Mulţi oameni cred că soarta fiecăruia este dinainte stabilită şi că „de ce ţi-e scris nu scapi”. De aceea vom încerca să tratăm această temă prin prisma legii cosmice a cauzei şi efectului, cu argumente exemplificatoare din Capitolul al 71-lea din opera „Logică” a scriitorului şi filozofului danez Martinus.
În concepţia lui Martinus „infernul” este în noi înşine sau izvorăşte din noi aici pe pământ şi este legat de faptele noastre, de modul nostru de a gândi şi acţiona: „infernul”, durerile şi suferinţele sau fiecare întuneric mental din lume deci nu reprezintă vreo pedeapsă, ci numai rezultatul unui conflict între modul de a acţiona şi eternele condiţii sau legi, pe care se bazează opusul „infernului”, fericirea perfectă. Aceasta mai înseamnă că întreaga noastră existenţă este absolut numai o problemă de cauză şi efect”.
Filozoful Martinus remarcă faptul că această cauzalitate depinde de stadiul de cunoaştere a fenomenelor şi legilor existenţiale la care a ajuns un individ pentru a se feri de construirea unei sorţi nefericite. Din acest punct de vedere el împarte oamenii în două categorii: „Întreaga viaţă, fiecare formă de existenţă sau de experienţă înseamnă efecte ale unor cauze activate. Şi cu cât mai mult cunoaşte cineva acele cauze, cu atât mai mult aparţine categoriei fiinţelor care se numesc „intelectuali” sau „înalt evoluaţi”, în timp ce cu cât mai puţin cunoaşte cineva acele cauze, cu atât mai mult aparţine fiinţelor care se numesc „naive” sau „mai puţin evoluate”.
Totuşi, deşi nu pare, totul se desfăşoară conform unui plan: „Dar când fiecare mişcare sau creare reprezintă o cauză şi un efect, deci tot ce există, fără îndoială, este o exprimare conformă unui plan. Anumite cauze au anumite efecte. Şi pentru că trăind, fiinţele vii nu pot evita să creeze mişcare, ele nici nu pot exista fără să creeze cauze şi efecte. Acele efecte reprezintă soarta lor, şi prin aceasta fiecare fiinţă vie devine cea mai profundă origine a propriei sale sorţi. Dacă soarta devine luminoasă sau întunecată, deci depinde de cauzele pe care fiinţa respectivă le-a activat prin activitatea sa. Soarta luminoasă sau întunecată, fiecare în parte reprezintă efecte ale unor cauze speciale, şi ele în mod ferm se repetă de fiecare dată când se activează aceleaşi cauze”.
Desigur, nu este suficient să lansăm sau să expunem teorii, ele trebuie argumentate sau verificate în practică. Nu intâmplător Martinus şi-a întitulat capodopera sa în 7 volume „Cartea Vieţii” (în daneză Livets Bog). El a precizat că unii oameni ar fi tentaţi să considere „analizele cosmice” ale sale sau „Cosmologia lui Martinus” drept o formă de religie, dar el afirmă că în acest caz ea ar trebui să se numească „religia vieţii”, la care noi toţi suntem aparţinători. Autorul spune că el îşi închină opera Vieţii înseşi, şi oricine, privind atent în jur, poate verifica dacă spusele sale sunt adevărate sau nu. Şi de aceea să dăm un exemplu ilustrativ la cele de mai sus, adică la modul cum un om îşi construieşte singur soarta activând anumite cauze. În ultimele jurnale informative televizate cu toţii am aflat ştirea că un individ, orbit de gelozie, şi-a ucis soţia în plină stradă, lăsând astfel pe cele două fetiţe nevinovate ale lor şi fără mamă şi fără tată. Aşadar, când acest individ a activat acea cauză specială ucigându-şi soţia, el a activat automat şi efectele care vor reveni la el şi-i vor crea o soartă nefericită. Acest om va fi urmărit tot restul vieţii de efectele cauzei activate, mai ales că prin fapta sa el a activat nu unul, ci mai multe efecte, căci fapta sa se răsfrânge şi asupra copiilor şi a celor din jurul său. Şi exemple de genul acesta sunt nenumărate, doar trebuie să privim Viaţa…
