Prof. Vasile Antonie Tămaş – Delavâlcele
Ortodoxia sau dreapta credinţă, rezervorul tămăduitor şi mântuitor al sufletelor tuturor celor care îl primesc pe Iisus Hristos în forma Sa divină, pură, fără de păcat şi aducătoare de mântuire, a fost, încă din primele veacuri creştine, idealul suprem al marilor trăitori din întreaga lume, gata oricând să se jertfească pentru Împăratul şi Arhiereul Hristos, pentru Maica Cerului şi Nădejdea Pământului şi, nu în cele din urmă, pentru memoria şi exemplul tuturor sfinţilor păstrători, propovăduitori şi martiri ai credinţei unice aducătoare de folos şi viaţă veşnică.
Dacă estul Europei este, într-adevăr, cuprins de ortodoxia nepieitoare şi sacră, încă din primele secole, Asia s-a aflat mai mereu într-o stare de somnolenţă a firii îndumnezeite datorită greutăţilor cu care au fost nevoiţi să se confrunte toţi propovăduitorii Evangheliei, dificultăţi care le-au adus multora inclusiv moartea. De la Sfinţii Apostoli şi până în zilele noastre, Asia rămâne o piatră tare, nemodelată încă deplin de vântul dorului hristoforic.
În articolul de astăzi, doresc să aduc în prim plan situaţia ortodocşilor din China sfârşitului de secol 19, aproximativ 1000 la număr, decimaţi şi martirizaţi în timpul „Răscoalei Boxerilor” – Yihetuan.
Ortodoxia ajunge în China abia în secolul al 17-lea şi se dezvoltă lent dar sigur, prin numărul tot mai mare de adepţi doritori de viaţă întru Hristos Domnul. Primii preoţi şi ierarhi vor proveni din părţile apropiatei Rusii şi, alături de băştinaşi, vor sfârşi pe rând martirizaţi, în mijlocul celor pe care îi vor conduce către mântuire.
Anul 1900 a fost unul de răscruce pentru ortodoxia din China, ţara fiind cuprinsă de mişcarea „Drepţilor Pumni”, care vroia să îndepărteze tot ceea ce nu era autentic, în ultimă fază, prin forţă sau ucidere. Yihetuan-ul era o societate secretă bine organizată, un fel de sectă diabolică actuală, care îi ademenea pe cei slabi prin promisiunea unor preluări viitoare de puteri supranaturale, un fel de schimbare într-un individ nou, superior naturi umane. Străinii erau numiţi în interiorul societăţii cu termenul de „diavoli”, iar ei, „Boxerii”, îşi afirmau provenienţa celestă, divină.
În vara anului 1900, văzând amploarea acestei mişcări, împărăteasa Dowager Tzu-hsi porunceşte ostaşilor săi din capitala Pekin (Beijingul de azi), să se alăture „Boxerilor”. Cele ce au urmat sunt greu de descris în cuvinte. Misiunea Bisericească Rusă a fost arsă din temelii (Biblioteca, Arhiva şi Paraclisul) iar 222 de creştini ortodocşi chinezi au fost batuţi cu cruzime, chinuiţi şi martirizaţi pentru vina supremă – erau creştini, iubitori de Hristos, Maica Domnului şi Sfinţi.
Despre cele petrecute în acel an , 1900, Sfântul Nicolae Velimirovici scria în anul 1934: „În sângerosul an 1900, comunitatea ortodocşilor din Beijing era destul de mică. Număra doar o mie de chinezi ortodocşi. În timpul prigoanelor şi încercărilor din partea „Boxerilor”, aproape 300 dintre aceştia au fost ucişi. E adevărat, a fost o mare pierdere pentru o comunitate atât de mică. Aproape a treia parte! Însă a fost o pierdere binecuvântată. De altfel, nici nu ar trebui numită pierdere, ci câştig. Căci cei ce mor pentru Hristos ajung în ceruri mai puternici decât erau pe pământ.Ei au mare îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu să ceară ce vor,pentru rudele şi cei de acelaşi neam din Biserica pământească. În China, ca şi în alte ţinuturi, s-a învederat adevărul cuvintelor : „Sângele mucenicilor este temelia Bisericii”
Aşadar, privindu-L pe Hristos ca pe Cel care, preluând asupra-şi sacrificiul suprem ne-a ridicat din păcat şi ne-a adus la mântuire, reuşim să dezvelim sufletul de perdeaua păcatului, de cârpa lepădată a vinovăţiei şi a fărădelegii şi, în momentul decisiv, final şi fără de întoarcere, putem privi martiriul sau moartea ca pe o podoabă veşnică, trimisă de la Cel fără de început, către noi, cei ce vom putea fi fără de sfârşit.
„Din moartea noastră-mpinsă înspre viaţă, Teatrale încercări de chin să mai simţim, Să nu ne naştem fără să murim” (Vasile Antonie Tămaş – Delavâlcele, Bartolomeu Poteceanu – Viaţa unu preot de ţară).
