Prinsă la înghesuială, în pădure, între închisorile minții și sufletului și curajul de a evada. La claviatură și la burduf.

De o parte a ușii lipsă, generația cu cheia de gât întinde mirată mâna cu cheia potrivită spre broasca sau butucul care nu mai există. Pe casetă și pe vinil. De cealaltă parte, o generație mai nouă, cu unlock pe smartphone pentru orice fel de încuietoare, n-are decât să caute pe google și prin rețele sociale după „broască” și „butuc”, încercând să stabilească o definiție corectă pentru nevoia securizării oricărui fel de granițe. La tors, genunchi și buric. Undeva între ele, Radu Afrim găsește un incredibil numitor comun, cu clanța și funia la fiecare dintre cei șapte purtători de tot felul de uși imaginare pe care trebuie să le încercăm, să le deschidem sau să le închidem, prin ei, în și între noi înainte de vreun gest extrem, după ce am fost mai întâi abandonați cu toții, X, Y și Z, în afara lor.

Don’t worry, e loc și pentru sailănși și beibibumărși în micuța sală de spectacol a Teatrului „​Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, mai ales că e mare nevoie acum și de forța lor de martor-povestitor al absurdului ultimelor războaie spre a tâlmăci pe limba generației Alpha tot ce vom fi înțeles fiecare din ultima vară de pace, înainte să predăm  ștafeta (cu drept la vot cu tot!). Poate-poate.

„​Ultima vară de pace”. O cazemată frisonantă și fermecătoare pentru o bogată și fascinantă pădure dramatică, ridicată de Radu Afrim în jungla necruțătoare a lumii în care ne-a imaginat teatral contemporanul alături de Irina Moscu, între melancolii, ciripituri de paseri neliniștite, ciuperci, stropi de ploaie și căprioare curioase ce ne dau târcoale printre obiecte vechi și pachete cu alimente aduse de acasă întru tovărășie de un grup de prieteni vechi care par să-și fi făcut deceniile pe aici, adunați la un ultim picnic postelectoral. Străjuit de trunchiuri bătrâne, ferigi uscate și mult beton armat, străpuns neașteptat de rădăcini viguroase, poate ale unui bun simț de la mama natură pe care l-am recuperat, la mustață, cine știe pentru cât timp, spre a mai rămâne (măcar un mandat) la adăpost de urgiile vremurilor. O cazemată care ne primește generoasă în cețurile și misterele naturii noastre cele mai intime, cu labirinturile la vedere, străbătute melancolic de valurile și ecourile cântecului unui lopătar dintr-un vals celebru, împinse discret din burduful acordeonului de năluca celor mai importante frisoane ce ne-au traversat recent șira spinării, întrupată în chip trist și blond în mijlocul scenei.  

Spre care vom privi din lizieră mai bine de două ceasuri și jumătate la cele șase luni de agonie (băgate atent de Flavia Giurgiu sub pielea celor șase tineri actori ce le vor scutura temeinic și convingător sub ochii noștri) ce ne-au traversat istoria social-politică recentă (noiembrie 2024 – mai 2025) și ne-au purtat către extazul, de o clipă, de a fi reușit să trecem din nou, razant, pe lângă cel mai mare rău dintre răurile ce s-ar fi putut iarăși abate asupra pădurii noastre. Dimpreună cu toată istoria evitantă a ultimelor decenii de așa-zisă libertate de alegere, doldora de așa nu-uri care ne-au adunat mereu în jurul răului cel mai mic, strânsă acum sub acoperișul cazematei de la Sfântu Gheorghe unde Adevărul se confundă cu Provocarea în jocul vieții și al iminenței morții. Un spațiu căruia îi aparținem cu toții și în care ne căutăm fără încetare unul pe celălalt, abandonat cu abandonat, să punem de-o familie de suflete care să ne țină pe toți la adăpost. Fragili, casanți, vulnerabili, țesuți din frici, angoase, tristeți, traume, dezgust și disperare, împinși către marginile lumii în fulgerele, tunetele și trăsnetele de afară, cu toții în căutare de loc călduț în orice fel de Înăuntru care să ne conțină, acum alături de eroii cu mantiile de anxietate fluturate fix în nasul nostru.

Dintre ei se remarcă fără doar și poate cel mai orfan dintre orfani, numitul Lucică. Nu cred că prestația lui Costi Apostol are să scape nepremiată în această stagiune. Personajul lui e un monument al vulnerabilității și chintesența rezistenței delicate impuse acestui grup în degringoladă (și a noastră, a tuturor celor rămași cu gura căscată într-o dimineață de noiembrie care ne-a scuipat nemestecat pe masă, în urma votului, un personaj cvasinecunoscut de sorginte ideatică rusească, fără șansă electorală, crescut mare la umbra chinejilor de pe tik-tok care și-au mișcat disciplinat armatele de boți). Lucică, un sfânt printre sfinți (!) cu gestică alarmistică delicioasă și pacea interioară vraiște, ciuruit de gloanțele singurătății și geloziei, care ne invită să salvăm ce-a mai rămas de salvat în noi. Sculptat în granitul unor precizii de interpretare atent ghidate (este excelent scrisă partitura lui, cred că cea mai puternică dintre toate, poate tocmai că personajul atinge în construcția lui apogeul fragilității, liric și dramatic) către un întreg fascinant, energic și ludic, plin de nuanțe lacrimogene și intransigențe surprinzătoare atât la nivel de rostire, cât și la nivel de gestică și mișcare. Dacă arderile, inconsecvențele, speranțele, îndoielile, labilul, în general tumultul din sufletele și mințile tuturor ar putea fi materializate într-un singur portret în carne și oase, el ar primi definitiv chipul și numele lui Costi Apostol. Un actor candid-efervescent, care ne poartă cu duioșie, ironie și sarcasm nu doar prin cele mai triste dimensiuni ale unui personaj condamnat la speranță, ci și la supraviețuirea printre alte povești triste de viață în lipsa unui alt scut împotriva războiului ce stă să-și detoneze bomba în grupul speriat de prieteni care tremură în pădure. Cu sabia extremismului atingându-i amenințător beregata, pe care nu o ferește însă de alte tăișuri de sezon (bulllying, respingere, trădare, excludere, inclusiv agresiuni prin autocompătimire și refulări diverse) cărora reușește să le facă față cu zâmbetul pe buze, jucându-se la nesfârșit cu șansele pe care universul i le oferă cu generozitate, inclusiv neexercitatul drept la vot (nu-i cazul, a glumit!) pe care îl poate purta mândru sub aureola de lumină de sub care oferă cuminecătura de chips-uri spicy credincioșilor din scenă și din sală (!).

Mai mult decât dispus să-i ierte (sau să-i treacă măcar cu vederea) nenumăratele păcate Steluței (crescută fără tată) unei excelente Mădălina Mușat, chiar dacă pare inițial că numai gura ar fi de ea. Actrița reușește să joace ostracizarea și fragilitea exact în același moment în care e doar o fetiță obraznică, răsfățată și enervantă, mereu gata să țâșnească în vreo înjurătură sau vreo scatoalcă împrăștiate generos printre colegii de suferință alături de care Stela așteaptă rezultatul alegerilor. Și mai ales să dea drumul la tot ce a descoperit Flavia Giurgiu că poate face cu trupul ei ca să-i susțină și să-i mențină vie revolta întocmită laborios de imaginarul viu și puternic cu care a dotat-o dramaturgul. Prin toanele și capriciile personajului ei zgomotos și neastâmpărat, Afrim reușește să surprindă (și să împace!) cel mai bine privitorul cu un fel de a fi aparent superficial al personajelor care populează strident lumea proximității în care trăim și spre care ridicăm scrutător sprânceana nemulțumită în timp ce strâmbăm din nas, o ușurătate care ascunde adesea profunzimi (și răni!) pe care nu le-am putea bănui. Și la care răspunde răspicat, în completarea aceluiași colț al  tipologiilor cotidiene vag explicate până acum pe scenă, și Anastasia Florea, frumoasă, delicată și infinit speriată de furia lumii dezlănțuite, cu un altfel de superficialitate, mereu prezentă în uman în ciuda absenței, refugiată în preocupările relaționale mai degrabă digitale ale personajului sau în privirea inocentă rămasă agățată printre ultimele flori ale cireșului sălbatic. Ea e Cecilia, care desenează prin partitura ei un memorabil episod suprarealist și provoacă deliberat, cu frică și maximă curiozitate, un mic război acustic domiciliar numai ca să se convingă până unde poată fi dusă ura. Prin care se simte legată, cu decibelii de furie înăbușită și explodată neașteptat împotriva absurdului ambițiilor murdare de sânge nevinovat ale unor monștri ai istoriei, în cea mai ciudată formă de empatie contemporană care traversează azi granițele umanului, cu o fată din Ucraina, de aceeași vârstă, care a ascultat la maxim muzică tehno în apartamentul ei în timp ce blocul era bombardat de ruși!…

