. . Cei o sută de mii de români din sudul Basarabiei, Ucraina, sunt amenințați permanent de pericolul asimilării, prin ucrainizarea școlilor în limba română sau îngrădirea accesului la cultură și au nevoie de sprijin consistent pentru a-și păstra identitatea națională.
Divizați artificial în români și moldoveni, după ce autoritățile din acest spațiu au încurajat sistematic falsa idee de „limbă moldovenească”, românii din sudul Basarabiei au, uneori, dificultăți în a-și asuma și exprima identitatea națională, iar în unele sate se petrece o adevărată dramă, întrucât copiii au ajuns să nu mai vorbească limba maternă.
Comunitatea românească din sudul Basarabiei este dispersată, trăiește în zone sărace și greu accesibile din punctul de vedere al transporturilor și nu dispune de o elită intelectuală bine închegată. Aceasta se datorează faptului că, în perioada sovietică, majoritatea școlilor de la orașe au fost rusificate, iar intelectualii și țăranii înstăriți au fost deportați în lagăre de concentrare.
Oamenii vorbesc cu voce joasă despre problemele lor, se tem că ar putea păți ceva dacă spun ce au pe suflet și ce-i doare și sunt parcă mai descurajați și mai triști decât românii din alte comunități istorice din jurul României. Mulți dintre etnicii români din zona Odesa spun că sunt români, după care adaugă: ‘suntem români-moldoveni, chiar dacă vorbim limba română, pentru că așa e politica și noi nu avem ce face’.
Unul dintre puținii lideri ai românilor de aici, Anatol Popescu, cofondator al Asociației „Basarabia” a declarat pentru AGERPRES că esențial pentru comunitatea din această zonă este unificarea programei școlare în limba română din Ucraina, astfel încât să nu mai existe situația actuală, când copiii români din regiunile Cernăuți și Transcarpatia învață limba română, iar cei din regiunea Odesa studiază așa-zisa „limbă moldovenească”.
„Este subiectul numărul 1, este imperios necesară unificarea programei în limba română. Fără să avem programa unificată suntem foarte ușor de manipulat, foarte ușor de divizat prin niște contexte născocite, niște subiecte absolut absurde în secolul XXI”, a arătat Anatol Popescu. Acesta și-a exprimat speranța că problema va fi abordată de autoritățile române la proxima vizită la București a președintelui Ucrainei, Petro Porosenko, un vorbitor de limbă română, după cum singur a afirmat.
„Sperăm să trecem peste momentul în care în Ucraina se organizează două olimpiade, una de limba română și alta de limbă moldovenească și că autoritățile ucrainene, inclusiv domnul președinte Porosenko va fi atent la acest subiect, pentru că el este vorbitor de limba română, o limbă oficială a UE. Sperăm ca la următoarea vizită a domniei sale la București, care se apropie, să fie ridicat acest subiect, printre primele trei subiecte foarte importante. Statul român trebuie să se impună, avem nevoie de sprijinul statului român, pe căi diplomatice, pașnice, civilizate, în contextul decomunizării și destalinizării statului ucrainean, care, cu părere de rău o spun, în ceea ce privește problema moldovenismului a preluat ideile sovietice”, a declarat Anatol Popescu.
Procesul de ucrainizare a școlilor, început în urmă cu zeci de ani, continuă și acum, părinții români fiind încurajați să își dea copiii în clase cu predare în limba ucraineană, sub pretextul că au mai multe șanse să își găsească un loc de muncă și să aibă un viitor mai bun în Ucraina. Așa s-a ajuns la situația în care, spune Anatol Popescu, în unele sate românești copiii nu mai vorbesc limba maternă și au fost îndepărtați de identitatea și cultura lor proprie.
În plus, afirmă acesta, divizarea artificială în români și moldoveni este încurajată neoficial și subtil de autoritățile ucrainene, astfel încât puținele asociații ale românilor din zonă sunt subfinanțate, pe motiv că „i-ar româniza pe moldoveni” și sunt preferate asociațiile care „asigură acea iluzie de identitate, respectiv curentul moldovenist”. Iar procesul de asimilare, chiar dacă nu este unul oficial declarat, „se simte, continuă și este o reminiscență a intimidării subtile a intelectualilor”
O altă problemă ridicată de Anatol Popescu este procesul dificil, care durează și ani de zile, de echivalare a diplomelor tinerilor români care au studiat în România, în Republica Moldova sau în alte țări și care-i determină pe aceștia să nu se mai întoarcă în Ucraina și să formeze un nucleu de intelectuali, atât de necesar comunității de români din sudul Basarabiei.
