În secolul XIX, în Munții Cernei, situați în nordul județului Mehedinți, existau în jur de treizeci de mori pe apă, toate aparținând unor oameni pentru care, într-adevăr, veșnicia s-a născut la sat, vorba lui Lucian Blaga.
Veneau aici, în zona Obîrșia Cloșani-Ponoare, din toate părțile lumii, mii de oameni să-și macine boabele și să asculte, până le venea rândul la moară, povești cu haiduci și minunile care se mai petrecuseră pe pământ.
Viceprimarul comunei Obârșia Cloșani, Nicolae Dănciulescu, știe din istoria nescrisă a așezării că morile fuseseră construite rudimentar, după o tehnică străveche, roțile lor fiind cioplite din lemn de fag, iar pietrele din rocă rezistentă, acestea trebuind să dureze până în douăzeci de ani și care, din când în când, erau ferecate pentru ca făina să fie fină și să nu conțină praf de piatră.
„Apa era dirijată din albia râului Brebina pe un canal săpat în stâncă spre roata morii, care era acționată de forța acesteia. Fiecare moară avea două pietre rotunde, de 300 kilograme fiecare; una era statică, cealaltă mobilă, reglată de o manetă din lemn de corn. Boabele se puneau în coș și se scurgeau printr-un orificiu între cele două pietre”, a explicat pentru AGERPRES viceprimarul Nicolae Dănciulescu.
Vremurile însă au trecut iar morile, botezate după numele proprietarilor sau după vreo întâmplare care le-a introdus în memoria colectivă — Lupuleasca, Adămeasca, a lu’ Birou, a Haiducului, a Dănciuleștilor—, s-au risipit în toate cele patru vânturi, unele au ars, altele s-au împărțit între frați, altele au putrezit.
„Cea care s-a încăpățânat să reziste este doar a lui nea Vasile Gherghescu. Singura. Ea ne poate vorbi, ca și cel care, împovărat de aproape nouăzeci de ani, o mai păstrează, despre o îndeletnicire veche, care acum, ca în urmă cu peste două sute de ani, aduce bucurie omului, îi înnobilează viața și îi aduce belșug pe masă”, spune viceprimarul Dănciulescu, înainte de a pleca din primărie spre moara care, ascunsă sub ochiul de cer întunecat, stă ca un sfinx în creier de munte, „asemeni unui dac de strajă lângă o comoară”.
Moara lui nea Vasile Gherghescu nu este departe și drumul nu e greu de parcurs, refuză să-și imagineze ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost hotărnicite ca și celelalte, pierdute prin amintiri și vise, în afara satului, la răscruci de drumuri.
L-am găsit pe nea Vasile la odihnă, pe un ciot de copac, așteptând să vină vreun român la moară, că de când găsești făină pe la toate prăvăliile mușteriii s-au rărit, dragii de ei, neștiind că făina lui nu se poate compara cu cea ieșită din mori electrice.
Chipul bătrânului este umbrit de vârful copacului ale cărui rădăcini ajung în ieruga prin care apa ocolește roata morii, iar ochii sunt triști, poate fiindcă privesc, cum zice, doar înlăuntrul lui, că multe s-au schimbat în lume și el, în ultimii ani, doar de la televizor le-a aflat.
Își trece palma bătătorită și crăpată, asemenea unei coji de copac din care tocmai a croit o cofă, peste barba, în pofida anilor, deasă și țepoasă și spune nostalgic: „Am trăit să văd cum moara mea macină doar timpul, că țăranii s-au boierit rău și nu-și mai găsesc rândul la moară”.
„Eu cred că noi, românii, îndepărtându-ne de matcă, ne-am înstrăinat. Mulți cred că civilizația este aducătoare de bunăstare. Așa o fi, nu știu, dar eu zic că nu trebuia să renunțăm la cele învățate de la strămoși. O moară ca asta ar fi venerată ca o icoană în străinătate, îmi spune fiu-miu, Lucian. Eu spun: știu că tinerețea nu va avea bătrânețe dacă am reînvia tradițiile noastre ancestrale”, afirmă nea Vasile.
Viceprimarul este de părere că „la munte sunt mulți înțelepți care, deși nu au multe diplome și nu au umblat pe la școli înalte, au simțul istoriei și al filozofării”.
La moara bătrânului s-au spus multe, vrute și nevrute. Și acum, uneori, aici se mai adună satul, nu fiindcă în apropiere se află văiala iar bărbații vin să-și păzească femeile care spală rufele, rar prin preajmă există mașini de spălat, fiindcă „văiala” este mai bună și eficientă, și necostisitoare, ecologică, cum ar spune un orășean rătăcit pe aceste meleaguri sălbatice.
„Pe la moara asta au trecut mulți nostalgici. Pentru mulți, ea este o relicvă, pentru mine însă este sufletul meu, viața mea. E drept, uneori, când gândurile mi-o ia razna, mă întreb dacă după mine fiu-miu, Lucian, va avea grijă să ducă mai departe moștenirea asta, morăritul”, a precizat Vasile Gherghescu. Discret, întorcând capul către Munții Cernei, unde se aud tălăngi îndepărtându-se, își șterge o lacrimă cu degetul arătător, butucănos și ușor mușcat, probabil, de fierăstrăul cu care mai croiește din lemn câte o piesă necesară „întineririi” unor părți ale morii care, în loc să macine grăunțe, ca în basme, macină viața celui care o ocrotește ca pe lumina de sub icoana din odaia a bună, unde se mai retrage când bate vântul iernii prin pereții de bârne încheiate în cheie.
Rostul morarului este să stea ziua și noaptea, mereu, la moară, pentru că nu se știe de unde apare cineva care are nevoie acasă să frământe o pâine sau să facă o mămăligă, în așteptarea celor dragi, pierduți în lumea de dincolo de marginile Obârții Cloșani. Acolo el a pășit în vreo două rânduri în ultimii cinzeci de ani: „Aici este locul meu, lângă firul ăsta de apă, care i-a răcorit fruntea tatei când se întorcea de la coasă”.
Vasile Gherghescu mai spune că el este un om blând și curat, cu dragoste față de cei care trec pragul morii, așa l-au învățat taică-su și bunică-su, să nu ia mult uium răsplată pentru osteneală; la trei băniți de boabe, un bardac, adică „tri kile de grăunțe”.
O aripă de ploaie, prăvălită brusc dinspre vârful muntelui, ne face să grăbim despărțirea. Bătrânul rămâne ca o umbră, nedeslipit de lângă moară; bănui — să asculte mai departe, eminescian, cum „viermele timpului roade în noi” și cum cariile se hrănesc cu inima stâlpilor din stejar care „țin moara pe picioare”, spre a arăta lumii întregi că neamul morarilor din Obârșia Cloșani e trainic și, poate, la infinit.
AGERPRES
