„…Cele mai înalte autorități, europene, mondiale și heraldice sunt unanime în a considera Soarele și Luna drept marca heraldică absolută a românilor, care nu este prezentă la nici unii alții.
. . 
Un caz extrem de ilustrativ este blazonul din cripta funerară a familiei Arbore de la mânăstirea Arbore. Acest blazon conține doar: Soarele, Luna și o Săgeată. Cripta are și un triscel (simbol solar). Hatmanul Luca Arbore nu era nici secui, nici sas. Blazoanele țineau de voința lui Vodă care avea obligația de a respecta în mod strict tradiția neamului.
Stemele principalelor dinastii: Basarabă și Mușatină, conțin indispensabil Soarele și Luna.
Soarele și Luna sunt simboluri ancestrale ale poporului nostru, mult, mult, anterioare creștinismului. Ele sunt simbolurile antice ale celor doi frați Apolo și Artemis, zei preluați și de greci, la care însă tradiția și heraldica nu îi păstrează ca nefiindu- le proprii. Cei doi gemeni lupi, copii ai lupoaicei Leto, sunt ambii foarte buni arcași (vezi săgeata din blazonul lui Luca Arbore și săgeata heraldică de pe casele valahilor din Polonia, care vin din Transilvania).
Luna și Soarele, marca heraldică a românilor își menține caracterul sacru și după secole de creștinism românesc, astfel încât ele se regăsesc și astăzi pe crucile bisericilor ortodoxe ale românilor, precum urmează: Soarele în partea de sus a crucii, sau la intersecția brațelor crucii, iar Luna, în chip de crai nou, în partea de jos a crucii (perpendicular pe ax și cu convexitatea în jos).
În unele sate, precum satul Lespezi, din Moldova, la capul mortului este o stelă dreptunghiulară având gravată o cruce flancată în câmpul superior (deasupra brațului orizontal al crucii care simbolizează cerul) de Soare și Lună. Sensul cosmogenic este ambivalent adică spațio-temporar cu semnificația: de la Răsărit până la Apus și din zori până seara, ție Doamne atotputernice și atotstăpânitorule…
Prezența Soarelui și Lunii pe confecții textile cu pretenții heraldice a secuilor este o probă a crizei lor identitare și, totodată, a faptului că în lipsa unor tradiții proprii și le-au însușit pe cele ale românilor pe care i-au găsit acolo la venirea lor în Transilvania. În mod sigur, niciunul din cei care s-a declarat secui la recensământ nu va vrea să dea sânge pentru un studiu de genetică populațională .
Soarele și Luna din stemele săsești nu reprezintă nimic altceva decât tentativa acestora de a se legitima ca băștinași, însușindu-și însemnele heraldice ale românilor. Heraldica germană nu conține asemenea însemne, în timp ce, așa cum am văzut mai sus, cele două semne se regăsesc la români la tot pasul.
Față de cele de mai sus și cu scuzele de rigoare asupra faptului că nu insist și în privința săgeților heraldice, îl rog cu toată dragostea pe domnul deputat Eugen Nicolicea, ca de la român la român, ca, în cazul în care își propune completarea stemei Transilvaniei, să nu excludă cele două simboluri ale românității, căci nu se dă de pomană istoria unor oameni care ziua în amiaza mare încearcă să ne-o fure. Îl asigur pe dl. deputat de întreaga mea dragoste și sunt gata în orice moment de a-i sta la dispoziție. Dr. Mihai Zamfir”
(Materialul este preluat din cotidianul „Evenimentul zilei”, sâmbătă, 14 mai 2016, ca o completare la un articol apărut în același cotidian în data de 7 mai 2016 dedicat inițiativei deputatului Eugen Nicolicea de a modifica stema Transilvaniei.)
Majoritatea specialiștilor sunt de părere că heraldica a apărut în secolul XII în Europa apuseană și este indiscutabil legată de evoluția echipamentului militar și a decorațiunilor acestuia.
La turnirurile unde diferiți cavaleri se întreceau pentru glorie, onoare sau chiar mâna unei domnițe, exista un personaj denumit „heraut des armes” a cărui sarcină era să prezinte însemnele cavalerilor. De la acest „heraut” provine și denumirea heraldicii de astăzi.
Cea mai veche reprezentare heraldică românească păstrată până azi o regăsim pe sigiliul pus de Mircea cel Bătrân pe tratatul cu Polonia, la 1390. Simbolurile prezente atunci se regăsesc și în stema de azi a României: acvila, crucea, soarele și luna. Neîndoielnic este faptul că preocupările heraldice ale domnilor români sunt mai vechi de atât, însă nu s-au mai păstrat.
Stema României simbolizează statul român național, suveran și independent, unitar și indivizibil și se compune din două scuturi suprapuse: scutul mare și scutul mic.
