…Stă solitar pe o bancă în parc. Arată ca un om al străzii. Este îmbrăcat ponosit, de pe la second-hand. Duhneşte a băutură şi fumează, de aceea lumea îl ocoleşte. Deşi unii pensionari ar vrea, poate, să stea jos. Sunt mulţi turişti în etate sosiţi în staţiunea Covasna, ieşiti să ia puţin aer.
Individului nici că-i pasă. Pare că nu-l interesează nimic din ce se petrece în jur. Un fel de „lup singuratic”.
L-am zărit mai de dimineaţă acolo, iar pe la prânz tot nu plecase. Mă apropii. Nu reacţionează. Îi cer, totuşi, permisiunea să stau şi eu pe bancă. Intuiţia îmi spune că voi afla o poveste de viaţă interesantă, ca şi în alte ocazii similare. Nu ridică privirea şi încuviinţează dând din cap. Dar a lehamite. Ceva de genul, “Dacă vrei stai, n-ai decât”…
S-a îmbrăcat gros, ca toţi hoinarii, pentru că nu se ştie pe unde-l apucă noaptea. “E bine să fi pregătit. Dimineţile sunt acum răcoroase, mai şi plouă”, îmi va destăinui mai târziu “secretul” ţinutei.
Dialog ad-hoc
Încerc să încropesc un dialog. Omul se uită la început curios la mine şi mă întreabă într-o doară:
– Ce doriţi? Sunteţi de la Primărie? Poliţia locală? Aveţi ceva cu mine? Nu fac nici un rău…
– Stai liniştit, ce să am cu mata? Nu-s nici de colo, nici de dincolo. Ci pe cont propriu.
– Cum vine asta?
– Uite, sunt din Sfântu’ de la “újság”. Aş vrea să scriu despre un om ca dumneata.
– Ca… mine? Vai de capul meu…
– De ce nu? Despre cineva singur, amărât.
– Aici aţi nimerit-o. Ceva de scandal?
– Fii om serios! Da’ ce, te ţii de aşa ceva?
– Ferit-a sfântu! Poate doar la un pahar în plus…
– Păi vezi?
– Şi, mă rog, ce-ai vrei să ştii?
Un semn inconfundabil
…Observ că-i tremură uşor mâinile. Nu de emoţie şi nici de frig. E Parkinson. De fapt… „Vodkinson”! Îşi dă seama că mă uit la ele, şi-şi aşează braţele în poală să nu mai mişte.
– E de la băutură, „uram”- mă lămureşte.
– Nu zău?
– Uite, dacă dimineaţa iau un “deţi”, se potolesc o vreme. Bine, beau când am bani. Azi “nincs pénz”. Aştept să apară vreun “barátom”, să-mi facă cinste.
Scoate din buzunar un pachet mototolit şi-şi aprinde altă ţigară. Fumează una după alta. Face un gest instinctiv să-mi ofere şi mie una, deşi mai are doar câteva – o generozitate tipică fumătorilor – însă îl refuz.
– Nu “duhănesc”!
– Eu ca un turc. Deşi nu sunt.
– Da’ ce eşti?
– Mi-s juma-juma, român şi ungur. De-aia unii îmi zic Pişta, alţii Fane.
– Şi mai cum?
– Atât! Ajunge.
– De unde eşti de fel?
– Nu-s de pe aici. Sunt ceangău. Am venit după “feleség”. Că femeia m-a bolunzit.
Trage fumul adânc în piept şi văd că ezită. Îşi face curaj:
– Auzi, şefu’, nu mergem să luăm una mică? Mi s-a cam făcut… sete.
– Nu prea beau…
Zâmbeşte.
– Eu da.
Îmi aduc aminte o glumă bună şi i-o spun. Cică la un cabinet medical vine un prăpădit. Slab, cu mâinile bâţâinde. Medicul îl invită să ia loc şi auzind cum tuşeşte îl întreabă: “Fumaţi?” “Mulţumesc, domn doctor, mai bine aş… bea ceva”!!!
“Nea Pişta” râde poticnit. Deci are umor. Nu-i dus cu sorcova. O să ne înţelegem.
Vin spre noi doi boschetari. Se opresc miraţi şi ne privesc.
– Szervusztok!
– Szia.
– Hogy vagy? Azi cine e la rând?, vrea să ştie colegul meu de bancă.
– No, hai …
Pişta se ridică sprinten şi mă abandonează. Face câţiva paşi şi-mi strigă peste umăr. “Nu stau mult”.
La taclale
Plec să rezolv nişte treburi şi pe la prânz mă întorc. Cine moţăie trântit pe iarbă? Pişta!
