameni, ci un stimulent al ei. Desigur, amintirile mele înfrumuseţează o realitate care nu era atât de idilică, pentru că cine spune că n-au fost şi ani grei nu-i sincer cu el şi semenii. Altfel spus, confruntarea cu trecutul este şi va rămâne o terapeutică.
Problematica la care Vă invit să-mi fiţi părtaşi este de domeniul literaturii şi artei. În interiorul acesteia se vor întrezări nişte confidenţe în timp şi spaţiu ai căror „făurari” sunt oameni de cultură, spirite înţelepte, care au lăsat în urma lor o lume plină de amintiri, fapte şi valori cu care ne mândrim până în zilele noastre.
Se spune, de obicei, că literatura, arta au constituit dintotdeauna imperiul celei mai perfecte democraţii, căci fiecare vine aici doar cu talentul cu care s-a născut şi, chiar dacă puncte de vedere exterioare literaturii şi artei pot tulbura, pentru un timp, ierarhiile, rangurile bazate pe muncă şi realizări, timpul, perspectiva, restabileşte oricum ordinea sănătoasă şi cuvenită. În acest imperiu, legea fundamentală este . . egalitatea, nu numai în cadrul unei literaturi, dar şi între literaturi. Privitor la artă – plastică, muzică, sculptură, dans etc. ele au o singură limbă. Diferitele literaturi pot progresa cu adevărat nu călcându-se în picioare, ci îmbogăţindu-se, fertilizându-se, învăţând una de la alta. Caracteristicile naţionale ale diferitelor literaturi nu se opun, ci împlinesc în sinteza acelui mare umanism care nu umbreşte culmile nici uneia dintre literaturi, ci amplifică o lumină cu alta, fără ca vreuna să-şi piardă ceva din strălucire.
Circula acum câţiva ani sloganul: Scriitorii trebuie să vorbească şi atunci când politicienii tac. Mai reţin şi această consideraţie: scriitorii n-au voie să greşească nici atunci când politicienii merg pe căi greşite, căci răspunderea scriitorului e răspunderea sufletului. Autocunoaşterea constituie chiar şi în literatură baza oricărei cunoaşteri durabile. De la dascălii mei universitari „lecţia” – îndemnul spre discipoli se rezuma la această „povaţă”: Să-ţi însuşeşti valorile cele mai înalte în aşa fel încât să ţi se pară naturale, neimpuse din afară. Din scrierile lui Tudor Vianu, nici până astăzi nu ştiu de ce, m-a captat maxima: Amor veteris mundi – Iubirea pentru lumea veche. „Totul este istorie” spunea. Totul făcea parte dintr-o devenire, nimic nu se repeta întocmai. A cunoaşte o cultură nu este o plăcere, este un exerciţiu aspru. Cultura trece prin însuşirea uneia sau mai multor limbi.
Se spune că „plăcerea” lecturii nu este numai plăcere simplă şi clară, decât în cazul unei anumite literaturi mediocre şi uşoare. În faţa unei cărţi bune condiţia primordială constă în efortul acela, să-i spunem, al „acomodării”. Ni se dă întâlnire cu un univers necunoscut, străin, în care „descoperim” codurile cu care trebuie să ne familiarizăm, ele nefiind, totdeauna, „tainele” noastre. Capodoperele, citeam undeva, nu ne atrag îndată, în ele nu se păşeşte de-a dreptul, pe un drum deschis şi drept, imediat accesibil. În cartea „Reflecţii asupra spiritului creator” (Cartea Românească, 1979, p. 285), Lucian Raicu face această observaţie: „Opera este „opacă” şi ea trebuie să fie luminată din interior, printr-o lectură adecvată, numai aşa ajunge să ne vorbească, altfel tace.”
