Interviu cu înv. Maria Bularca
„Toți oamenii sunt valoroși” – consideră doamna învățător Maria Bularca.
A contribuit chiar dumneaei la formarea multor generații și caractere valoroase, de-a lungul activității sale.
Și-a început cariera în urmă cu 36 de ani, în Sfântu Gheorghe, la aceeași unitate de învățământ la care predă și astăzi – Școala Gimnazială „Ady Endre”. Vremurile s-au schimbat, însă nu au diminuat din entuziasmul și dăruirea doamnei învățător.
Despre primele ore la catedră, despre alte momente din carieră și nu numai, doamna Maria Bularca ne-a vorbit în cadrul unui interviu.
– Ați format multe generații. Înainte de a ne vorbi despre activitatea dumneavoastră didactică, aș dori să ne vorbiți despre persoanele care v-au format pe dumneavoastră.
– Cine m-a format pe mine? Oamenii cu care am venit în contact. Cred că orice om se formează prin oamenii cu care se întâlnește, oamenii care nu apar întâmplător in viata lor. Așa cred eu.
-Spuneți-ne, vă rog, mai multe, despre traseul dumneavoastră prin viață, traseul dumneavoastră profesional.
-Traseul meu în viață a început la Covasna, în 1961. M-am născut la Covasna, am locuit pe o stradă care se numea Horia, Cloșca și Crișan și eram mândră de acest lucru după ce am aflat cine au fost Horia, Cloșca și Crișan. Am crescut într-o familie de oameni minunați, de oameni deosebiți și cred că ei și-au pus, în primul rând, amprenta asupra mea. De la ei am învățat ce e respectul, ce este dragostea, ce este armonia, ce este ajutorul, de la ei am preluat toate valorile acestea. Apoi, de la vecini – cu care eram ca într-o familie…chiar pot să zic că strada noastră era un loc binecuvântat, în care veneau și copiii din sat și ne jucam până târziu; apoi au contribuit la formarea mea profesorii și în primul rând învățătoarea mea doamna Olărescu Lucreția, cu care chiar m-am întâlnit recent (…) și de câte ori m-am întâlnit cu ea, am văzut pe chipul dumneaei așa o bucurie mare… când o văd că se bucură și acum când ne întâlnim, îmi crește sufletul…cred că dumneaei a fost modelul meu, modelul pentru care am optat să fiu învățător.
„Dacă vrei să faci bine, fă-l, dar nu aștepta nimic în schimb, pentru că dacă aștepți, ți se ia din bucurie”
-Cum era doamna învățătoare în vremea în care erați elevă?
-Atunci când eram eu la școală, percepeam altfel lucrurile. Deși era foarte severă cu noi, ne dădea și un fel de libertate și ne-a făcut să o îndrăgim și au trecut atâția ani…eu astăzi am 36 de ani de carieră didactică, plus că apoi am urmat gimnaziul, liceul…au trecut anii și ne revedem cu aceeași plăcere și astăzi (…). Revenind la întrebarea referitoare la oamenii care m-au format, care au contribuit la devenirea mea, a ceea ce sunt astăzi, i-aș aminti aici și pe ceilalți profesori, pe dirigintele meu Șerban Gheorghe, Ilie Ștefan, dar și ceilalți profesori pe care i-am avut, de la toți am învățat câte ceva și le sunt recunoscătoare pentru acest lucru (…), pe soțul meu, pe rude, pe prieteni. Eu mi-am făcut foarte repede prieteni. Consider că sunt o persoană deschisă, nu sunt omul care să înceapă să analizeze persoana pe care o are în față și apoi să mă lipesc de acea persoană…sunt un om deschis… iubesc oamenii. Îl văd pe fiecare om ca pe unul special, iar acest lucru îmi dă o și mai mare bucurie. Nu am așteptări de la nimeni și niciodată nu am făcut ceva ca să mi se întoarcă binele facut sau ca să fiu lăudată pentru ce am făcut, să primesc ceva înapoi, am făcut ceea ce inima m-a îndemnat să fac. Asta am învățat de la mama: dacă vrei să faci bine, fă-l, dar nu aștepta nimic în schimb, pentru că atunci ți se ia din bucurie – și am verificat acest lucru de foarte multe ori. Și copiilor mei le spun acest lucru; și la școală încerc să îi învăț pe copii același lucru. Îi învăț că dacă fac un bine, să îl facă din toată inima și să nu aștepte nimic. Răsplata va veni la momentul potrivit, poate chiar când ai nevoie sau când nu te aștepți.
