„Muzica este o putere spirituală în stare să lege toţi oamenii între ei”- George Enescu
Fiecare om de bună-credinţă a ajuns la constatarea, că fericirea colectivă nu poate exista fără bună convieţuire, şi pentru aceasta e nevoie de colaborare onestă a tuturora, fie el român, fie el maghiar sau de altă naţionalitate. În acest sens exemplele pozitive ale epocilor trecute pot fi pilde pentru contemporanii noştri. Să nu uităm ce-i bun şi drept din lecţia „bătrânilor” sfătuitori, ori „învăţăturile” magiştrilor de altădată. Să nu ne închidem în lumea noastră, să tindem spre legăturile cu „exteriorul”.
Muzica este arta „cea mai liberă şi mai civilizatoare decât toate surorile sale”, spunea cu mult timp în urmă prozatorul, cronicarul dramatic şi muzical Nicolae Filimon, cel dintâi muzicolog al nostru. Principiile care l-au călăuzit în acest domeniu au fost formulate clar încă din 1858: „Criticul, fie el teatral sau de orice altă specialitate, trebuie mai întâi de toate să fie bine iniţiat în specialitatea sa, să studieze cu o profunditate subiectul ce voieşte a critica şi în expunerea criticei ce face să arate adevărul fără parţialitate sau pasiune”. Referindu-se la creaţia muzicală cultă românească el pledează pentru „inspiraţiune adevărată naţională”, pentru valorificarea largă a muzicii populare.
Vom încerca în cele ce urmează să nuanţăm câteva aspecte privind modalitatea cum oamenii de cultură, în cazul de faţă, muzicenii, au înţeles să se apropie, prin căutările şi realizările lor, de limba, cultura şi creaţiile altor confraţi, de etnii diferite. Am pornit pentru acest demers de la ideea, precum „conştiinţa nu va permite omului să-şi trădeze idealurile spirituale”, dar nici pe cele naţionale, am adăuga noi. Muzica răscoleşte toate sentimentele, cântecul este o răsfrângere a sufetului celui care-l compune şi o stare de mângâiere şi alin a celui care o ascultă.
Deschidem intervenţia noastră cu momentul biografic al celor doi mari compozitori George Enescu şi Béla Bartók, născuţi în acelaşi an, 1881, Enescu la 19 august în satul Liveni-Vârnav, jud. Botoşani, Bartók la 25 martie, la celălalt capăt al ţării, în oraşul bănăţean Sânnicolaul Mare. Numeroase studii şi monografii amintesc de interferenţele biografiilor lor, aparent simple coincidenţe, dar vom constata atât de relevante de-a lungul vieţii şi activităţii celor doi. Întâlnirea lor reciprocă ce a fuzionat într-o prietenie cu colaborări fructoase, i-au preocupat pe biografii şi criticii muzicali de la noi şi nu numai. Voi aminti, în primul rând, de amfitrionul spiritual al manifestării noastre, George Sbârcea, care l-a văzut şi auzit întâia oară pe George Enescu (atunci de 42 de ani) în noiembrie 1923, la Cluj. În cartea „Veşnic tânărul George Enescu” (Ed.Muzicală, Bucureşti,1981, pp.74,75), Sbârcea, pomeneşte cum Enescu a fost adus la un internat de liceu, spre a le cânta elevilor (copilul Sbârcea avea doar 9 ani), fără pian şi îndeosebi fără vreo taxă de intrare, „bijuterii muzicale din vastul său repertoriu”. „Micile poeme sonore pe care le-a interpretat cu acel prilej au rămas în memoria celor ce le-au auzit, ca tot atâtea epigrafe. Ele ne-au apropiat de fiinţa lui Enescu mai mult decât orice analiză estetică” – notează George Sbârcea. Pentru a continua cu acest profil-portret, de-a dreptul încântător: „ Fiinţa maestrului nu trăda nimic din sacrificiul timpului pierdut; era zâmbitor şi plin de răbdare, calm în fiecare din frumoasele-i mişcări armonioase. Încovoierea umerilor – dreptul fiind mai înalt decât stângul – făcea ca silueta lui să semene cu o salcie plângătoare. Impresia era sporită şi de şuviţele părului castaniu, cu câte o fulgerare aurie în el, ce-i cădea pe frunte. Toate acestea le-am văzut doar până i-am zărit ochii. Din clipa aceea, n-au mai existat decât privirile sale de o indescifrabilă profunzime şi, totodată, de o nespusă blândeţe senină, tulburate pe câte-o clipă de umbra visării”.
