În cadrul proiectelor dedicate aniversării Centenarului Marii Uniri, redacția cotidianului Mesagerul de Covasna publică, în serial, volumul Repere identitare românești din județele Covasna și Harghita, de Ioan Lăcătușu și Erich-Mihail Broanăr, volum apărut la Editura Eurocarpatica a Centrului European de Studii Covasna-Harghita, din Sfântu Gheorghe, în anul 2014.
Volumul s-a bucurat de recenzii, deosebit de favorabile, apărute în publicații locale, regionale și naționale, din conținutul cărora redăm câteva secvențe: „O mică enciclopedie a Munţilor… Prezenta lucrare este o sinteză a publicaţiilor româneşti din ultimii douăzeci de ani. Altfel spus, o radiografie a culturii şi identităţii româneşti din sud-estul Transilvaniei” (Îps Ioan, Mitropolitul Banatului); „O realizare de excepţie, un adevărat eveniment editorial… O oglindă, în imagini, a culturii şi identităţii româneşti din sud-estul Transilvaniei… şi un nou «act de identitate» a românilor din judeţele Covasna şi Harghita” (Acad. Horia Colan); „Un «îndreptar» necesar… un volum monumental, din seria celor mai importante tipărituri apărute după 1989 în România” (Ioan Longin-Popescu); „O carte impresionantă prin dimensiuni şi bogăţia informaţiei. O sinteză a sintezelor, o carte ce nu are cum lipsi din biblioteca oricărui conaţional care pretinde că e interesat de trecutul, prezentul şi viitorul său” (Mihail Groza); „Lectură obligatorie. Volumul prezintă în aproape 700 de pagini contribuţia românilor din această parte a ţării la clădirea patrimoniului cultural naţional şi universal” (Oana Mălina Negrea).
Deoarece lucrarea a fost editată într-un tiraj mic, în prezent Editura Eurocarpatica pregătește reeditarea ei, în cadrul proiectului cultural-științific „Promovarea identității culturale românești din sud-estul Transilvaniei prin lucrări reprezentative”, finanțat de Guvernul României, prin Secretariatul General.
Totodată, publicăm, în serial, cele mai importante capitole ale volumului (cu excepția sutelor de fotografii), în paginile cotidianului nostru.
II.3. Port tradiţional – marcă a identităţii culturale româneşti
Însoţind omul în toate împrejurările vieţii sale, de la naştere până la moarte, costumul popular constituie nu numai un ansamblu material cu funcţii practice, ci şi un purtător de semnificaţii adânci, un limbaj de comunicare despre universal istoric, social, spiritual şi cultural în care a trăit. Cunoşti o ţară, un popor, o comunitate, pornind de la oameni şi de la obiectele plăsmuite de ei, iar alături de limbă, obiceiuri şi tradiţii, costumul popular constituie o emblemă de recunoaştere, o marcă a identităţii etnice, un document cu certă valoare istorică şi artistică totodată.
Asemănarea costumului popular de astăzi, cu cel purtat cu generaţii în urmă, de românii din Covasna şi Harghita, aşa cum le găsim în documente, monografii, studii etnografice şi colecţii de fotografii, dovedeşte prezenţa şi continuitatea românilor în această zonă.
În perioada 1850-1918, costumul popular avea un rol important, pentru viaţa individuală, a românului din Covasna şi Harghita şi viaţa colectivă a comunităţilor româneşti. Constituia o emblemă de recunoaştere, de menţinere a identităţii etnice şi de afirmare a unităţii cu ceilalţi fraţi de dincolo de Carpaţi, deoarece portul românesc, ca trăsături generale, are aceeaşi asemănare pe tot cuprinsul ţării, având desigur, deosebiri de amănunte, cu schimbări de formă.
În Gazeta Transilvaniei, din 1893, avem informaţii despre satele din fostul judeţ Trei Scaune (azi judeţul Covasna), în special cele aflate la graniţă cu România, care şi-au păstrat neatinsă naţionalitatea, iar marca socială a acesteia rămâne vechiul lor port popular românesc. În sate precum Poiana Sărată, Breţcu, Mărtănuş, Ojdula, Zăbala, Covasna, Zagon, Boroşneul Mic, Dobârlău, Marcoş, Teliu, Budila, românii şi-au păstrat limba, obiceiurile şi portul popular românesc. Portul lor popular este cu mici variaţiuni cel mocănesc (Săcele), păstrându-şi cei mai bătrâni şi chica (păr lung şi rotunjit la frunte).
Frumosul port popular românesc a dispărut însă în satele din centrul fostului comitat Trei Scaune, odată cu limba şi obiceiurile româneşti. Astfel bărbaţii poartă cizme mari, mai rar şi opinci, cioareci de culoare albă-gălbuie, rocuri scurte, întunecate şi pălărie mică, întocmai ca secuii.