Din „bibliografia” clericilor şi filozofilor ne putem însuşi lecţia vieţii, precum „a trăi înseamnă a preschimba permanent în lumină, flăcări şi credinţă tot ceea ce sîntem, precum şi tot ceea ce ne atinge…” (Friedrich Nietzsche). Oare de ce ne-am teme de „oamenii cultivaţi” care prin artă, carte, religie, muzică ne asigură cunoaşterea, instrucţia, gustul pentru frumos. Dacă grecii ştiau să trăiască şi să creadă în forme, în sunete, în cuvinte şi zei, oare generaţiile noastre n-ar trebui să reflecte mai mult şi mai bine la aceste adevăruri? Mi-aş dori ca un număr tot mai mare de oameni, tineri şi mai puţin tineri să trudească pentru a scoate în plină lumină tot, ceea ce din motive mai mult sau mai puţin serioase, este ţinut ascuns. Ideal ar fi ca omul să fie înzestrat cu sentimente nobile şi generoase. De acestea ar trebui să fie legată ceea ce numim raţiune, fără a uita de suflet, pasiune. Îmi închipui un sondaj de opinie, în ideea de-a afla cum stăm cu modul de-a gândi? În tinereţea mea puteai citi pe faţa omului, cu excepţiile de rigoare, cam ce gândea! Azi aşa ceva nu-mi mai pot permite: gândirea s-a accelerat în aşa măsură încât mi-ar fi foarte greu să-i „citesc” cuiva gândurile. Mai am o „stare” care mă preocupă, aceea a „meditaţiei”. Meditaţia (cugetarea) şi-a pierdut şi ea din sens. Ar zice filozoful: „Meditaţia şi-a pierdut întreaga demnitate a formei, ceremonialul şi atitudinea solemnă a celui ce meditează sunt ridicularizate…” Practic gânditorul, înţeleptul din generaţia veche (de stil vechi) este minimalizat, nu mai este tolerat.
Acestei intenţionate divagaţii aş adăuga acel frumos şi nobil sentiment, prietenia, moştenită din antichitate, care împodobeşte existenţa umană. Poeţii, filosofii şi gânditorii tuturor timpurilor au închinat prieteniei pagini de vibrant elogiu. Concepţia despre prietenie a lui Pitagora şi Aristotel este susţinută, în spaţiul antichităţii latine, de Cicero, în celebrul său tratat Despre prietenie (De amicitia). „Prieten adevărat este acela care te sfătuieşte spre bine, iar nu care îţi laudă nebuniile”, spunea Anton Pann. Istoria omenirii şi a literaturii ne pune la dispoziţie o imensitate de figuri luminoase care au preamărit prietenia, ca devotament suprem, în viaţă şi moarte şi care au avut adesea un rol hotărâtor în activitatea lor creatoare. Cu numeroase exemple de înălţătoare şi trainice pretenii celebre, de o mare splendoare umană, întemeiate de scriitorii literaturii universale şi cei ai literaturii române, sunt pline arhivele şi bibliotecile lumii.
Ne rezumăm să subliniem, în acest context, că nu există un mai durabil adevăr al prieteniei, al respectului sincer decât în opera acelui scriitor de altă naţionalitate în care simţi adevărata preţuire a propriei tale naţionalităţi, recunoaşterea virtuţilor, înţelegerea grijilor sale. Sunt tot atâtea fire de legătură ale comunităţii. Nici un maghiar nu-l poate cunoaşte pe Eminescu în profunzimea sa, dincolo de litere, de vorbe, până la cuvântul sufletului, până la adâncul poeziei, dacă nu trăieşte în el conştiinţa spontană a talentului lui Petőfi sau dacă n-a fost copleşit de tristeţe în faţa viziunilor lui Madách. După cum nici un român nu-l poate înţelege pe Madách, dar nici chiar pe „accesibilul” Petőfi, dacă n-a pătruns în lumea filozofică a poeziei eminesciene, care să-i stârnească acel dor înfiorat al plenitudinii pe care-l poartă lirica sa. Cunoaşterea şi, cu atât mai mult, prietenia porneşte totdeauna din noi.