Anul 1924 a fost semnificativ în evenimente şi acţiuni întreprinse de Enescu în vederea propagării muzicii româneşti. George Sbârcea aminteşte de serbările olimpice de la Paris, când Enescu a prezentat la 16 mai un concert-festival cu lucrări de Alfred Alessandrescu, Dimitrie Cuclin, Stan Golestan, Mihail Jora şi Ion Nonna Otescu. A fost inclusă în programul dirijat şi cântat în întregime de Enescu şi Rapsodia română nr.1. În cartea deja menţionată, G. Sbârcea aminteşte de memoriabila întâlnire, din luna octombrie 1924, a lui Enescu cu Bartók, pentru care compozitorul român nutrea o preţuire deosebită. Acest lucru „nu numai fiindcă împărtăşeau ambii opinii apropiate în problemele transfigurării folclorului,” ci şi fiindcă „prin adunările unui mare număr de cântece populare, Béla Bartók aduce un imens serviciu ţării noastre” (cf. ziarul Rampa, Bucureşti, 7 noiembrie 1924). Ne oprim şi asupra acestei constatări: „Tonul e de o supremă simplitate şi, tocmai de asta, deosebit de convingător: Enescu nu putea să uite că datorită lui Bartók folclorul românesc avusese prima afirmare europeană în anii premergători întâiului război mondial”.
Profesorul şi muzicologul de renume internaţional László Ferenc (1937-2010), s-a străduit şi a reuşit parţial să integreze cultura românească în Europa şi în lume, înainte şi după 1989. Am avut fericitul prilej să-l cunosc personal şi chiar să „colaborăm” în cadrul unor evenimente culturale, să ne transmitem mesaje scrise (prin anii 1977/ 78). Lui îi datorăm sudii importante de muzicologie, în special cărţile despre Béla Bartók (Tanulmányok és tanúságok – Studii şi mărturii, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1980; Béla Bartók – în româneşte, 1985) între care 2 vol. de Corespondenţă, Béla Bartók şi muzica românească, corespondenţa dintre Bartók şi Constantin Brăiloiu. Semnalăm şi acele contribuţii la istoria muzicii transilvănene menite să strângă relaţiile culturale între români, germanii ardeleni şi unguri. Dintr-un amplu inteviu cu muzicologul, prof. universitar, dr. în muzicologie László Ferenc realizat de Oleg Garaz – muzicolog, Cluj –Napoca, (apărut în Revista – Agero/Cultura, Stuttgart – cu titlul: Ars musiologica-mosike şi logos, exerciţii şi experienţe de cartografiere a muzicalităţii; interviul a fost publicat în revista Tribuna, Cluj, nr.7,16-31 dec.2002 (partea I), nr.8, 1-15 ian.2003 (partea aII-a), şi nr.9, 16-31 ian.2003 (partea a III-a); apoi şi în vol. Poetica muzicală în convorbiri, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003, pp.145-169) am reţinut câteva idei ce se pretează tematicii abordate de noi.
Pentru început, remarcăm, că Oleg Garaz, muzicolog, poate mai puţin cunoscut, „a luat în serios reintegrarea culturală româno-basarabeană” şi s-a implicat de aproape două decenii trup şi suflet în viaţa muzicală a Clujului, urbea de adopţiune. Tomul său intitulat „Poetica muzicală în convorbiri”, reuneşte interviuri realizate cu reprezentanţi de frunte ai „şcolii muzicale/muzicologice clujene” actuale. Aici l-am întâlnit şi pe László Ferenc- muzicologul de anvergură, dar şi fiu de teolog, care afirmă, printre altele, „…muzicologia seamănă cu ştiinţa despre Dumnezeu. <…> Teologia nu-L va explica niciodată exahaustiv pe Dumnezeu. Dacă fiinţa Lui ar putea fi explicată exhaustiv de către teologie, El ar înceta să fie Dumnezeu”.
Iată şi câteva dintre considerentele muzicologului privind „problematica” Enescu – Bart . . ók: „Convieţuiesc perplex – de la o vreme, resemnat – cu reputaţie negativă a unuia care nu-l iubeşte pe Enescu. Această încadrare a mea nu este benefică nici pentru muzicologia românească. Iată un caz. După ce, la un simpozion prilejuit de o aniversare a lui Filip Lazăr (compozitor n. 6 V 1894, Craiova – d. 1936, Paris n.n.), am expus în aula Palatului Cantacuzino o minuţios documentată reconstituire a legăturilor acestuia cu Bartók, a trebuit să aflu că lucrarea mea nu poate fi publicată la Bucureşti, deoarece este o „strâmbă” la adresa lui Enescu. Că, dacă Bartók, cu prilejul istoricului său concert de la Bucureşti din octombrie 1924, l-a cunoscut pe Enescu şi chiar a colaborat cu el la executarea în primă audiţie românească a unei lucrări a sale, de ce s-a împrietenit cu tânărul Lazăr (şi cu Brăiloiu) şi nu cu cel mai mare muzician român al tuturor timpurilor, coleg de generaţie şi chiar de contingent cu el? Scrierea nu a apărut nici până azi (anul 2003 – n.n.), deşi conţine multe date inedite privind începuturile recunoaşterii internaţionale a tânărului Lazăr. Nu am vrut s-o public în străinătate, într-o limbă străină, din moment ce a fost concepută pentru cititorii români de literatură muzicologică”.