Scutul mare, pe albastru, are o acvila de aur cu capul spre dreapta, cu ciocul și ghearele roșii, cu aripile deschise, ținând în cioc o cruce ortodoxă din aur, în gheara dreaptă o sabie, iar în gheara stângă un buzdugan.
Pe pieptul acvilei se găsește scutul mic sfertuit cu insițiune:
a) în primul cartier este stema Țării Românești: pe albastru, o acvilă de aur cu ciocul și ghearele roșii, ținând în cioc o cruce ortodoxă de aur, însoțită de un soare de aur la dreapta și de o lună nouă de aur la stânga;
b) în cartierul doi este stema Moldovei: pe roșu, un cap de bour negru, însoțit de o stea de aur între coarne, cu cinci raze, de o roză cu cinci foi la dreapta și de o lună conturată la stânga, ambele de argint;
c) în cartierul trei este stema Banatului și Olteniei: pe roșu, peste valuri naturale, un pod de aur cu două deschideri boltite, din care iese un leu de aur ținând un paloș în laba dreaptă din față;
d) în cartierul patru este stema Transilvaniei, cu Maramureșul și Crișana: un scut tăiat de un brâu roșu îngust; în partea superioară, pe albastru, o acvilă neagră cu ciocul de aur, ieșind din brâul despărțitor, însoțită de un soare de aur la dreapta, de o lună de argint conturată la stânga; în partea inferioară, pe aur, șapte turnuri roșii, crenelate, dispuse pe două rânduri, patru și trei;
e) în insițiune sunt reprezentate ținuturile Mării Negre: pe albastru, doi delfini de aur afrontați, cu cozile ridicate.
Cultul astrului zilei este în centrul miturilor solare, a religiilor uranice şi a fost divinizat şi pe teritoriul ţării noastre încă din vechime. Cele mai vechi mărturii în acest sens s-au păstrat din perioada dacă deşi, unele cercetări fixează adorarea Soarelui în timp mai înainte, în perioada civilizaţiei pelasge, a hiperboreenilor. Se crede că în acea perioadă, zeul Apollo avea închinate temple multe şi foarte mari în care marmura şi aurul erau elementele de bază ale construcţiilor. Soarele este simbolul arhetipal care se regăseşte în toate culturile lumii.
Soarele este nemuritor, el moare la asfinţit dar învie întotdeauna dimineaţa. De aceea este întruchiparea veşniciei şi a renaşterii reprezentat cel mai des prin simboluri ce denotă perpetuarea, continuitatea, infinitatea. De altfel, astrul zilei este prezentat prin simboluri specifice cum ar fi discul, discul înaripat, roata, carul, ochiul, crucea în cerc, svastica etc. şi cel mai des este asociat laturii masculine. Soarele mai este reprezentat printr-un leu, un spic de grâu, iar aurul este corespondentul acestuia între metale şi roşu printre culori. Iar acestea sunt doar câteva dintre simbolurile atribuite de om Soarelui. Nu de puţine ori, simbolistica Soarelui a născut mistere şi a pus imaginaţia contemporanilor noştri la lucru. La toate acestea a contribuit şi simbolistica masonică legată de Soare. Şi în acest caz, Soarele este asociat cu o serie de valenţe simbolice făcându-se o corespondeţă Soare-Spirit-Foc. Pentru francmasoni, Soarele semnifică adevărul, purificarea şi vitejia.
Soarele și luna sunt elemente simbolice care la prima vedere ar părea specifice lumii orientale, în realitate sunt vechi elemente de heraldică românească, și este suficient să priviți stema Țării Românești și a Moldovei.
Aria cultului solar s-a suprapus, firește, pe spațiul geografic al primilor agricultori. Semnele dedicate Soarelui și Cerului, adică linii curbe, cercuri, spirale și semnele dedicate Pământului, adica romburi, hașuri, unghiuri s-au desenat la fel, ca și cum ar fi fost făcut de aceeași mână, în Carpați dar și în alte locuri pe glob.
Mai apoi, mișcările tribale au stricat liniștea ancestrală și marele spațiu solar s-a spart și a rămas divizat în mai multe centre; cel din Carpați fiind singurul rămas în Europa veche.
Luna, astrul nopții este de asemenea reprezentat pe tot cuprinsul teritoriilor locuite de români în porturi populare, artizanat, heraldică, etc.
