Din ce în ce mai mulți turiști se aventurează iarna pe munte, însă acest lucru implică anumite riscuri. Informațiile sunt puține, astfel că alpinistul Adrian Vălean, scăpat la rândul său din mai multe situații periculoase în tinerețe, s-a hotărât să organizeze cursuri de schi-alpinism și de informare despre producerea avalanșelor.
Timp de trei zile, 12 persoane, printre care un reporter și un fotoreporter de la Agenția Națională de Presă AGERPRES, au experimentat condițiile grele din Munții Făgăraș. La finalul acestei perioade știau deja când să plece iarna pe un traseu de munte și când să renunțe, cum să găsească o victimă îngropată de avalanșă și cum să se deplaseze cu schiurile pe diverse tipuri de zăpadă.
*** Telecabina urcă ușor, legănându-se prin ceață. „Stâlpul 3, totul bine!”, transmite operatorul telecabinei prin stație. „Ne bucurăm că totul e bine”, murmură pasagerii, înghesuiți în cabina plină de bagaje care se îndreaptă către Bâlea Lac. La 2.000 de metri, telecabina iese din ceață și se dezvăluie un peisaj hibernal, căldarea Bâlea Lac, acoperită în totalitate de zăpadă. Nici nu-ți dai seama că undeva acolo se află cel mai mare lac de altitudine din România.
Pentru explorarea acestui tip de relief, iarna este nevoie însă de o bună pregătire și acesta este și scopul experimentului: instruirea pentru deplasarea în teren alpin pe timp de iarnă pe schiuri și gestionarea situațiilor de risc, reprezentate în principal de avalanșe. Cursul de schi-alpinism este ținut de un alpinist experimentat, Adrian Vălean, ajutat de prietena acestuia și Ovidiu Tănase, salvamontist din Sibiu. Condiția participării la acest curs a presupus o bună experiență pe munte atât vara, cât și iarna, dar și o tehnică peste medie în schiul alpin. Cu toate acestea, când ajungi în munte, te simți mic și fără experiență, dar prezența unor oameni care cunosc fiecare colțișor al Munților Făgăraș, ce se întind pe 2.400 km pătrați, în mod sigur te ajută să treci peste emoții. În timp ce iubitorii schiului alpin umplu până la refuz Valea Prahovei, la Bâlea Lac sunt sute de kilometri de pante neatinse, care, cu cunoștințele necesare, pot reprezenta un „teren de joacă” pentru iubitorii sporturilor de iarnă.
N-ai cum să aprofundezi atâtea cunoștințe în trei zile, astfel că Adi și Ovidiu ne zoresc, abia ajunși la hotel, să ne echipăm și să ieșim pentru prima lecție: învățarea tehnicii de căutare cu ajutorul PIEPS-ului. Pentru că atunci când ești la kilometri de orice punct Salvamont, singura speranță de a fi salvat în cazul unei avalanșe o reprezintă colegii de tură. PIEPS-ul este un dispozitiv electronic care emite un semnal regulat, iar toți cei care pornesc în tură își setează aparatul pe emisie. În cazul în care o persoană este luată de avalanșă, ceilalți comută aparatele pe recepție și încep căutările celui îngropat, întâi folosind PIEPS-ul propriu, apoi sondând terenul în zona în care este indicată cea mai mică distanță de către dispozitiv. La final, începe săpatul cu lopețile pliabile, pe care fiecare trebuie să le aibă la el. Trebuie știut că o persoană îngropată sub zăpadă, dacă nu are leziuni foarte grave, are șanse de supraviețuire de 80-90% dacă este găsită în primele 15 minute. Șansele scad la 40% dacă este dezgropată după o jumătate de oră, iar după mai mult de o oră, șansele supraviețuirii scad sub 15%. O statistică franceză arată că 71% dintre supraviețuitorii avalanșelor au fost găsiți de coechipieri sau martori ai avalanșei, care au început căutarea imediat și abia 13% prin ajutor din partea unor echipe de salvare venite ulterior.