Femeile poartă, ca şi secuiencele, rochii secuieşti, rocuri şi pe cap, năframe, de obicei de culoare întunecată lipsită de varietatea admirabilăde culori care erau aşezate, cu gust şi simetrie, la portul românesc.
În Arpătac (azi localitatea Araci, judeţul Covasna) portul femeilor era unguresc, afară de tivilichia (pieptar din piele, împodobit cu cusături, de obicei îmblănit) şi ie cu fluturi, care sunt româneşti. Asemenea şi portul bărbaţilor era aproape tot unguresc, mai păstrând câteva elemente româneşti.
În judeţul Harghita, zona Ciuc – Giurgeu – Casin, satele secuizate şi-au pierdut portul popular, precum Casonul Mare, Ciuc Sent-Georgiu, Lăzăreşti, Ciuc S. Dominic, Frumoasa, Gheorgheni. Românii din pasul Ghimeş şi-au păstrat însă portul românesc, port ce-l au şi românii din Giurgeu (din satele Voşlobeni, Varviz-Subcetate, Sărmaş) şi cei din pasul Tulgheş (Bilbor, Corbu, Tulgheş).
Costumul popular românesc din Bilbor (în mare parte era la fel şi cel din Tulgheş, Corbu, zona Topliţei, cu mici variaţiuni şi elemente specific locale) este descris de O. Codru Tăslăuanu în „Spovedanii”, cu familiaritate, un astfel de costum fiind purtat şi de mama sa – născută în 1859 şi la fel de bunica sa, a cărei imagine îi era foarte vie. Femeile purtau un costum alcătuit din cămaşă lungă simplă sau brodată, cu motive decorative cusute cu fir negru, cu mâneci terminate cu fodor; peste poale se punea prigitoarea ţesută din fir de lână; brâu şi brâneaţă cu care prigitoara (catrinţa) se înfăşura pe talie. În fiecare duminică sau sărbătoare, la biserică, femeile îşi puneau pe cap şida sau cindeul, aşa cum descrie O. Codru Tăslăuanu: „În cap bunica purta şidă, un văl alb legat pe sub ărbie, şi cu capetele aruncate pe spate. Încreţiturile şidei de la tâmple erau prinse în apilce, nişte ace cu bolduri mari de sticlă colorată, cumpărate din târg ca şi şida”.
În spate purtau bondiţa din piele de miel, peste care se îmbrăca suman sau cojoc cu faţă albă şi era asemănătoare cu cea din zona Dornelor din Moldova. Portul bărbătesc aşa cum se purta după anul 1850, se compunea din cămaşă bărbătească lungă, deasupra genunchiului, cusută cu ornamente florale în partea de jos, cu mâneci drepte, largi, şi prinsă în umeri fără creţ, confecţionată din pânză ţesută în casă din fir de in; iţari din pânză de in ţesută; cioareci drepţi şi care nu erau strânşi pe picior; peste cămaşă, românul din Bilbor se încingea cu brâu lat ţesut sau cu chimir din piele de vacă; bonda de oaie sau miel se purta deasupra cămăşii; flanea din lână şi adeseori sumanul din pănură neagră sau laie; în picioare aveau opinci, obiele din pănură legate cu un şnur răsucit din păr de cal.
Dintr-un raport din 1858 al protopopului Aron Boieru de la Gheorgheni, aflăm că, în Joseni, deşi nu se mai ştie româneşte „portul prestat încă se susţine cel românesc, cioareci, opinci, cămeşia albă lucrată cu flori la grumaz, cuşmă şi celelalte”. După portul acesta îi puteai deosebi pe români de unguri, pentru că, altfel, după limbă, cu greu ai fi crezut că sunt români.
În satul Livezi, judeţul Harghita, care s-a definit neîntrerupt ca o „oază de românism” (azi în ţinutul Ciucului este singurul sat românesc), portul popular întărea şi sporea, în sătenii români, conştiinţa de unitate a grupului social.
Mai mult, în portul popular, în obiceiurile şi tradiţiile pe care le-au păstrat, desluşim taina existenţei sătenilor din Livezi, marcată de convingerea apartenenţei la o comunitate bine individualizată, cu aceeaşi accentuată conştiinţă a unităţii etnice româneşti. Imaginile păstrate de acum 100 de ani, de la ridicarea bisericii în 1910, mărturisesc despre vechimea portului popular, îmbrăcat de fiecare om din sat, care avea, de altfel, două rânduri de straie, una de lucru şi alta de sărbători. Toate acestea confirmă ceea ce am numit conştiinţa de unitate a grupului social şi etnic, precum şi particularitatea portului vechi, prin simplitate, combinaţie cromatică alb-negru, roşu-galben, structură tradiţională: cămaşă, fotă sau catrinţă, bârneţ, brâu, iţari, pieptar sau bundiţă, suman, opinci, cioareci, basma, căciulă.