-Revenind la traseul dumneavoastră, spuneați că ați petrecut la Covasna primii ani de școală. Ce a urmat apoi?
-În clasa a VIII-a am plecat la Odorheiu Secuiesc, unde am urmat Liceul Pedagogic și plecată sunt (din Covasna- n.r.) și în ziua de astăzi, dar sunt foarte legată de Sfântu Gheorghe (…), aici sunt de când am început activitatea didactică. Sunt statornică la aceeași școală – fostul liceu economic, din 1980.
-Cum ați ajuns să predați aici și cum de nu v-ați întors în Covasna?
-După absolvirea Liceului (Liceul Pedagogic din Odorheiu Secuiesc- n.r.), s-a făcut repartiția, în funcție de medii…eram printre primele și am putut să optez pentru post. Fiindcă în Covasna a fost un singur post pe care l-a ocupat o colegă de-a mea pentru ca avea prioritate să aleagă fiind proaspăt căsătorită dupa absolvire, am optat pentru unul la Sfântu Gheorghe. Aveam două opțiuni aici în oraș: fostul liceu de matematică și liceul economic de atunci. Iar eu am optat pentru liceul economic de atunci (astăzi Școala „Ady Endre”, din zona Gării– n.r.). La repartiție, doamna inspector chiar m-a întrebat dacă am ales liceul economic de atunci, ca să fiu aproape de gară – eu atunci făceam naveta. Și i-am răspuns doamnei inspector că nici nu știu unde este liceul acesta, dar auzisem că este o școală nouă, foarte bună.
-Deci, vă aflați și astăzi, în aceeași școală în care v-ați început cariera didactică acum 36 de ani…
-Da…în același oraș și în aceeași școală în care mi-am început cariera…aceeași școală care a trecut prin transformări și pentru care luptăm să o menținem vie. O școală într-un cartier este un mare beneficiu pentru copii, în primul rând. E important să știi că școala este aproape și că ajunge în siguranță copilul, acolo. Și noi am format și formăm copii și chiar toți sunt foarte buni, copii respectuoși, copii care au ajuns bine (…). Copiii din școlile de cartier chiar sunt copii buni și au fost întotdeauna printre primii și fac cinste județului. Niciunul nu ne-a făcut de rușine, ceea ce înseamnă că au pregătire! (…) Eu nu regret că am rămas în același loc după atâția ani, deși a fost greu, deoarece școala noastră a fost prima care a intrat în restructurări, odată cu reforma din învățământ și a trebuit să facem față an de an evaluărilor pentru restrângerea de activitate. Am rămas câteva cadre, toate cu gradul I, cu experiență și dornice să ne continuăm activitatea.
-Când ați ales cariera didactică, aveați un model în acest sens și în familia dumneavoastră, sau ați fost prima din familie care a îmbrățișat această profesie?
-Din familia apropiată, eu sunt prima. În familie, în neamul nostru am avut un unchi – care, din păcate, s-a stins anul acesta – care era profesor universitar la Cluj, profesor de drept, Matei Basarab, se numea, care întotdeauna a apreciat alegerea pe care am făcut-o și care mereu îmi spunea: „ai cea mai frumoasă meserie”. Poate, câteodată, am fost tentată să aleg altă profesie, dar unchiul îmi spunea mereu: „Să nu faci asta! Dacă ți-ai ales să fii învățător, fii învățător, rămâi învățător! Nu toată lumea poate să fie învățător!” El m-a susținut mereu, m-a încurajat în acest sens! Și am mai avut un unchi, inginer silvic care m-a susținut, m-a încurajat să merg pe această cale (…). Așa, m-am oprit aici și mi-am zis că să modelezi sufletul unui copil, de mic, cred că e cel mai frumos lucru! Așa mi s-a părut.
