. . 
Să nu îndrăzniţi a deschide gura şi a defăima! Staţi cuminţi în băncile voastre şi lăsaţi-ne să muncim! Cam aşa s-ar înţelege din noul proiect de lege, cea „a defăimării”, anunţat cu surle şi trâmbiţe pentru a şti tot poporul.
„A defăima” este un verb tranzitiv provenit din latinescul „diffamiare” şi înseamnă, în sensul său de bază, „a vorbi de rău, a ponegri”. Desigur, interdicţia de a defăima se referă în primul rând la „cei cu faimă”. Dar ce te faci când aceştia se defăimează singuri prin faptele lor?! Ultimul scandal televizat, la ştirile-bombă, ne duce din nou la bâlci. Cică doi parlamentari cu faimă (până mai ieri unul dintre ei ne dădea lecţii de corectitudine şi morală la obişnuitele discuţii şi dezbateri de seară la unele posturi de televiziune) au ajuns pe la DNA, acuzaţi de „deturnare de fonduri, trafic de influenţă şi spălare de bani”, transformându-se astfel din deputaţi în infractori. A, nu, să nu credeţi cumva că faimoşii noştri (nu le dăm nume, pentru a nu-i defăima) ar recunoaşte ceva, ei sunt curaţi ca lacrima, dar cum rămâne cu dosarul de 19 volume, însumând vreo 5000 de pagini, care stă la baza acuzării, toate acestea sunt doar simple minciuni defăimătoare sau conţin şi un sâmbure de adevăr?! Să-i lăsăm pe cei în drept să cerceteze şi să judece şi să ne urmăm gândurile.
Cât timp cei care deţin puterea şi se folosesc de ea după bunul plac, crezând că nu-i vede şi nu-i aude nimeni ori că „au spatele asigurat” şi vor sta veşnic în funcţii, toate merg bine, dar apoi cade bomba, adică ei „cad în dizgraţie” şi sunt „defăimaţi” chiar şi de către cei care până atunci i-au slujit, după cum mai literar o spunea George Călinescu: „se studiază plaga intriganţilor adulatori care trăiesc de pe urma unui om politic, defăimându-l când e în declin” (Noul dicţionar universal al limbii române). Concluzia e că, orice ar spune vorbele adulatoare sau defăimătoare, până la urmă contează faptele căci vorba zboară, dar faptele rămân, aşa că, dragi concetăţeni, nu mai defăimaţi, dar fiţi atenţi la fapte şi le semnalaţi pentru a fi judecate în spiritul legii, ca să scăpăm ţara de nelegiuţi!
Cuvântul în discuţie înseamnă „a vorbi de rău”, numai că aici ne cam împotmolim, deoarece oamenii, nu numai de pe la noi, ci de pretutindeni, au prostul obicei de „a bârfi”, care e cam sinonim cu „a defăima”, dar cum toţi bârfesc pe la toate colţurile, birourile, sindrofiile, unii chiar şi la biserică ori pe la vecini, cum Doamne poţi să-i opreşti şi să le închizi gura? N-aţi văzut că imediat după anunţul cu „Legea defăimării” prin oraşele României au început să apară pe străzi oameni cu plasturi la gură, în semn de protest tăcut? Păi dacă ar tăcea toţi, ce s-ar alege de ţara asta? Aceasta ne face să credem că onorabila lege n-a fost chiar bine gândită, căci gura lumii nu poate fi astupată cu nimic, când faci o gaură-n pământ şi continui să sapi, ea va deveni din ce în ce mai mare şi mai adâncă, iar un cazan sub presiune peste limită de obicei explodează, aşa că e mai bine să nu facem din ţânţar armăsar şi din purice elefant, ci să lăsăm toate aceste vietăţi să-şi joace rolul lor, după cum le e firea.
Nu zicem că intenţia legiuitorului n-ar fi fost bună, numai că am fi preferat să auzim mai des despre legi antiminciună (în sensul de promisiuni politice neîndeplinite), antisărăcie, antibirocraţie, antispoliere etc. care să fie aplicate cu stricteţe, ducând astfel la o mai bună funcţionare a societăţii.
Prin experienţele acumulate şi din greşeli, omul şi societatea pot învăţa şi evolua spre stadii superioare, însă evoluţia devine mai lentă atunci când cei care trebuie să înveţe nu învaţă din greşeli, ci le repetă, însă până la urmă toţi vor merge pe acelaşi drum, iar cei care nu vor să fie defăimaţi în societate să fie foarte atenţi la propriile fapte. În aceste condiţii, în locul Legii defăimării am propune să se aplice mai bine „Legea bunului simţ”, bunul simţ care ar trebui reînvăţat în familie, în şcoli, pe stradă, în localuri, oriunde ne găsim şi, de asemenea, în politică. Dacă ne-am comporta cu toţii omeneşte şi civilizat, cu simţ de răspundere şi iubire faţă de semeni, n-ar mai fi nevoie nici de Legea defăimării…
Mihai Trifoi