„Foarte puțini tineri revin acasă acum, mai ales datorită faptului că statul ucrainean a îngreunat procedura de echivalare a diplomelor. Am impresia că a fost o politică intenționată și chiar dacă au trecut doi ani de la Revoluția demnității, cum i se mai spune Maidanului2 de la Kiev, nu s-au schimbat lucrurile și aceeași procedură foarte coruptă este la ministerul de la Kiev. Indiferent că este vorba de absolvenții studiilor din România sau din alte state ale UE sau Republica Moldova, ca să obții adeverința de recunoaștere a diplomelor trebuie să dai șpagă, durează și doi ani de zile și preferi mai bine ori să rămâi în țară, ori să pleci în Europa”, a spus Anatol Popescu.
Acesta consideră că statul român, pe căi diplomatice, ar trebuie să facă demersuri pentru ca echivalarea diplomelor în Ucraina să fie la fel de simplă ca în România, unde documentele de studii ale ucrainenilor se echivalează în aproximativ două săptămâni.
Pe lângă problemele legate de învățământul în limba maternă, românii din sudul Basarabiei nu au acces nici la programe consistente care să promoveze cultura și tradițiile românești, în unele sate fiind organizate spectacole de teatru și folclor românesc doar o dată la câțiva ani, grație caravanelor culturale derulate de Institutul Cultural Român prin Direcția Românii din Afara Granițelor și Asociația „Basarabia” a Românilor din Regiunea Odesa.
În acest context, Anatol Popescu consideră că este extrem de necesară înființarea unui centru cultural la Ismail, pe care comunitatea românească din zonă a solicitat-o în nenumărate rânduri și care a fost refuzată de autoritățile ucrainene, chiar dacă alte minorități, cum ar fi bulgarii, beneficiază de astfel de instituții culturale.
„Pentru noi este vitală apariția acestui centru la Ismail. (…) Este nevoie ca în sânul comunității românești, nu la Odesa, să fie un centru cultural, o instituție care să se ocupe de aceste comunități, să organizeze manifestări culturale, aceeași olimpiadă de limba română, o instituție ușor accesibilă din punct de vedere geografic și transport în sudul Basarabiei”, a punctat Anatol Popescu.
Un alt lucru care te surprinde atunci când ajungi în sudul Basarabiei este acela că nu există plăcuțe bilingve în localități care sunt locuite, uneori, în totalitate de români și nici nu se arborează drapelul național.
Primarul din satul Dumitrești raionul Chilia Noua, Victor Markov, unde trăiesc peste 3.200 de locuitori majoritatea români, spune că nu este interzis să existe inscripții și în limba română, dar crede că „nu ar fi pe placul autorităților ucrainene”, pentru că „suntem în statul ucrainean și ne conducem după legile ucrainen”’. La școala din sat, o doamnă profesoară pensionară ne arată, cu lacrimi în ochi și șterge de praf o placă memorială a unui tânăr care și-a pierdut viața în conflictul din regiunea Donbas și pe care scrie doar în limba ucraineană, întrucât „așa au adus-o de la Kiev”: „Pentru dragul nostru Vasile Poleacov”.
În legătură cu această chestiune, Anatol Popescu spune că primarii și consilierii români din zonă ar trebui să meargă în județele învecinate din România și să vadă că există o practică europeană în acest sens, pentru a putea adopta și ei hotărâri privind inscripționarea bilingvă. „Ei trebuie să vadă mai întâi, ca să preia această tradiție europeană. Nu este interzis, legislația este foarte permisivă, dar nu-ți garantează mecanismul de implementare și adesea autoritățile profită de acest fapt și e mai simplu și e mai ieftin să scrii doar într-o limbă, adică în limba de stat, decât în două”, spune Anatol.
Întrebat dacă este scumpă limba română, el răspunde, zâmbind: „Pentru noi este foarte scumpă limba română”.
Până când se va ajunge la momentul inscripționărilor bilingve, primarii au nevoie de sprijin real din Țara Mamă și nu neapărat de unul financiar.