„Cred că un rol foarte important al învățătorului de astăzi este să îi învețe pe copii să fie toleranți și să îi învețe să relaționeze”
–Chiar doream să vă întreb de ce ați ales această profesie și ce v-a motivat…
-Copiii! Întotdeauna m-am simțit bine cu copiii. Eu sunt balanță, ca zodie, și sunt un om foarte justițiar și perfecționist, dar, mai ales acum, cu ultimele generații, am încercat să lucrez altfel cu copiii, să lucrez foarte mult cu sufletul lor și la felul în care copiii se raportează la ceilalți. Este din ce în ce mai important acest lucru.. vremurile se schimbă… . Cred că un rol foarte important al învățătorului de astăzi este să îi învețe pe copii să fie toleranți și să îi învețe să relaționeze, pentru că agresivitatea din societate se răsfrânge foarte mult asupra lor și din păcate, după ce ies pe poarta școlii, strada le arată altceva (…). Eu asta îmi propun, atât cât mai am până la pensie: să îi învăț pe copii să se iubească!
-S-a schimbat relația dintre elev și dascăl, de la începutul carierei dumneavoastră, până astăzi?
-Categoric!
-În ce sens s-a schimbat?
-În sensul că sunt mult mai apropiată de copii, mereu îi ascult, am răbdare să îi ascult, să le ascult problemele. La începutul carierei, eram ca orice tânăr. Îmi făceam meseria la catedră, mai mult, la oră. Dar acum mă interesează ce se întâmplă și în sufletul copiilor. Mă bucur că elevii de atunci, mă salută și acum, îmi transmit urări, unii chiar vin și îmi cer sfaturi – bărbați, maturi, în pragul unei relații nereușite sau a unui nou drum profesional – și m-am bucurat că …cineva care mi-a trecut prin mână, are curajul să vină și să îmi spună lucruri delicate, să stăm de vorbă și să văd că după ce discutăm e mai liniștit și că în ochii lui apare o strălucire și speranța că lucrurile vor evolua pozitiv, că vor găsi o rezolvare. Da…s-au schimbat foarte multe de atunci, de la începutul carierei mele. Trebuie să te adaptezi vremurilor. Am citit undeva și mi-a plăcut foarte mult sintagma aceasta: „Copiii sunt ca râurile. Dacă îi îngrădești de mici și le pui prea multe stavile, stagnează la un moment dat; dacă le lași libertatea prea mare, dărâmă tot în calea lor, devin năvalnici, dar dacă îi îndrumi cu răbare și cu dragoste, îți vor aduce numai bucurie!” Și chiar așa este…
-Dascălul era văzut altfel, la începutul carierei dumneavoastră?
-Da! Era mult mai respectat, acesta este adevărul! Poate că era și o distanță între cel care trebuie pregătit și cel care este pregătit… și societatea punea mai mare preț pe dascăl…dar, eu merg mai departe după principiile mele. Nu aștept de la nimeni absolut nimic. Dacă pot să fac un lucru bun, mă bucur. Și spun cu mâna pe inimă că îl rog pe bunul Dumnezeu să îmi dea înțelepciunea și răbdarea necesară, în fiecare zi, să realizez ce mi-am propus, pentru că pentru mine fiecare zi este o nouă provocare. Niciodată nu mă duc la școală cu gândul să treacă odată ziua. Întotdeauna mi-am dorit să fac ceea ce trebuie să fac în ziua respectivă, să nu se piardă nicio zi!
-Și „cărămidă” cu „cărămidă” ați construit caractere…
-Am elevi frumoși, cu caractere frumoase…elevi care sunt peste tot acum. Am chiar și doctoranzi la Paris, ingineri, medici, economiști și nu numai (…). Și ne întâlnim cu plăcere… m-ar durea să știu că elevii mă ocolesc.