Pentru a veni cu ceva concret la tematica în discuţie, vom aminti, din atâtea altele,
o interesantă şi inedită carte apărută acum patru decenii a lui Teodor Vârgolici şi intitulată Prietenia literară (Editura Albatros,1975) cu subtitlul Arghezi, Galaction, Cocea, Demetrius. „Una dintre cele mai frumoase şi mai rodnice prietenii literare, care a durat pod de aur peste şase decenii, a fost aceea dintre Tudor Arghezi, Gala Galaction, N. D. Cocea şi V. Demetrius”, conchide autorul în finalul Cuvânt despre prietenie de la începutul cărţii. În cele 22 de subcapitole cititorului i se oferă o amplă luare-aminte a patru personalităţi literare, care s-au apropiat şi s-au unit sufleteşte, într-o comuniune inextricabilă şi atât de rodnică, biruitoare peste şase decenii. Preocupările şi năzuinţele lor literare au fost luminate de o nestrămutată încredere în propriile lor forţe, prin acea muncă unită cu talent, independenţă de spirit şi acţiune. „Chiar de la vârsta de 16-17 ani, când s-au cunoscut, era învederat că cei patru prieteni aveau temperamente diferite, ba mai mult, opuse unele faţă de altele. Aceasta nu i-a împiedicat însă să creadă în ei înşişi, unul în toţi şi toţi în unul, să aşeze la temelia confrăţiei lor raţiuni superioare (…)
Sinceritatea, devotamentul reciproc, încrederea şi înţelegerea unuia pentru celălalt, dar mai ales dragostea de frumos, de literatură, hotărârea de a se afirma împreună, fără tutelă şi genuflexii umilitoare, au alcătuit stâlpii de granit pe care s-a ridicat admirabila lor prietenie.” (Teodor Vârgolici) La sfârşitul cărţii vom afla că cei patru rând pe rînd, „împovăraţi de ani, dar aureolaţi de glorie şi de demnitate, au păşit în lumea amintirii.”
Primul dispărut a fost V. Demetrrius , după 45 de ani de splendidă confrăţie literară, iar ultimul Tudor Arghezi, care până în ultima clipă regreta plecarea fără întoarcere a foştilor prieteni. Poetului Arghezi îi datorăm evocările lirice scrise, printre altele, la împlinirea unui deceniu de la stingerea din viaţă a lui N. D. Cocea. Reţinem din mărturisirea din data de 6 februarie 1959: „Ceea ce preţuiam la Cocea, mai presus de toate, era nobleţea unei înalte sensibilităţi. Incapabil de înfumurare şi pizmă, ca să se arate pe el.(…) Nu a pârât niciodată, n-a intrigat, nu a lovit pe furiş. Generos şi fierbinte, s-a dăruit şi prietenilor, şi tuturora, întreg”. În finalul rememorării adresă acestă invocare: „Sărută, soare, în fiecare zi, mormântul unui oştean al splendorilor tale”. La 8 martie 1961, în vârstă de 82 de ani avea să părăsească această lume şi Gala Galaction, cel cu trupul său falnic, cu privirile profunde, pline de bunătate şi înţelepciune. Cel cu care se cunoscuse 60 de ani, la definitiva despărţire de ultimul său mare şi bun prieten, Tudor Arghezi în revista Contemporanul din 24 martie 1961 îi aducea „un îndurerat omagiu şi un suprem elogiu prieteniei care i-a unit, biruitoare, toată viaţa.” Redăm măiastrele vorbe argheziene: „Voiam să-i însoţesc umbra cel puţin cu condeiul încă din ziua în care se desprinsese de el. L-am ridicat de câteva ori din călimară, în deşert: parcă murise şi condeiul. Se înfierbântau pleoapele şi lacrima îmi şoptea: în pacea definitivă dă-i pace şi tu. Lacrima avea 80 de ani de viaţă şi 65 de prietenie, răbdătoare la toate furtunile şi dezbinările încercate”.(va urma)
Prof. dr. Nicolae Bucur