Începând de la echinocţiul de toamnă, influenţa energetică a Lunii asupra noastră (şi asupra a tot ce există pe Pământ) creşte din ce în ce mai mult, prin comparaţie cu influenţa Soarelui, oamenii traversează o perioadă de introspecţie, de limpezire interioară, care culminează cu zilele premergătoare solstiţiului de iarnă. Încă din vremurile străvechi, locuitorii planetei au iscodit cerul, încercând să deducă din poziția astrelor îndrumări folositoare vieții lor. Soarele, desigur, le dăruia anotimpurile, căldura și lumina. Dar ce voia să le spună Luna? Într-un ritm ce se păstrează mereu același, secera de aur care apare pe bolta nopților fără nori crește și se transformă într-o tipsie, apoi se face nevazută pentru câteva zile, după care, cu o punctualitate matematică, renaște pe bolta cerească în forma de la început. Iar la intervale de 29 zile, 12 ore, 44 minute și 12,8 secunde, Luna plină, rotundă și luminoasă.
Luna a inspirat cele dintâi calendare din istoria omenirii, de fapt din preistoria ei. Arheologii le-au descoperit, scrijelite în pietre și oase batrâne de 30.000 de ani. De-a lungul mileniilor, oamenii au adunat un patrimoniu imens de cunoștințe verificate în practică. La început, ei au luat seama doar la fazele Lunii: nouă și plină, în creștere și în descreștere. Ulterior, sistemul a devenit mai elaborat, dându-se atenție și semnelor zodiacale întâlnite de Lună în drumul ei pe orbită, în jurul Terrei.
Înaintașii noștri erau convinși că zeii le trimiteau mesaje prin intermediul corpurilor cerești, și le primeau cu recunoștință. Oamenii se mulțumeau să constate că ele acționau, fără a se preocupa să și le explice.
Apoi, în decursul timpului, strămoșii noștri au înțeles că Luna însemna mult mai mult decât un simplu calendar. Au aflat că ea are de-a face cu fertilitatea. Au băgat de seamă că în nopțile de vară cu Lună plină roua se așternea din belșug peste pajiști, însă nu și la Luna nouă. Că în nopțile cu Lună plină veneau mai mulți copii pe lume și femeile erau mai dornice să facă dragoste, iar peștii se îmbulzeau să muște momeala. Că recolta era mai bună, când semănatul se făcea în perioadele cu Lună în creștere, iar părul tuns tot atunci creștea mai des și mai sănătos.
Asemenea observații și multe, multe altele au fost reținute și notate, pentru a fi de folos urmașilor. Mai întâi, pe pereții de stâncă din peșteri, apoi pe tăblițe de lut, după ce omul a deprins scrisul, în fine, mai aproape de zilele noastre, în almanahuri și calendare. Iar aceste reguli dictate de Lună erau luate în serios, la fel ca buletinul meteorologic de astăzi.
Acvila este un simbol ancestral getic, fiind reprezentat îndeosebi pe obiectele războinicilor: coif, scut, dar și pe vase sau alte obiecte. Acvila s-a impus mai târziu și a fost reprezentată din evul mediu pe stema Țării Românești și a Ardealului.
Gaya, adoptată de Geți care se mai numeau și „Fii Gayei”, Gaeții, Mama Gaya Vultureanca, pasărea-unicorn, cea care a săvârşit hierogamia cu ţapul Pan (sau cu Cerbul Sharaba, cel cu opt picioare), această rudă apropiată a Acvilei, cu înfăţişarea sa majestuoasă, cu zborul înălţător şi vederea acerbă, este un simbol universal şi-l reprezintă pe zeul atoatevăzător al cerului.
Memoria ancestrală a românilor nu dă greş nici de data aceasta pentru că în credinţele româneşti există o tradiţie confom căreia acest vultur cu clonţul său de fier, numit altminteri ceahlău sau vulturul cerului, vine noaptea la păstorii de prin munţi şi câmpii ciugulindu-i şi pricinuindu-le dureri. După cum se poate vedea, este aceeaşi tradiţie ca şi cea referitoare la vulturul lui Zeus trimis zilnic să-i ciugulească ficatul lui Prometheu.
În concluzie Acvila este un simbol ancestral al geților.
Nu se află nicio acvilă pe stema Ungariei, semn că atribuirea acvilei de pe stema Ardealului nobilimii maghiarofonilor este falsă. Ea este atribuită cel mult nobilimii ardelene românești maghiarizate care a slujit coroanei apostolice bizantine, și falsificată într-una catolică pentru că a fost închinată papalității după schismă, iar faptul că l-au avut și nobilii maghiarofoni asta denotă că ei deși s-au dat cu coroana papală la un moment dat, nu înseamnă că au renunțat la însemnele getice, pe care le regăsim într-un spațiu vast în care au trăit geții de la Marea Baltică (samo-geții) până în Anatolia (troienii, hitiții, frigienii, lidienii, etc.), Asia de vest (massa-geții, yuezhii-tocharieni, jatșii arieni din nordul Indiei) și până la Atlantic (picții, indi-geții, iler-geții din Catalonia, etc).
Dacă simbolul era al triburilor maghiare nu trebuia să se afle pe stema Ungariei?