-Ne-ați vorbit despre relația cu elevii. Despre relația dumneavoastră ca dascăl, cu părinții elevilor, ce ne puteți spune?
-Am o relație bună cu părinții! Îi respect, mă respectă! Suntem mai deschiși, vorbim mult mai deschis decât în alte vremuri! (…) Cred că suntem parteneri și că împreună putem șlefui caractere frumoase, puternice și responsabile. Încerc să îi implic în activități, să le ofer clipe minunate alături de copiii lor în cadrul multor serbări, excursii, activități în cadrul școlii și al Fundației „Mihai Viteazul”.
-Cum au fost primele momente ca dascăl, la catedră? Ce ne puteți spune despre primele ore de curs pe care le-ați susținut?
-Când am început, în 1980, în zona Gării era o populație școlară foarte, foarte numeroasă. Eu aveam clasa „F”, deci a șaptea clasă care se forma. Erau foarte mulți elevi și eram peste 100 de cadre didactice atunci, la aceasta școală. Lucram în trei schimburi. (…) Revenind, când am intrat la oră, clasa era plină! De la catedră până în spatele sălii, era plin de copii. Erau aproximativ 38 -40 de copii (…). Am început ora, metodic, așa cum învățasem…cu control al batistuțelor și al mânuțelor – se făcea controlul igienei, ca să se obișnuiască să aibă grijă de acest aspect- am început verificarea temelor, m-am uitat atent la temele fiecăruia și … a sunat clopoțelul. Eu mai aveam vreo cinci copii de verificat. Mi-am zis: „Vai de mine! Ce mă fac? Dacă eu o iau așa metodic, nu apuc să fac nimic!” Așa a fost prima oră…o oră pe care am pierdut-o, pur și simplu, verificând temele copiilor, pentru că erau foarte mulți. Și de a doua zi am schimbat metoda! Și a fost mult mai bine.
-În ultimele zile, s-a tot amintit, prin diverse canale, despre o școală din țară care a demarat un proiect pilot care constă în scutirea elevilor din clasele mici de temele obligatorii, lăsând la latitudinea lor dacă învață sau nu și acasă. Cum vi se pare acel proiect? În opinia dumneavoastră, este într-adevăr încărcat programul unui elev de ciclul primar?
-La prima vedere se pare că vor să descongestioneze programul elevilor, dar prin felul în care au conceput manualele acestea alternative, cele care au câștigat licitațiile, este dificil. Conținuturile sunt foarte complexe. Dacă luăm în calcul ce competențe trebuie să dobândească elevii prin parcurgerea acestora. Copiii super dotați cred că pot să facă față la acestea. Părinții nu înțeleg că nu poți să faci totul într-o oră și că trebuie să selectezi, că elevul trebuie să exerseze și acasă. Într-o oră nu poți să faci totul, orice ai face. Trebuie să te oprești la fiecare copil, apar probleme, trebuie să le rezolvi. În opinia mea, copiii de astăzi sunt foarte ocupați, pentru că părinții le-au făcut un program mult prea încărcat. Vor ca micuții să fie muzicieni, sportivi, lingviști, să facă din ce în ce mai multe activități în afara școlii, să fie tot timpul ocupați. Copiii de astăzi s-au robotizat, într-un fel…ei simt nevoia să fie lăsați liberi, dar dacă cineva nu le organizează timpul, nu știu ce să facă (…). Eu consider că temele pentru acasă sunt importante. Eu le tot spun copiilor: trebuie să exerseze și ei singuri acasă. Acesta este scopul temelor pentru acasă! Temele nu sunt o pedeapsă. Elevul, acasă, singurel, se confruntă cu ce a învățat și poate să spună a doua zi la școală ce dificultăți a întâmpinat la rezolvarea temelor, dacă a întâmpinat dificultăți, unde greșește, dacă greșește. Învățarea nu se produce doar la școală. La școală când învățăm, ne descurcăm…suntem împreună, în grup, ne ajutăm, dar cu ce rămâne elevul după aceea? Sunt părinți care vor teme multe și sunt părinți care nu vor teme deloc. Acum chiar este o situație delicată. Oricum ar fi, eu cred că temele sunt necesare (…). Dacă nu îi dai teme copilului, el nu cred că va face teme din proprie inițiativă. Dar, încet, încet, lucrurile se aranjează. O fetiță mi-a spus recent: „În sfârșit am descoperit bucuria de a face teme”. Și i-am spus: „Acesta este începutul. Este important să faci ce faci, cu drag, pentru că tot ce faci, faci pentru tine, nu pentru doamna învățătoare. Eu nu pot decât să mă bucur. Ce faci, faci pentru tine, ce înveți, rămâne al tău și nu îți va lua nimeni, nu se va deteriora, ci dimpotrivă, îți deschide toate ușile și e foarte important să ai toate „cheile” la tine, pentru că viața este complexă și mai ales astăzi, când concurența este mare peste tot.
