În sport ca şi în politică există anumite reguli, dar care nu sunt respectate de toţi jucătorii. De pildă, în anumite sporturi nu sunt permise „loviturile sub centură”, şi totuşi mulţi le practică, după care spun c-au greşit…
De obicei, la jocurile sportive scopul este să ieşi învingător, prin eliminarea adversarilor. Politica însă merge mai departe şi adaugă: „eliminarea adversarilor cu orice preţ”, ceea ce ascute lupta între echipe (partide) şi susţinătorii lor, transformând „adversarii” în „victime”.
Un meci de fotbal se poate desfăşura în anumite condiţii: să existe un teren adecvat, echipe, rezerve, antrenori şi arbitri, şi neapărat un public, care public adesea include şi „galerii de susţinători războinici”. Şi, desigur, pe lângă aceştia mai e marele public din faţa televizoarelor. Dar se mai întâmplă că unele meciuri sunt „furate” cu sprijinul arbitrilor, altele sunt „aranjate” în manevre de culise, iar atunci când apar dubii publicul susţinător se dezlănţuie. Şi victoria şi pierderea constituie prilej de euforie sau răbufnire furibundă, când obişnuiţii stadioanelor „calcă totul în picioare”. Uneori au loc chiar şi „lupte de stradă” între suporterii prea înfierbântaţi sau care se cred nedreptăţiţi. Mai nou, în politică „stadionul” înseamnă „maidanul”…
La un meci de box însă lucrurile sunt ceva mai complicate, în sensul că nu mai este vorba de o luptă între echipe, ci între doi adversari, iar unul trebuie să-l „pună la pământ” pe celălalt, adică să-i dea o asemenea lovitură, ca acela să nu se mai ridice de la podea.
Oare cititorul nu e de părerea că luptele acestea sportive, fie între echipe, fie între adversari, n-ar semăna cu cele politice?! Căci iată, pe măsură ce se apropie evenimentul crucial, Alegerile, lupta pentru eliminarea adversarilor devine tot mai acerbă. Cine are puterea o foloseşte, iar cei mai puţini puternici „se asociază”, căci vorba cântecului: „Unde-s doi puterea creşte / Şi duşmanul nu sporeşte”. Relaţiile se fac şi se desfac, după marile declaraţii de iubire, apar „divorţurile”, apoi din nou se caută unii pe alţii, iar duşmanii de ieri devin prietenii de azi şi se ţes continuu „pânze de păianjen” care să prindă tot ce mişcă. Natura ne învaţă. Un păianjen prinde în plasa lui mai multe vietăţi şi după ce le înfăşoară bine, le lasă „în aşteptare”, până în clipa în care „îi cade bine” să le consume. Aşa au învăţat şi politicienii noştri de la Mama Natură că trebuie să ţeşi pânza cu atenţie şi să aştepţi cu răbdare clipa decisivă pentru a-ţi răpune adversarul, aşa cum observăm zilnic la spectacolul televizat al vieţii.. Noi, în calitate de public spectator, nu putem decât să ascultăm şi să observăm, şi eventual să ne ferim să nu cădem în „plasele de păianjen” întinse şi de unii şi de alţii dintre combatanţi. Problema însă este cu „votul”. Cui să dai votul tău pentru a nu ieşi păcălit? Dar mulţi se întreabă, probabil, ce rost mai are votul? Nu de mult s-a dat un vot masiv, dar n-a contat, şi atunci ce rost mai are? Aceşti „spectatori” nu se vor duce la vot, căci „s-au scârbit”. Alţii se vor duce, din „datorie cetăţenească”, dar fără mari speranţe de schimbare în mai bine. Şi o bună parte se vor duce din propria convingere, susţinând ba o echipă, ba alta, după cum cred ei că ar trebui s-o facă. Ideea e că, pentru „a se limpezi apele” ar trebui ca întreaga populaţie cu drept de vot să şi-l exercite într-un fel sau altul, căci numai atunci pot deveni toţi participanţi la „joc”.
Şi tot ideea de bază ar fi ca lupta adversarilor politice să aibă ca miză, nu eliminarea cu orice preţ a „duşmanului”, ci Binele acestei ţări.
Mihai Trifoi
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail