La Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca a apărut cartea Românii din Covasna şi Harghita în hidronime şi toponime, de Ioan Tomole, lucrare care a fost recent prezentată şi la simpozionul din cadrul „Zilelor Andrei Şaguna”, ediţia 2012. Autorul, Ioan Tomole, profesor de istorie din Zalău, în prezent pensionar, abordează, de mai mulţi ani, acest câmp al hidronimiei şi toponimiei în cercetările istorice, publicând opt cărţi pe această temă.
În Prefaţă autorul ţine să informeze cititorii asupra conţinutului şi mesajului cărţii sale: „Prezentul studiu pune la îndemâna cititorilor câteva crâmpeie din vastul câmp al hidronimiei şi toponimiei româneşti. Hidronimia şi toponimia oferă surse de mare valoare pentru cunoaşterea trecutului. Hidronimia şi toponimia Covasnei şi Harghitei arată simplu, fără echivoc, că aceste locuri fac parte din arealul românesc. Dorim, totodată, ca ştiinţa, adevărul istoric să îndrume paşii oamenilor de aici şi de pretutindeni. Fără ştiinţă nu există progres, nici convieţuire armonioasă între oameni”.
„În Postfaţa lucrării, din partea editurii sunt redate câteva aprecieri generale despre tematica abordată şi unele date despre biografia şi bibliografia autorului. „În cunoaşterea adevărului istoric hidronimia şi toponimia oferă informaţii care, folosite cu sinceritate şi seriozitate ştiinţifică, sunt de mare ajutor în reconstituirea trecutului. Studiul de faţă al domnului profesor Ioan Tomole se referă, în fond, la locurile ce fac parte, administrativ, din judeţele Covasna şi Harghita. Referirile la locuri din alte judeţe dovedesc că locurile din Covasna şi Harghita sunt identice cu celelalte teritorii româneşti. Autorul studiului reconstituie realităţile istorice ale Covasnei şi Harghitei până la apariţia recensămintelor populaţiei, nu şi după. (…) Toate studiile publicate dovedesc o muncă uriaşă, o gândire sistematică, onestă şi vrednică de a fi exemplu pentru orice lucrător în domeniul istoriografiei”.
Cartea este structurată pe şapte capitole, după cum urmează: hidronime şi toponime româneşti de origine dacică (Bârzava, Buzău, Turia etc.), apoi de origine latină (Aita, Aninoasa, Caşin, Ciba, Plăieşi ş.a), de origine slavă (peste 30 de localităţi, printre care: Covasna, Cernat, Dobârlău, Lisnău, Vârghiş, Jolotca, Homorod, Topliţa, Zagon, Zăbala ş.a.). În capitolul patru sunt prezenatate „localităţi şi locuri atestate documentar ca româneşti”, apoi „oiconime româneşti cu finalul falău şi semnificaţia lor, urmate de hidronime şi toponime ungureşti de origine românească şi, în final „hidronime şi toponime caare amintesc de şederea vremelnică a uzilor în sud-estul Transilvaniei şi semnificaţia lor”. Pentru fiecare denumire în parte, autorul prezintă contextul istoric şi cadrul geografic al cuvântului, aria de răspândire în întreg arealul românesc, cu exemplificări concrete.
Autorul ţine să ne prezinte faptul că lucrarea de faţă „nu este un studiu exhaustiv, ci doar o încercare de a extinde aria cunoaşterii trecutului cu ajutorul hidronimelor şi toponimelor şi, tocmai de aceea, consideră „că orice completare, bine intenţionată şi bine gândită, în cadru ştiinţific, este binevenită şi dorită”.
Apreciind şi noi iniţiativa profesorului sălăjan Ioan Tomole care, din proprie iniţiativă, a abordat o tema de larg interes pentru istoria zonei Arcului Intracarpatic, în perspectiva continuării cercetării formulăm următoarele propuneri:
Extinderea studiului şi asupra altor localităţi precum: Baraolt: denumire de origine latino-româno-slavă (mlaştină); Căpeni – Kopec: slavo-română (ridicătură); Boroşneul Mare, Boroşneul Mic: slavo-română (mestecăniş); Brăduţ: slavo-română (vad mic); Hătuica: slavo-română (de la cuvântul hetilca); Lemnia: în forma primei atestări documentare este de origine românească (Lemne); Moacşa: (în forma iniţială sacerdos de Moya-foarte probabil de origine geto-dacă); Ojdula: slavo-română (de la izdola-loc cu napi); Hilib: slavo-română (de la cuvântul glibi); Dăneşti: (în traducere liberă înseamnă satului lui Dan, antroponim specific românesc); Ditrău: (în forma iniţială Ditro-foarte probabil de origine tracă); Praid: de origine slavo-română ş.a.
La Câlnic trebuie menţionat satul Lunca Câlnicului (azi judeţul Braşov), sat roit din localitatea Dobolii de Jos, judeţul Covasna; la Covasna, nu este menţionată localitatea românească Voineşti (azi cartier al oraşului), iar la Mărcuş,de menţionat şi satul Mărcuşa, din comuna Cernat.
Nu trebuiesc omise localităţile dispărute precum Breaza (Sâmbreaza, azi Simeria, cartier în municipiul Sf. Gheorghe), Glăjerie (azi contopit în Micfalău) ş.a.
O lucrare completă, trebuie să cuprindă şi alte localităţi cu populaţie românească, din cele două judeţe, dintre care menţionăm: Acriş (azi judeţul Braşov), Arini (azi judeţul Braşov), Băcel, Bobocea, Brădet, Capu Corbului, Călnaci, Călimănel, Ciumernic, Corbu, Făgeţel, Livezi, Floroaia Mare, Filpea, Fundoaia, Gălăuţaş, Hagota, Iarăş, Lunca Mărcuşului, Lunca Ozunului, Oituz, Pintic, Platoneşti, Poiana Lupului, Poiana Fagului, Poiana Mărului, Poiana Nouă, Poiana Sărată (azi judeţul Bacău), Poiana Veche, Pintic, Puntea Lupului, Podu Olt (azi judeţul Braşov), Plopiş, Rezu Mare, Recea, Răchitiş, Sărmaş, Stânceni (azi judeţul Mureş), Sita Buzăului, Subcetate, Scrădoasa, Tăietura, Tulgheş, Valea Jidanului (azi Bicazul Ardelean, judeţul Neamţ), Valea lui Pavel, Valea Lupului, Valea Mare, Vama Buzăului (azi judeţul Braşov), Vâlcele, Voşlobeni, Vâgani, Zencani, Zăbrătău, Zapodea, Hetea (sat locuit de ţigani vorbitori de limbă română) ş.a.
Recomandând cu căldură cititorilor lucarea de faţă, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă formulează următoarele aprecieri, la care şi noi subscriem: „Consecvent idealului său de a pune în lumină ineditul şi autenticul în istoriografie, autorul a gândit prezentul studiu ca un mănunchi al inestimabilelor valori ce le însumează, explicabile prin existenţa şi persistenţa în acelaşi spaţiu de locuire carpato-dunăreano-pontic, dintotdeauna şi pentru totdeauna, a românilor ca popor între popoarelor lumii”, incluzând firesc, în acest context, istoria şi valorile create de concetăţenii noştri maghiari cu care convieţuim împreună de veacuri.
Dr. Ioan LĂCĂTUŞU
