Eminescu la Herţa, Bucovina
Ca-ntotdeauna, la aniversarea din mijloc de gerar, ne gândim mai mult la poetul nostru de suflet Mihai Eminescu. „Să nu ne pierdem de Eminescu!” este totuna cu îndemnul „Să nu ne pierdem de tradiția strămoșească!” Cu alte cuvinte, dacă trăim întru Eminescu, trăim întru tot ce înseamnă tradiție, limbă, credință; trăim în identitatea noastră.
Dacă ne pierdem de toate acestea, dacă ne pierdem de Eminescu este numai din vina noastră. Îl citim astăzi pe Eminescu? Îi recităm poeziile? Ne învățăm copiii și nepoții să-i prețuiască opera prin a-i îndemna s-o citească? Există în fiecare manual de română, din clasa I până în a XII-a, poezii de Eminescu asupra cărora elevii să fie cu iubire învățați a se apleca, cu drag, pentru a le descifra semnificația, pentru a le memora (de ce nu?)? Știu, trebuie să avem în vedere că fiecare generație a avut și va avea un anumit mod de a-l privi pe Eminescu. Un anumit mod de a-l recepta, de a-l înțelege. Un anumit mod de a-l reprezenta grafic și sculptural – mă gândesc acum la numeroasele statui și busturi răspândite nu numai pe străvechile plaiuri românești, ci și pe meleaguri mai mult sau mai puțin îndepărtate, unde, duși de valurile vieții, locuiesc români. Locuri sfințite de pașii Poetului: Botoșani, Ipotești, Cernăuți, Blaj, Oradea, Giurgiu, București, Brașov, Iași, Chișinău, Odesa sau alte numeroase localități care, recunoscându-i genialitatea, i-au înălțat, spre cinstire, monumente. Toate dovedesc că „Eminescu e cel dintâi român al cărui creștet primește binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până în glezne în pământul strămoșesc. Mai mult decât oricare altul, el a crezut în neam, l-a simțit în adâncime, l-a înțeles în misiunea lui istorică” (Octavian Goga, 1930).
Muzeul Eminescu – Copou, Iaşi
Putem afirma cu certitudine că fiecare român îl percepe într-un fel propriu pe Eminescu. Astfel, unii îl citesc frecvent, alții, mai puțin, alții… nu-l citesc, dar au auzit, știu de Poet. Unii îi recită poeziile, alții, nu. Unii cunosc mai multe poezii scrise de Eminescu, alții, doar „Luceafărul” ori… „Somnoroase păsărele” sau nici atât. Unii îi cunosc și opera în proză, alții chiar și publicistica… și teatrul. Mulți i-au citit și corespondența (Doamne, pot fi alte modele pentru scrisori de dragoste ca cele scrise de Mihai Eminescu și Veronica Micle?!). Unii colecționează cărți și exponate privind tot ce înseamnă Eminescu. Etc.
Statuia lui Eminescu din Cernăuţi
Oricât de multe presupuneri am face, ajungem la concluzia că Eminescu este în sufletul românilor, că „Eminescu nu va fi niciodată un subiect epuizat”, cum afirma, într-un interviu, criticul Alex Ștefănescu. De ce? Opera eminesciană a reprezentat foarte bine spiritul românesc, dar mai important este că l-a și influențat. Au fost influențați de Eminescu și cei care i-au citit opera, dar și ceilalți care s-au lăsat cuceriți de prestigiul Poetului. Cum se explică? Opera eminesciană a transmis un anume spirit românesc și universal inconfundabil. Literatura română îi datorează enorm lui Eminescu. S-a afirmat că, după Eminescu nu se mai poate scrie fără să ții seama de opera sa. Nu negăm că se poate ridica altcineva la fel de măreț, care va scrie în alt fel, care va avea un alt tip de discurs, dar care… l-a asimilat pe Eminescu.
Cunoaștem poezia românească. Îi simțim mari și … vii, prin opera lor, pe Lucian Blaga, pe Tudor Arghezi, … pe Grigore Vieru, însă când privim spre Eminescu ne amintim versul lui Aron Cotruș „iată-l viu cum altul nu-i”. Viu, dădător de viață literelor românești, l-a considerat dintru început Titu Maiorescu: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi”. Chiar dacă numele poetului Al. Vlahuță nu spune nimic astăzi generației tinere, noi îl prețuim și ne alăturăm acestuia deoarece ne înmiresmează sufletul prin afirmațiile lui referitoare la Eminescu: „Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existența unui popor. Cititor pasionat, el era unul din cei mai adânci cunoscători ai limbii, literaturii și istoriei noastre din cele mai întunecate vremuri (…) Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile a croi un nou drum în literatura românilor. Niciodată nu s-a văzut la noi un temperament de artist complet, de-o cultură așa de vastă și de-o originalitate așa de puternică.” Eminescu are profilul unui geniu care „dacă ar fi fost munte, ar fi avut Caraimanul și Ceahlăul la picioarele lui” (Pr. Ioan Morar).
Bustul lui Eminescu la Căuşeni, Basarabia
Clasici ai istoriei literaturii române i-au ridicat monumentale biografii Poetului, au realizat lung șir de ediții și savante comentarii asupra vastei și variatei opere: G. Călinescu, Perpessicius, Sextil Pușcariu, D. Vatamaniuc, Al. Oprea, P. Creția, C. Noica, Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Cinste studentului Elie Cristea (viitorul patriarh Miron Cristea) care a explorat pentru întâia oară universul eminescian într-o teză de doctorat (Budapesta, 1895).
Flacăra „Sfântului preacurat al ghersului românesc”, cum îi spune Arghezi, a aprins sufletele urmașilor. Nichita Stănescu consideră că „Eminescu este atât de mult al nostru, încât noi din nebăgare de seamă am început să devenim ai lui”. Ioan Alexandru, care și-a luat un doctorat cu o temă Eminescu, într-una din poeziile sale, îl „anunță” că din stranele ardelene i se mai atașează încă o lacrimă. Gr. Vieru îl numește pur și simplu Domn. Metafore revelatoare utilizează Aron Cotruș în minunatul poem „Lui Mihai Eminescu” (1959): „legendar Ștefan cel Mare al cuvântului”, „Dante valah” sau „un nume viu pe-o carte fără moarte”. Putem contiuna, dar acum ne oprim considerând exemplare afirmațiile de mai sus.
Cunoscând toate acestea, cum am putea să ne pierdem de Eminescu?! Fie ca steaua lui Eminescu să lumineze peste noi în vecii vecilor! Amin.
Luminița Cornea