Rămasă neconsolată în ciuda eforturilor (ce păreau la un moment dat că vor da rezultate) lui Robert Smith (pardon, Brage!, foarte faină ideea!) care-i dă viață lui Victor, rivalul numărul unu al lui Lucică la inima Ceciliei. Lasă că aduce în scenă imaginea The Cure (și niște acorduri asortate la multele culori ale deceniilor ce leagă destinele tovarășilor de cazemată cu care se provoacă în nuanțe ale anilor ’70, ’80, ’90, pe care spectatorul le va descoperi cu plăcere sau nostalgie), el ascunde sub machiajul celebrului cântăreț alte zdreleli recognoscibile în noi toți, în relațiile complicate pe care le-am dezvoltat (sau doar ni le-am inventat!) cu părinții noștri ca să ne pară că am ajuns cu brio împreună pe celălalt mal al unei disperări pe care nu ne-am fi închipuit-o niciodată atât de adâncă, construită temeinic din vină rușine, trădare și tot felul de traume care și-au pus adânc amprenta asupra destinelor noastre individuale ce ne-au adus către hilarul deznodământ colectiv care pândește cu rânjetul pe buze de pe fundul urnei de vot.

Până iese exit poll-ul, ne ajută să ne treacă timpul mai ușor DJ Bobby, un Eduard Crucianu generos cu datele biografice (!), atent nu doar la muzică și efecte acustice, dar mai ales la felul în care-și scriu (nu doar muzical) poveștile partenerii de scenă în relația cu personajul lui amfitrionar care întreține mood-ul în gașcă (singurul dintre ei cu bagajele făcute și un buncăr de rezervă, în caz că începe nebunia, acasă, la Panciu, pe unde n-are să treacă șenilă de tanc de război (!), poate doar să-și facă oleacă de vreun cap în erecție pe centura istoriei, fie și la mișto, miriapodic, în cretă, băgându-se neapărat în seamă în tot fatidicul, exact ca în amintirile triste ce-și așteaptă răzbunarea într-o perdea de nylon arsă cu țigara în vremea altor depresii). Mereu la pupitru, generos îmbogățit și el cu câteva scurte monologuri savuroase care-i zugrăvesc colorat socialul limitat, prins între discoteca falimentară a tatălui, butoaiele de vin ale bunicului și dragostea pe care i-o poartă plin de speranță Ginei, al cărei refuz îl va ajuta să pună punctul pe război. Că doar așa încep dezastrele provocate de mâna bărbatului (excelente referirile la Trump și Putin)…

Nu întâmplător am lăsat-o la final pe Gina Oanei Jipa, o bombă de energie detonată mereu cu precizie (și zgomot!), o coardă mereu întinsă a unui arc care slobozește fără încetare săgeți în toate direcțiile, străpungându-ne în fel și chip emoționalul temeinic zguduit în câteva episoade de consistențe și ritmuri diferite, înainte (și după!) să-și prindă ferm mâna revoluționară în cuiul ce-o va țintui sângerândă în banca vieții. Colecționară de vise, oameni, aminiri și semne, rămasă, ca și noi, cu lecția neînvățată, în ciuda protestului vehement față de insectarul în care suntem prinși cu toții, străpunși de acele indiferenței ce ne sparg ferm torsurile și ne țin agățați în aer, agonizând caraghios peste un strat generos de polistiren cu care ne-am acoperit istoria ultimelor decenii de abțineri și hazard, ca niște gâze de colecție cu care mai marii lumii se vor prezenta râzând în hohote la judecata din urma votului liber exprimat de cei care se lasă păcăliți de fotografia de grup din care a fost șters personajul principal.

Personajul coagulant cvasimaterial al lui Bogdan Ifodi, care a părăsit acest grup de suferinzi abandonați ce-i duce dorul și-i simte lipsa la fiecare pas, fantomaticul El care n-a mai putut să suporte nonsensul din vidul și din toată nevoia noastră de reprezetare încă nesatisfăcută în istoria scrutinurilor postdecembriste, nenumitul care ne-a așteptat de la început în acorduri de vals trist, lopătarul trimis la lectură printre versurile lui Bacovia și valurile istoriei, înarmat cu instrumente muzicale și poezie spre a ne face prezentul cât mai suportabil. Învăluind atent trauma și inducându-ne în eroare în timp ce scormonește cu luciditate prin rănile deschise care sângerează, îndulcindu-ne puțin amarul până la deschiderea următoarelor urne, după ce ne-a făcut mai întâi legătura între orice atunci și acum, aici sau altundeva, aiurea, pe bătrânul nostru continent, bântuindu-ne cu date, cifre și cuvinte grele ce ne amenință libertatea și sufletul neprins în lesă, pe care numai dragostea îl mai poate salva.

