La 23 februarie 1821 conducătorul Eteriei, Alexandru Ipsilanti (fiul domnitorului fanariot Constantin Ipsilanti, general în armata rusă şi aghiotant al ţarului), a dat o proclamaţie către locuitorii Moldovei, prin care le garanta persoana şi averea, îşi anunţa intenţia de a trece în Grecia pentru a-şi elibera patria, şi-i asigura că dacă turcii vor intra în ţară „o putere straşnică este gata să pedepsească îndrăzneala lor”, făcând astfel aluzie la intervenţia Rusiei.
Cu o zi înainte, la 22 februarie, Alexandru Ipsilanti trecuse Prutul, în fruntea unui mic corp de oaste (inclusiv „batalionul sacru”, format din tineri aristocraţi greci, constantinopolitani de origine), şi sosise la Iaşi, unde l-a asigurat pe domnul fanariot Mihai Suţu de sprijinul pe care Rusia îl acorda mişcării sale în vederea eliberării Greciei şi de iminenţa intrării unei puternice armate ruse în Moldova, în cazul unei intervenţii otomane, indică lucrarea „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).
După cum arată istoricul Andrei Oţetea în ampla sa lucrare „Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în ţările româneşti” (publicată de Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice, Bucureşti, 1945), în seara zilei de 22 februarie 1821, Alexandru Ipsilanti, în uniformă de general rus, a trecut Prutul pe la Sculeni, iar între cei care îl însoţeau se aflau şi fraţii săi Gheorghe şi Nicolae, precum şi cumnatul său, prinţul Cantacuzino-Deleanu, colonel în armata rusă. La graniţa Moldovei, Ipsilanti a fost primit de o gardă de 200 de arnăuţi, care l-a condus până la Iaşi. În Moldova, Alexandru Ipsilanti a izbutit să câştige pentru cauza Eteriei şi pe domnul fanariot Mihai Suţu. Prin aceasta, eteriştii s-au asigurat de toate resursele Moldovei şi de o bază largă pentru pregătirea revoluţiei, arată istoricul Andrei Oţetea.
„Declanşarea, la 22 februarie, a mişcării eteriste, ale cărei forţe înarmate au trecut, cu aprobarea tacită a autorităţilor ţariste, în principatele române extracarpatice – corelată cu ridicarea la luptă a grecilor din Peloponez -, precum şi lansarea unei imprudente proclamaţii a generalului Alexandru Ipsilanti – prin care lăsa să se înţeleagă că grecii beneficiau de sprijinul politic şi militar al Rusiei – au dus la precipitarea evenimentelor, exercitând totodată şi o influenţă negativă asupra revoluţiei române. Prin acţiunea lor eteriştii au căutat să provoace o intervenţie militară a Rusiei pentru a restabili o situaţie pe care Poarta nu o mai putea controla”, se arată în „Istoria militară a poporului român” (Editura Militară, Bucureşti, 1987).
Prin proclamaţia din 23 februarie 1821 Alexandru Ipsilanti anunţa că nu face decât să străbată ţările româneşti în drum spre Grecia şi îndemna populaţia să îşi vadă liniştită de treburi fiindcă „siguranţa averilor şi persoanelor va fi garantată”. La 24 februarie, Ipsilanti a dat alte două proclamaţii, una către greci, moldoveni şi munteni, a doua către fraţii „Societăţii amicale” pe care îi vestea că toată Grecia a ridicat armele şi îi chema să se înroleze în armata izbăvirii („Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în ţările româneşti”, autor Andrei Oţetea). Tot la 24 februarie, Ipsilanti şi Suţu au scris ţarului Alexandru I, la Laibach, pentru a-l pune la curent cu ultimele evenimente şi a-i solicita sprijinul. Ipsilanti arăta că, împins de datoria către patrie şi de ultima dorinţă a tatălui său, a ascultat apelul semnat de „şase sute de mii de notabili din toate clasele şi provinciile Greciei” şi s-a pus în fruntea mişcării care tinde să scuture jugul stăpânirii otomane.
„Evenimentele au luat însă o direcţie neaşteptată; ridicarea grecilor şi a românilor venea chiar în clipa în care, adunaţi la Laibach, monarhii Sfintei Alianţe se consultau asupra modului de stăvilire a valului revoluţionar care străbătea Italia şi Spania,” arată istoricul Vlad Georgescu (1937-1988) în lucrarea sa „Istoria românilor de la origini până în zilele noastre” (reeditată de Editura Humanitas, Bucureşti, 1992). „Ca întemeietor al conservatoarei alianţe de la Viena, Alexandru I nu putea sprijini pe faţă o răscoală împotriva unui monarh legiuit, chiar dacă simpatiile sale personale mergeau în această direcţie. Este puţin probabil ca ţarul să fi dat vreodată eteriştilor altceva decât astfel de asigurări de simpatie; aceştia le-au luat însă drept promisiuni de ajutor şi le-au transmis astfel românilor. În acest fel, întreaga ridicare de la 1821 era întemeiată pe speranţe ce nu aveau cum să se împlinească; la 18 februarie, consulatul rus de la Bucureşti îl dezavua public pe Tudor Vladimirescu, iar la 23 februarie Capodistria însuşi îi retrăgea decoraţia şi gradul de locotenent din armata rusă, toate obţinute în timpul războiului din 1806-1812. Câteva săptămâni mai târziu, de la Laibach, ţarul condamna şi răscoala lui Ipsilanti (…)”, se arată în aceeaşi lucrare.
La 23 februarie 1821, contele Ioannis Capodistria, ministrul de externe al Rusiei, condamnă oficial, în numele ţarului Alexandru I, aflat la Congresul de la Laibach, revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu şi se declară de acord cu intrarea trupelor otomane în Ţara Românească. Depeşa soseşte la Bucureşti la 5 martie 1821, dar ea nu este comunicată decât la 17 martie, printr-o adresă a consulului Alexandru Pini, după cum indică lucrarea „Politica externă a României. Dicţionar cronologic” (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986).
AGERPRES
*Explicaţie foto: Statuie a lui Tudor Vladimirescu. (Bucureşti, 12 febr. 2007).