Una din piesele definitorii ale costumului tradiţional, pentru femei, era cămaşa de Livezi, care este de tip carpatic, cu mânecile prinse la gât şi încreţită, atestată pe metopele monumentului de la Adamclisi şi pe Columna lui Traian, evoluând din substratul vechi al portului strămoşilor getodaci. Costumul bărbătesc, din Livezi, avea ca trăsătură specifică înfăţişarea simplă şi robustă, reflectând condiţiile de viaţă din această aşezare străjuită de munţi, unde ocupaţiile tradiţionale erau agricultura, creşterea animalelor, păstoritul, lucrul la pădure.
Portul popular din comunităţile româneşti, din Covasna şi Harghita, formează o unitate etno-culturală cu portul popular din zone ale Braşovului, Sibiului (pentru cele din Covasna), cu portul popular din alte zone ale Transilvaniei şi Moldovei, de aceea, el apare ca un element important al identităţii culturale româneşti, care trebuia apărat şi conservat de la o generaţie la alta.
II.4. Mărturii de artă şi cultură ortodoxă
Mărturiile de cult, credinţă şi cult ortodox, din Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, sunt păstrate în toate lăcaşurile de cult, parohiale şi monahale din Eparhie, precum şi la Muzeul Mănăstirii
„Sfântului Prooroc Ilie” din Topliţa şi la Muzeul Spiritualităţii Româneşti de la catedrala „Sfântu Mare Mucenic Gheorghe”, din municipiul cu acelaşi nume, judeţul Covasna. Obiectele de patrimoniu păstrate ilustrează continuitatea vieţii spirituale a românilor pe aceste meleaguri. În aceste muzee se păstrează icoane pe lemn şi pe sticlă din secolele XVIII-XIX, multe dintre ele provenind de la bisericile dispărute, un mare număr de cărţi religioase şi obiecte de cult.
Cele mai reprezentative dintre aceste bunuri de patrimoniu au fost prezentate publicului bucureştean, în anul 2010, prin intermediul expoziţiei Mărturii de Artă şi Cultură Ortodoxă din Episcopia Covasnei şi Harghitei , de la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, în urma cercetărilor efectuate de către muzeograful Sorin Sebastian Duicu.
La rândul său, Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni a implementat, într-o primă fază, Proiectul „Digitalizarea patrimoniului ecleziastic, din cadrul Muzeului Spiritualităţii Româneşti”, iar apoi proiectul „Digitizarea cărţilor vechi şi bibliofile de la Parohia Ortodoxă I Sfântu Gheorghe”, cu finanţare de la Administraţia Fondului Cultural Naţional.
Partenerii muzeului, în cadrul proiectului, au fost: Asociaţia Cultural-Ştiinţifică Carpaţii Răsăriteni, Parohia Ortodoxă Sf. Gheorghe I şi Grupul Şcolar „Constantin Brâncuşi”. Proiectul realizat este legat, în primul rând, de noile tendinţe europene, prin care se încurajează iniţiativele care pun în valoare digitizarea patrimoniului cultural mobil.
Fondul de carte veche românească este unul vast, cuprinzând peste 700 de volume, care acoperă o paletă cronologică şi culturală largă. În cadrul proiectului cultural, echipa şi-a propus cercetarea şi digitizarea celor mai valoroase şi reprezentative cărţi liturgice vechi, pentru diversele zone de unde acestea au fost colectate, dar şi pentru perioada în care acestea au fost produse (secolele XVII-XVIII).
Valoarea acestui proiect este subliniată prin faptul că lotul de piese este aproape necunoscut şi excepţional, din punctul de vedere al vechimii fondului de carte veche. Acestea suscită o importanţă deosebită şi pentru istoria ecleziastică din sud-estul Transilvaniei. Analiza pe care o propunem este una de tip sistematic, statistic şi bibliografic, cu analogii în cazurile în care se pot determina, precum şi cu identificarea centrelor tipografice. O parte din acest lot de obiecte de cult nu a fost expus niciodată, datorită rarităţii şi valorii lor deosebite, însă, prin introducerea lor in mediul online, ne propunem să le facem accesibile publicului larg, dar şi specialiştilor din ţară şi străinătate.
Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni a realizat, prin implicarea specialiştilor săi, în inventarierea, identificarea, fotografierea şi realizarea unei baze de date a acestor cărţi, unele aflate într-o stare de conservare, destul de precară. Proiectul îşi propune să aibă şi un caracter didactic, prin implicarea în unele activităţi a unor grupuri de elevi, voluntari din cadrul şcolilor covăsnene, cu scopul de a conştientiza valoarea inestimabilă a acestui patrimoniu.
Dr. Ioan Lăcătușu
Erich-Mihail Broanăr