„Toți oamenii sunt valoroși!”
-Și pentru ciclul primar există fel și fel de competiții, concursuri școlare, olimpiade. Cum îi ajută participarea la aceste evenimente?
-Sunt importante aceste activități, sunt frumoase și au rolul lor. Elevii se obișnuiesc astfel cu atmosfera de concurs, învață să completeze corect o grilă, să fie atenți, școala devine mai atractivă pentru ei. Copiilor le place să se întreacă, le place competiția. Trebuie să fie gândite foarte bine aceste concursuri (…). La acest nivel, nu sunt atât de importante rezultatele pe care copilul le obține la concurs, ci faptul că a participat! Nu goana după „hârtii”, diplome, premii și puncte contează! (…). Copilul din ciclul primar este în formare… nu este o „piesă” pe care să o pun pe cântar ca să văd cât cântărește. Fiecare se duce în direcția lui! (…) Trebuie să învățăm să valorificăm oamenii. Toți oamenii sunt valoroși, unici în felul lor! (…). Sigur, copilul așteaptă ceva, o recompensă și până să realizeze el rolul activității respective, mai trece timp, dar, încet, încet, vezi că apare câte o rază de soare și asta te bucură! (…) Nu toți copiii acumulează același volum de informații în același timp.
-A fi dascăl este greu, dar cred că a lucra cu ciclul primar este și mai greu. Pentru dumneavoastră cum este să lucrați cu copii atât de mici?
-E greu, formarea este foarte complexă și, cred eu, acest ciclu este cel mai dificil și din păcate nu este apreciat. În grădiniță începe formarea, se pun bazele, dar în ciclul primar este, cred eu, cel mai dificil, pentru că trebuie să îl înveți pe copil tehnicile de lucru, să îl înveți să scrie, să citească, să socotească. A învăța să citești e un proces, a învăța să calculezi e alt proces…un învățător trebuie să știe de toate: să cânte, să se joace, să deseneze, să fie empatic, să știe limba română, istorie, geografie, matematică etc – foarte bine, deci, e dificil. Cred eu că niciodată nu putem face o lecție la fel ca pe cea anterioară sau o lecție pe care am avut-o cu o generație, să o repet la o altă generație (…). Se schimbă lucrurile, trebuie să fii acolo, cu copiii, să vezi care e canalul lor de percepția! (…)
-Care sunt cele mai frumoase momente din activitatea dumneavoastră didactică?
-Sunt foarte multe… momentele de sfârșit de generație, serbările Abecedarului, serbările de Crăciun, inspecțiile pentru gradele didactice au fost deosebite, cu multă implicare…rezultatele de la concursuri, lecțiile reușite, cercurile pedagogice – care necesită multă trudă și implicare – momentele în care am avut activități frumoase…Nu aș putea să spun că sunt activități mai importante sau mai puțin importante, dar când ceva ți-a reușit, ești mulțumit – și acela consider eu că este un moment frumos! Nu am cuantificat niciodată…
Distincție din partea fostului președinte, Ion Iliescu
–Din cunoștințele mele, în anul 2004, v-ați numărat printre cadrele didactice din țară, premiate pentru activitatea derulată la clasă, de președintele de atunci, Ion Iliescu. Ce a însemnat acel moment pentru dumneavoastră?