– Salut. Gata cheful?, îl iscodesc.
– Ce chef? O “şpârlă”, acolo. Ăştia-s mai săraci ca mine.
– Nu ţi-e cald cu geaca asta, nea Pişta? Că nu-i aşa frig.
– Auzi, nu mă mai lua cu “nea”. Abia am împlint 60. Zi-mi pe nume şi gata. Că doar nici mata nu mai eşti junior…
– O.K.
Îmi place tipul, îţi trânteşte în faţă direct ce gândeşte. Se vede că are (măcar) şcoala vieţii.
Poveste tristă
Stăm o vreme tăcuţi, pe urmă limba i se dezleagă treptat. Aflu frânturi din povestea vieţii lui. Una obişnuită până la un punct. Aidoma majorităţii românilor dinainte de Revoluţie. A lucrat la Oneşti, apoi la Tg. Secuiesc şi Sfântu Gheorghe. Serviciu-casă, câte un chef cu colegii la salariu. Nevasta – textilistă. El – lăcătuş mecanic. Băieţelul lor mergea la şcoală. Cumva se descurcau.
După ’90 fabrica a dat faliment, aşa că a plecat în Ungaria. A făcut de toate: a lucrat la negru în construcţii, în agricultură. Pe urmă a mers tot mai jos, a ajuns paznic, încărca vagoane. S-a încurcat cu o “Pirandă”. S-a luat serios de băutură. De cei de acasă a uitat. Bani nu trimitea, căci nu-i ajungeau nici lui.
Soţia l-a părăsit, plecând în Italia. Fiul lor a ajuns la început în grija unei mătuşi, care l-a lăsat slobod. Numai de carte nu-i ardea. Este şi el în Italia, după maică-sa.
– Şi acum?
– Sunt boschetar de lux.
– De ce “de lux” ?
– Fiindcă am unde dormi. Nu ca alţii. Am un apartament de două camere în care de bine, de rău am trăit ani frumoşi toţi trei. Încă nu l-am vândut. Dar cine ştie?
Punţi fărâmate
Ţigările i s-au terminat. Se tot uită în pachetul gol. Îmi zic: “Dacă-i bal, bal să fie”! Îl invit la “una mica”, pe o terasă din apropiere. Atât a aşteptat.
Ne aşezăm mai retraşi, să nu mă vadă cineva cunoscut. Atâta mi-ar trebui. “Uite-l şi pe ăsta în ce hal a ajuns, bea cu boschetarii!”…
Îi iau ţigări şi o vodkă. Da, mare. Eu, mersi, – o bere. Le savurează cu mare plăcere.
– Mai merge şi a doua?, îl întreb. Dă bucuros din cap.
Băutura începe să-şi facă efectul. Nea Pişta povesteşte acum vrute şi nevrute. E tare nemulţumit că şi-a irosit viaţa. Chiar se smiorcăie. Îl văd că s-a tuflit şi a intrat în depresie, ca toţi beţivii. Abia mai poate lega vorbele. La un moment dat îi cade capul pe masă. Îl zgâlţâi. Comand o cafea. O bea şi fumează. Parcă s-a înviorat niţel. Totuşi, mă priveşte tulbure, mirându-se că stă la masă cu un necunoscut.
– Ei, ți-ai mai revenit?
– Pe dracu’. Mereu e la fel.
– Ştii ceva de băiat?
– Nimic!
– Cum se numeşte?
– Ca mine.
– De când a plecat te-a sunat vreodată, ţi-a trimis vorbă?
– Nu.
– Şi nu te doare?
– Ei, na. I-am pierdut pe amândoi.
– A cui să fie vina?
– Nu mai contează. Acum eu rătăcesc fără rost. Am tovarăşi de pahar oameni de doi bani, ca mine. Într-o zi am să crăp, şi gata!
– Bine, aşa ceva o să ni se întâmple fiecăruia. Nu-i păcat că ţi-ai irosit viaţa?
– Şi dacă-mi pare, ce?
Ultimele replici
…Priveşte în gol. N-a mai scos o vorbă de minute bune. A devenit ursuz. Nu îmi mai place de el. Unde este “Nea Pişta” de la început?
Mă ridic să plec. Brusc îşi revine din apatie. Mă priveşte cu prietenie. Mai că ar lua-o de la început cu băutul şi trăncănitul. Aşa cum s-a obişnuit în ultima vreme, păcălind viaţa şi făcând slalom prin ea.
– Mulţam de cinste. Să mai treci pe aici. “Bisztos” mă găseşti. Da’ pe mata cum ai zis că te cheamă?
Horia C. Deliu