Make love, not war… your freedom is the end of me!…

„​Ultima vară de pace”.

Un joc de-a hazardul în ruleta rusească sau cel mai nou glonț al lui Radu Afrim, strecurat ca din întâmplare în butoiașul învârtit teatral fără milă sub țeava revolverului îndreptat precis către tâmpla fiecăruia dintre noi.

Măsurabil cel mai fizic spectacol al regizorului de până acum, care acoperă dibaci genuri muzicale și explorează coregrafic la maximum calitățile de dansatori ale actorilor (culcat, în picioare, la bară, la trunchi, de-a bușilea sau în genunchi), strângându-le iscusit într-un manifest solid plin de scene-surpriză în care absolut toată lumea se mișcă uluitor prin tranșee, fără încetare, încercând parcă mai degrabă să-și rețină elanul (băgat acolo cu mare atenție la detalii în toate felurile) ce se lovește (doar fizic) ca de un zid de aerul tras cu greu în piept de spectatorii de pe marginea luminișului căscat de Irina Moscu într-o pădure mai mare de copaci de care simțim că atârnăm, încă fără ștreanguri, cu toții (un Doamne ajută! la toată lumea trecută de 27, no rehab resources!) în micuța sală ce adăpostește Cazemata în care clocotește tensiunea asta fantastică, decât să scadă vreo clipă din energia pe care le-a băgat-o sub piele Flavia Giurgiu, reușind să descrie atât de bine sub ochii noștri cu trupurile lor, tensiunea asta a descărnării pe care o resimțim cu toții până ies rezultatele exit poll-urilor și peste câțiva ani.

Știi exact cât Afrim a rămas nespus în tine abia după ce te trezești fredodând, ca din senin, „Copacul” lui Aurelian Andreescu (știți voi, ăla care știe tot ce-mi place și ce simt… și cântecul ce-n gând îl cânt…). E doar un foarte mic buton, printre foarte multele ascunse precis într-un colț al minții unde a fost strecurat, într-o seară de toamnă post-pace, cipul cu microbul afrimian proaspăt dospit, ținut apăsat cât am încercat, preț de câteva ceasuri dintr-o noapte foarte săracă în vreun fel de liniști, să-i trag de sub fund scaunul lui David Gahan (din videoclipul de la „Enjoy of silence”) rămas pe marginea prăpastiei (unde a stat odată pe tronul lui și regele neîncoronat al Cazematei) de unde privim cu toții spre anotimpul/rile războiului care ține copacul lui Aurelian Andreescu  pe palme, printre dronele ridicate peste marea noastră sau peste alte mări pe care ar putea curând dansa, poate cât vom fi stat noi în sala de teatru!…

Nu știu ce miros are zefirul în anotimpul ăsta nou care a umplut de frunze uscate strada Kőrösi Csoma Sándor din Sfântu Gheorghe. Enjoy the silence, care-o mai auziți printre picurii de ploaie și împușcături în ocru galben și sienna arsă!…

Hai, fiți pe pace, dau eu încă un rând de neliniște la toată lumea!

Ospătar!…

Cine plătește pentru cele șase luni de coșmar, chiar?!…

P. S.

Friday I’m in love!

Ca și în celelalte zile ale săptămânii. De Radu Afrim, zic.

(Sorry, Robert, dar nu zic num’așa, ultima mea vară de pace chiar a picat într-o vineri!)

„​Ultima vară de pace” de Radu Afrim

Teatrul „Andrei Mureșanu”, Sfântu Gheorghe

Scenariu: Radu Afrim

Regia: Radu Afrim

Scenografia: Irina Moscu

Univers sonor: Radu Afrim

Coregrafie: Flavia Giurgiu

Foto: Radu Afrim, Volker Vornehm, Luciana Antofi

DISTRIBUȚIA:

Gina: Oana Jipa

Orfanul Lucică: Costi Apostol

Stela: Mădălina Mușat

DJ Bobby: Eduard Crucianu

El, Cel plecat, Cel întors: Bogdan Ifodi

Cecilia: Anastasia Florea

Victor: Robert Brage (Smith!)

https://lucianaantofi.com/