După familiarizarea cu echipamentul, pornim în prima tură a cursului, nu înainte ca Adi să ne verifice tuturor PIEPS-urile, care trebuie să fie pornite și pe modul emisie. Un elicopter al Ministerului Afacerilor Interne încearcă să aterizeze la Bâlea și ne întrebăm dacă cineva, oare, este pierdut în acești munți. Tura din prima zi este una ușoară din punct de vedere tehnic, numai că la munte condițiile se pot schimba în numai câteva ore. Căldura care se face resimțită până și aici a așternut o pojghiță tare peste stratul de zăpadă mai moale, care se rupe sub greutatea schiorilor, făcând virajele foarte dificile. Toți cursanții își iau porția de căzături, iar panta dinspre Valea Doamnei aduce cu un câmp de luptă în care „soldații” muntelui cad la fiecare minut.
Nici instructorii nu au o viață ușoară, recunoscând că în asemenea condiții nu este o plăcere să schiezi, dar acest neajuns este compensat din plin de peisajul frumos și sălbatic care te face să îți aduce aminte de „Alpii Transilvanei”, denumire dată Făgărașului de geograful Emmanuel de Martonne. . . 
Dacă tura a început cu soare, se încheie într-o atmosferă închisă, spre seară începând o ninsoare cu fulgi mici, de așteptat ca a doua zi să avem zăpadă „pudră”. Seara trecem de un curs teoretic despre avalanșe. Printre lucrurile de bază pe care un iubitor al muntelui ar trebui să le știe înainte să se aventureze este cantitatea de precipitații căzută în ultima săptămână, precum și cât de tare a bătut vântul. Aceste elemente, precum și înclinația și orientarea pantei sunt decisive în evaluarea riscului declanșării unei avalanșe. De reținut: cu excepția curgerilor de zăpadă primăvara, când se topește, avalanșele sunt declanșate aproape în totalitate de oamenii care se deplasează pe munte.
Potrivit unei statistici prezentate de șeful Salvamontului Argeș, Ion Sănduloiu, în perioada 1983-2015 s-au înregistrat 89 de decese survenite în urma avalanșelor. Făcând o medie a numărului de morți în avalanșă pe perioada studiată, reiese că România se află pe locul 8 între cele 21 de țări evaluate, ceea ce înseamnă că cel puțin doi oameni au murit pe sezon. Din fericire, în ultimii cinci ani, în România nu au mai fost cazuri fatale. „Iarna trecută mi se pare mie o culme a norocului, cu șase avalanșe care au avut 17 victime, toate în viață. Unii nu au fost îngropați adânc, alții au fost cunoscători ai autosalvării”, a declarat Ion Sănduloiu pentru AGERPRES. El a ținut să precizeze că statistica pornește din 1983 și nu include avalanșa din 1977 de la Bâlea, când s-au înregistrat 23 de morți, ceea ce ar fi modificat categoric datele statistice.
În ziua următoare, zăpada este de vis, „pudra” te ține la suprafață și virajele pe schiuri ies de la sine. Însă tura nu va mai fi atât de ușoară. După o trecere prin Curmătura Bâlii și o nouă coborâre în Valea Doamnei, se schimbă schiurile cu colțarii și, ajutați de piolet, urcăm direct în Creasta Făgărașului. Nu trebuie neglijat echipamentul: un colțar uitat la cabană poate însemna imposibilitatea de a înainta pe zăpadă tare și pante abrupte în siguranță; așa ajungi să chemi Salvamontul. De asemenea, o piele de focă pierdută, care se lipește pe spatele schiului pentru a putea urca, te lasă blocat într-o vale, pentru că, dacă e zăpadă mare, mersul pe bocanci este extenuant, piciorul alunecând în zăpadă până peste genunchi. Așa că totul trebuie asigurat: rucsacul dat jos din spate pentru a pune schiurile pe el este ancorat în zăpadă cu pioletul. Mănușile sunt puse cu grijă sub geacă, pentru a sta calde cât timp manevrezi echipamentul și a nu fi luate de vânt. O mănușă pierdută echivalează cu degerarea degetelor. Nu cutezăm să ieșim din cuvântul lui Adi, cel care ne dă aceste sfaturi. Aici, pe terenul său de „joacă”, ascultăm de regulile dure, dar simple ale muntelui. Dacă reușești să le respecți, tot așa de simplu, atunci ești un privilegiat care poate contempla natura acolo sus cum puțini se încumetă să o facă.
Pe Vârful Laița, de aproape 2.400 m, avem parte de răsplata efortului. Soarele generos și temperatura „caniculară” pentru sfârșit de ianuarie în această zonă, undeva pe la minus 2 grade, te fac să crezi că ai putea ațipi puțin. Totuși, zona este destul de expusă și un pas greșit se poate sfârși câteva sute de metri mai jos, într-o căldare glaciară. După poza de grup, urmează coborârea. Dacă la urcare nu faci decât să urmărești panta care îți acoperă câmpul vizual, la coborâre poți vedea lejer înălțimea la care te afli. Începe lucrul cu psihicul și realizezi că, la fel ca și în viață, pentru a atinge un obiectiv trebuie mai întâi să parcurgi cu grijă fiecare pas.
Ajungem înapoi ceva mai devreme decât în ziua precedentă, prilej numai bun pentru o nouă aplicație. Adi și Ovidiu fac un profil în zăpadă și, ca niște geologi, pot vedea straturile de zăpadă așternute în această iarnă. „Uite, asta e ninsoarea de după Revelion. Apoi a fost ger, apoi soare și a bătut vântul, s-a făcut un strat de crustă”. Crusta asta nu e prea bună, tot ce este deasupra putând aluneca la vale. Noroc că în ultimele zile a fost cald și zăpada și-a schimbat din nou consistența, fiind mai consolidată. Evident, ei știau asta dinainte, altfel nu ne-am fi aventurat până pe creastă.
După exercițiul de „citire” a zăpezii, ne împărțim în două echipe: una îngroapă doi rucsaci pe post de victime, cu PIEPS-uri ascunse în ele, în timp ce cealaltă echipă stă cu spatele, la câțiva zeci de metri. Adi ne cronometrează. Pornim în căutarea celor două „victime” cu ajutorul PIEPS-urilor. Dispozitivul bipăie mai scurt, după care urmează sondarea zăpezii. „Aici e!”. Începem să săpăm frenetic, „victima” e îngropată mai adânc decât credeam. Se vede ceva. „Ușor, să nu o răniți cu lopata!”. Începem să săpăm cu mâinile, îi eliberăm „capul”, ca să poată „respira”. Ambele echipe reușesc să dezgroape cele două victime în opt minute. Un timp în care șansele de supraviețuire sunt aproape de 100%, însă… suntem pe un teren drept, pe o zonă de căutare de câțiva zeci de metri pătrați. Realitatea este însă mereu alta.
Pe 13 ianuarie, în Franța, pe o pârtie închisă, copiii de la o școală de schi au fost măturați de o avalanșă declanșată de alți schiori aflați mai sus pe munte. Doi elevi francezi și un turist ucrainean au murit atunci, alte trei persoane fiind rănite grav.
Seara se pornește vântul. Prognoza pentru ziua următoare nu pare deloc bună. Viscol, ceață, frig. Asta nu-l împiedică pe Adi să facă o nouă tură în ultima zi de curs. Pare chiar că jubilează. Ne va arăta ce înseamnă și niște condiții de iarnă. Vântul scade temperatura din buletinele meteo, iar zăpada viscolită face imposibilă deplasarea fără ochelari de schi. Tura este mai scurtă, dar presupune urcarea unui horn cu schiurile pe rucsac, care dă în Valea Văiuga, pe care, chiar dacă o parcursesem și vara, acum părea de nerecunoscut. Toți cursanții s-au obișnuit cu duritatea traseelor și nu ne mai deranjează nici măcar vântul puternic, care a și doborât o fată din grup.
Ne întrebam dacă telecabina funcționează la coborâre și ne-am amintit de situația recentă în care mai mulți turiști au fost evacuați cu elicopterul de la Bâlea. Dar nu era să fie o problemă pentru noi, doar eram pregătiți. Puteam coborî pe schiuri până la Bâlea Cascadă, dacă era cazul. Transfăgărășanul acoperit cu zăpadă ar fi fost ca o coborâre pe o pârtie albastră într-o stațiune de schi, în comparație cu pantele coborâte cu Adi.
Cursul și-a atins scopul. Ne putem întoarce la tumultul vieții de zi cu zi.
AGERPRES