Da, am primit Ordinul Muncii, clasa I. A fost un moment frumos, plin de bucurie… Am primit de la președintele țării – de atunci- o medalie frumoasă și m-am bucurat tare mult. Doamna inspector Elena Boricean m-a mobilizat și m-a susținut să îmi creez un portofoliu, cu niște rapoarte de activitate și să aplic în vederea obținerii acestei distincții. Am aplicat, deși mi-a fost foarte greu să fac așa ceva…însă doamna inspector m-a susținut, m-a încurajat, am aplicat și am fost selectată. Au fost mai multe distincții acordate atunci, pe diverse categorii – Ordinul Muncii – clasa I, Ordinul Muncii – clasa a II-a. Eu am primit, cum am spus, Ordinul Muncii – clasa I, mă uit cu drag și acum la acea medalie pe care o consider o răsplată muncii si a responsabilității. (…)
Implicare în activitățile societății civile
. . –Nu vă implicați doar în activitatea didactică, ci și în activitățile societății civile, în activitățile Fundației „Mihai Viteazul” din municipiu, sunteți mereu prezentă la activitățile și manifestările culturale și nu numai, din județ. De unde atâta energie? Cum reușiți să vă împărțiți între familie, școală și aceste activități?
-Uneori e greu, pentru că timpul a devenit dușmanul nostru și anii încep să își spună cuvântul, dar…trebuie să facem lucrul acesta. Mie mi-au plăcut foarte mult proiectele derulate de către Fundația „Mihai Viteazul” de-a lungul timpului și mi-am dorit să particip la ele; cred că sunt niște proiecte minunate, cu impact foarte bun asupra societatii civile romanesti din orasul si judetul nostru. Din păcate, sunt nemulțumită că românii din zona aceasta nu răspund acestor inițiative. De exemplu, festivalul de colinde „Crăciunul la români” este atât de frumos și parcă aștepți să vină acest festival, să creeze atmosfera de sărbătoare dinaintea Crăciunului, să fii pregătit sufletește. Participă formații de peste Prut, din Republica Moldova, pe frig, pe zăpadă, fără retribuție și cei de aici nu prea participă nici ca spectatori (…). Este nevoie de aceste activități! Este important să rămână o urmă, cândva, cumva…că acolo s-au întâlnit oameni, au făcut ceva pentru comunitate. Mi-aș dori să se implice și alții.
-Ce ați dori să se schimbe la nivelul județului?
-Relațiile, relațiile dintre oameni (…) Dacă trăim aici, să tragem toți la aceeași „căruță”, să ne fie bine tuturor! (…). Să fie o deschidere mai mare pentru toți, în mod egal! (…)
Gânduri…
–În încheierea acestui interviu, dacă aveți un mesaj pentru cititorii noștri…
-Cititorilor ziarului „Mesagerul de Covasna” le transmit să își păstreze credința și să încerce să înțeleagă lucrurile, să înțeleagă că istoria se scrie în fiecare zi și că fiecare alege să facă parte din ea sau să nu facă parte din ea. Nu o faci din mândrie, ci din responsabilitate, din obligație pentru viitor, pentru copiii noștri(…). Apa sapă pe dedesubt și odată se dărâmă toate zidurile. Să învățăm să apreciem oamenii, să fim alături de ei măcar cu sufletul, să rupem o oră, o jumătate de oră, ca să fim acolo unde trebuie să fim. Nu cred că e o jertfă atât de Să fie sănătoși și să fie cât mai mulți, cititorii, să citească ziarul Mesagerul de Covasna” care reușeste să surprindă toate aspectele vieții civile, economice sociale ale județului și să fie la curent cu ce se întâmplă în comunitate. E foarte important să fim la curent cu ce se întâmplă în comunitate (…), pentru că aici trăim!
A consemnat Ana Alina Costache