Putem cunoaște mai multe despre oamenii cu care locuim în aceeași țară, totul e să-i întrebăm pe ei sau un specialist. Livia Calian, doctor în istorie și specialist în heraldică la Muzeul de Istorie a Transilvaniei, vorbește într-un interviu pentru Ziare.com despre semne, simboluri și drapele secuiești.
„Probabil aveau deja acest simbol cunoscut, provenit dintr-un mediu islamic”, ne-a spus Livia Calian.
De unde vine steagul secuiesc?
Simbolistica steagului e simbolistica preluată din stema Transilvaniei. Pe stema Transilvaniei, sus e o acvilă cu aripile desfăcute. Într-o parte are o stea și o semilună, care apar și pe steagul Ținutului Secuiesc. Asta în registrul superior, pentru că stema e împărțită în două. Jos, sub acvilă, în registrul inferior, sunt cele 7 cetăți. În stema Transilvaniei, toate aceste simboluri reprezintă cele 3 națiuni privilegiate, respectiv acvila îi reprezintă pe maghiari, semiluna și steaua îi reprezintă pe secui, și cetățile pe sași. Acuma, secuii au scos din context simbolurile și le-au pus pe steagul lor. Și-au ales și niște culori care să nu fie nici maghiare, nici românești, de nicio naționalitate, ceva ce ar vrea să îi reprezinte pe ei. Un albastru turcoaz cu o dungă de aur.
Are vreo semnificație această dungă de aur?
Nu neapărat. În stema Transilvaniei, registrul superior, unde se află acvila cu semiluna și steaua, e despărțit de registrul inferior, de cetăți, printr-un brâu de aur. Probabil de acolo au luat-o.
Ce semnificație au cele două simboluri ale secuilor, semiluna și steaua?
Cele două semne se găsesc acolo de când există stema Transilvaniei, legiferată oficial, la 1765, în timpul împărătesei Maria Thereza. Dar stema secuilor este anterioară. Ca orice simbol, și stema legiferată este mult mai veche. Țin în mână o medalie pe care scrie frumosul an 1580, medalie a lui Cristofor Bathory, principe al Transilvaniei. Avem pe medalia asta o stemă colocată, de familie și de stat. Principii foloseau însemnele heraldice ale statului împreună cu cele proprii, de familie. Semiluna apare aici însă nu cu o stea, ci cu un soare.
Ce înseamnă totuși? Sunt simboluri pentru ce?
Sunt simboluri pe care de-a lungul timpului o comunitate și le-a ales, s-au perpetuat și au devenit oficiale. Simbolurile astea erau folosite pe câmpul de luptă. Când apărea un detașament de secui, de obicei aveau în frunte un steag cu această semilună și stea. E o chestie asumată de o comunitate, tot așa cum blazonul de familie, pe care lumea îl cunoștea și îl recunoștea, individualizează o familie.
Simbolurile pe care le regăsești într-o stemă nu trebuie să aibă o legătură imediată cu realitatea. Heraldica ține de imaginație și de imagine. Nu pot să vă spun că la 1243 toamna, primul care a venit, a coborât de pe cal și a pus un steag cu semilună pe pământ. Heraldica este un mijloc care suplinea neștiința de carte. Ea se adresa tuturor. Când trecea seniorul pictat pe scut cu o anumită chestie, se știa că este cutare.
Ca și cum ai avea CNP-ul, numărul de telefon și adresa de mail pe scut?
Exact. Astea se construiesc în timp. Cele care exprimă comunitatea trebuie să fie extrem de generale pentru a fi recunoscute de toată comunitatea.
Când vorbim de steagul României, zicem că e roșu, galben și albastru, și spunem „Roșu de la sângele oamenilor care s-au jertfit…” și așa mai departe. Roșul face o legătură cu ceva din trecut. De ce își alege un popor luna? Doar pentru că și-o alege sau simte o legătură sufletească? Călătoreau secuii noaptea?
Semiluna este simbolul Islamului. După cum cred că știți, originea secuilor este absolut incertă. În orice caz, nu sunt unguri. Nu aș putea să vă spun când au venit ei și s-au așezat în sud-estul Transilvaniei. Probabil aveau deja acest simbol cunoscut, provenit dintr-un mediu islamic.
Semiluna mai este întâlnită în spațiul european ca simbol heraldic?
În afară de Turcia, nu prea. În Evul Mediu era destul de clară treaba. Când apărea singură semiluna, era clar că era vorba de turci.
(Ce înseamnă simbolurile de pe drapelul Ținutului Secuiesc? – Interviu de Alex Varzaru)
În lumina acestui articol, stau și mă întreb: Oare ce dovezi false sau trunchiate pot aduce cei care visează la segregație pe criterii etnice, cum că aceste simboluri le aparțin?
Col. (rtr) Ioachim GRIGORESCU