Olga Bulgaru, primar în satul Borisăuca, își dorește să fie ajutată pentru a învăța să acceseze fonduri europene și pentru a include localitatea, singura majoritar românească din raionul Tatarbunar, în acordul de liberă circulație, „întrucât nu a nimerit pe listă, chiar dacă de aceste facilități vor beneficia localitățile bulgărești sau rusești”. Olga Bulgaru vrea atenție de la Țara Mamă „întrucât Borisăuca este la colț și de colțuri se cam uită’ și consideră că, dacă situația nu se va schimba, „la un moment dat ne vom depărta și nu am vrea să fie depărtarea asta de Europa și de Țara Mamă”.
Dacă bătrânii își amintesc cum, după despărțirea de Țară Mamă, se uitau cu binoclul peste Dunăre, în speranța de a-i vedea pe cei cunoscuți și comunicau cu ei dimineața, când nu îi auzeau autoritățile, tinerii se gândesc cu pragmatism la viitor și speră că trecerea de bac de la Cartal-Isaccea, aflată în construcție, și anunțatul punct de frontieră de aici vor facilita dezvoltarea economică a zonei și o deschidere mai mare către Europa, în condițiile în care acum românii din sudul Basarabiei nu au un punct direct de trecere a frontierei cu România, ci trebuie să tranziteze Republica Moldova pentru a ajunge în Țara Mamă.
Cu toate acestea, românii din sudul Basarabiei țin să sublinieze, de fiecare dată, că nu cerșesc nimic de la nimeni, ci că vor să nu fie uitați și abandonați.
„Nu umblăm cu cerșitul, în primul rând, să fie foarte clar. Cerem atenție, să nu se uite că români în Ucraina nu există numai la Cernăuți, care este centrul cultural identitar românesc și universitar străvechi, ci există o mare comunitate românească, de 100.000 de români în sudul Basarabiei, care nu au acces, în ultimul timp, nici la învățământ foarte bine pus la punct în limba română, care nu au media în limba română, care nu au cultură în limba română, care au fost decapitați de intelectuali în perioada de după al Doilea Război Mondial, în sensul transportării acestora în lagărele de concentrare, cum a fost cazul străbunicului meu, care a stat șapte ani în Mongolia”, a punctat Anatol Popescu.
Acesta și-a exprimat speranța că statul român va avea mai multă inițiativă prin instituțiile sale și va practica o diplomație corelată și cu interesele comunității din sudul Basarabiei, care trebuie consultată întrucât știe cel mai bine care sunt probleme stringente care trebuie rezolvate.
Reprezentanții Institutului Cultural Român (ICR), prezenți în sudul Basarabiei cu ocazia Caravanei teatrului și folclorului românesc, organizată împreună cu Asociația „Basarabia” au declarat că sunt conștienți de urgențele și nevoile culturale ale românilor de aici și se au în vedere, în continuare, programe culturale destinate lor.
„Suntem conștienți de urgențele și nevoile culturale ale românilor din Sudul Basarabiei și avem în vedere în continuare programe culturale destinate lor. Sunt în lucru un festival folcloric al românilor din Ucraina, care ne dorim să aibă loc la Ismail, în vara aceasta, o serie de cursuri de perfecționare care vor avea loc la Cahul și la care participă cadre didactice din sudul Basarabiei, alături de profesori din sudul Republicii Moldova, sperăm să continuăm seria de concerte dedicate zilelor importante, cum ar fi Ziua Limbii Române sau Ziua Națională a României, oferirea de volume de carte românească, în viitor chiar și de costume populare sau instrumente muzicale pentru ansamblul „Dor Basarabean” etc. Continuăm, astfel, colaborarea și parteneriatul solid cu asociațiile românești din regiune, ținând cont de solicitările acestora și de misiunea ICR de promovare a culturii și identității românești peste hotare’, a declarat pentru AGERPRES Adriana Gae, expert la Departamentul Românii din Afara Granițelor din cadrul ICR, singura instituție care a fost prezentă în ultimii ani cu evenimente culturale în toate localitățile românești din sudul Basarabiei.
Urmăriți de fantome ale trecutului și purtând în suflet dramele care le-au marcat comunitatea, românii din sudul Basarabiei să încăpățânează să rămână neclintiți în acest spațiu. Și chiar dacă trăiesc în zone sărace, în sate aflate la distanțe foarte mari unul de altul, la care se ajunge pe drumuri incredibil de deteriorate, îi primesc oricând cu brațele deschide pe oaspeții din România, îi așează la masă și atunci când ridică paharul nu îi auzi spunând „Noroc” sau „Sănătate”, așa cum se obișnuiește în țară, ci „Să nu piară neamul nostrum” sau „Să nu-i lăsăm să ne îndoaie”.
AGERPRES