Însă întrebarea care se pune este cum ne ferim de nefericirea sorţii? Prin cunoaştere: „Dacă fiinţa vie cunoaşte cauzele ale căror efecte dau numai o soartă fericită, şi tot la fel pe acelea ale căror efecte vor da o soartă nefericită, deci el însuşi, în mod firesc, urmăreşte să activeze numai cauze ale căror efecte în mod cert alcătuiesc o existenţă luminoasă şi fericită, şi în acest caz activitatea lui se exprimă ca logică. Dimpotrivă, dacă el nu cunoaşte cauzele de lumină şi întuneric, fără îndoială, nici nu poate anticipat şi cu precizie să-şi creeze o soartă luminoasă, pentru că el nu cunoaşte condiţiile aceleia. El deci trebuie să acţioneze orbeşte, şi prin aceasta el activează uşor şi involuntar cauze greşite, şi anume pe acelea care au ca rezultat nefericire şi suferinţă, şi în acest caz activitatea lui se numeşte ilogică”. Să ne imaginăm acum că ne aflăm în cabina de pilotaj a unui avion în zbor şi pilotului i s-a făcut rău. Dacă ne aşezăm în locul lui, pentru a salva călătorii, şi „nu cunoaştem” suficient de bine afişajul de bord plin de butoane şi manete, va trebui să le activăm la întâmplare, adică „orbeşte”, pentru a le cunoaşte efectele, deşi noi nu ştim ce cauze activăm prin gesturile noastre, dar trebuie „să învăţăm rapid” pentru a ne salva. Deci întreaga noastră viaţă este doar „o şcoală”, şcoala vieţii, aici pe Pământ.
Dacă până acum ne-am referit la soarta unui individ, în continuare ne vom referi la soarta întregii omeniri, în interpretarea filozofului danez: „Din cauza abundenţei de sorţi nefericite, supărări şi suferinţe, pe care tocmai le-am descris ca „infern” şi care sunt a tot dominatoare aici pe pământ, se arată ca un fapt că omul pământean încă este foarte departe de o activitate logică, ceea ce înseamnă că încă este foarte departe de o cunoaştere despre activarea cauzelor potrivite, a acelora care creează armonie, pace şi fericire în existenţă. De aceea fiinţa respectivă adesea, orbeşte, dar se înţelege că presupunând a acţiona just, activează inevitabil o mulţime de cauze, care în mod firesc pot avea ca rezultat numai dizarmonie şi mizerie”. Şi cum omul nu trăieşte singur, ci încadrat într-o societate, şi care societate la rândul ei este cuprinsă într-o omenire, aceasta ca întreg are aceeaşi soartă ca şi individul: „Omenirea pământeană deci se află într-un stadiu în care ea încă nu este deloc capabilă să acţioneze logic, referitor la soartă, şi aceasta înseamnă că ea are prea puţină cunoştinţă despre activarea cauzelor juste. Ea este neştiutoare, şi acea neştiinţă efectiv este singura cauză a sorţilor întunecate, a războiului, cruzimilor, supărării şi suferinţei. „Singurul lucru trebuitor” în existenţa acestei omeniri deci din nou şi din nou devine acel lucru singur: mai multă cunoaştere”, ceea ce înseamnă că trebuie să trecem prin şi mai multe experienţe, uneori nefericite, până când învăţăm. Pe întreaga planetă oamenii continuă să distrugă pădurile, să otrăvească apele şi aerul, să modifice relieful, şi ei nu înţeleg că prin aceasta activează cauze cu efecte catastrofale, dar la un moment dat vor înţelege…
Şi autorul încheie acest capitol într-un mod optimist şi apoteotic: „Şi precum am scris în „Livets Bog” (Cartea Vieţii): „unde este alungată neştiinţa, acolo răul încetează să existe”, – acolo cerul se înseninează, acolo apare soarele, şi acolo înflorirea vieţii atinge cea mai înaltă culme a sa şi bogăţie de culori. Aici se devine „una cu Tatăl”.
Poate că într-o zi dintr-un viitor extrem de îndepărtat şi Omenirea pământeană, tot învăţând din propriile-i greşeli, va ajunge în acest stadiu, dacă va avea înţelepciunea de a nu se autodistruge…
Mihai Trifoi