Din acelaşi interviu mai reproduc câteva pasaje în care muzicologul László Ferenc îşi exprimă unele regrete şi dezamăgiri prin care a trecut la vremea respectivă.
„Puţinătatea scrierilor mele enesciene se datorează, în principal, stimei mele pentru mulţimea de enescologi, care acoperă aproape în întregime viaţa şi opera lui Enescu ca obiect de cercetare”. După ce face remarca străinătăţii, care elogiază personalitatea lui Enescu şi opera sa, aducând şi exemple, László Ferenc, aşa cum reiese din mărturisirile sale, a considerat mai util să cerceteze şi să consemneze interferenţele şi contactele lui Enescu cu doi colegi de generaţie maghiari, „de aceaşi categorie valorică cu el”. Spune în continuare: ”Regret din inimă că publicaţiile mele de documente privind relaţiile lui Enescu cu Bartók şi Kodály şi afinităţile artistice dintre aceşti trei compozitori (face referire la vol. în limba maghiară A százegyedik év – Írások Enescuról, Bartókról, Kodályról, 1984 – Anul 101. Despre Enescu, Bartók, Kodály, dar nu numai n.n.), au fost insuficente pentru a spulbera stigmatul de antienescian, de neînţeles pentru mine”. Şi continuă: „Îmi permit să afirm că m-am ocupat de fiecare moment biografic ce îl leagă pe Enescu de cei doi maghiari, ceea ce nu este puţin. Studiile mele Bartók-Enescu, vizând comunitatea unor morfeme în creaţia celor doi – „Sub semnul kalindrei” şi „al major-minorului” (apărute şi în engleză, dar într-o publicaţie care nu se difuzează peste hotarele României ) – sunt, după câte ştiu eu, singurele studii comparate asupra unor elemente de limbaj din creaţia celor doi compozitori, născuţi în acelaşi an 1881”. Ne rezumăm şi la această selectivă înşiruire de evenimente publicistice: „Am mai publicat la Stuttgart, în germană, două eseuri despre suita în opera lui Enescu, respectiv a lui Bartók, probabil necunoscute în ţară. La Editura Kriterion am scos în limba maghiară un volum de interviuri alese ale lui Enescu, prefaţate, traduse şi minuţios adnotate de mine, devenite o carte referinţă, în limba maghiară, cu privire la Enescu. În dorinţa de a apropia personalitatea lui Enescu de cititorii maghiari, am publicat despre el şi numeroase scrieri publicistice. Toate acestea pot părea marginale în contextul enescologiei mari. Din punctul meu de vedere, ele constituie dovezi ale unei preocupări constante”.
Din cele relatate până acum reiese că muzica este menită „să stingă urile, să potolească patimile şi s-apropie inimile într-o caldă-nfrăţire, aşa precum a-nţeles-o antichitatea, creînd mitul lui Orfeu”.
În locul formelor gratuite, al speculaţiilor teoretice despre menirea muzicii, cei doi muzicieni au susţinut, că această artă izvorăşte din inimă şi aduce dragoste şi înfrăţire printre oameni, că în muzică se oglindesc trăsăturile psihice ale oamenilor. Atât Enescu cât şi Bartók, pe lângă renumele dobândite în istoria muzicii ca doi dintre cei mai mari muzicieni ai tuturor timpurilor, prin activitatea lor, ambii au pus bazele şi au fost reprezentanţi ai Şcolilor Naţionale, cel dintâi al Şcolii Naţionale Muzicale Române, cel de-al doilea al Şcolii Naţionale Muzicale Ungare.
Bogăţia de documente şi scrieri ale autorilor care s-au ocupat de această exemplară relaţie de amiciţie, care a existat între cei doi muziceini-compozitori, popularitatea de care s-au bucurat, la vremea respectivă, ne permite să revenim cu câteva edificatoare exemple. Să ne întoarcem cu un secol şi ceva în urmă, când Enescu e invitat la un concert la Budapesta. A fost primul, din şirul care a urmat de-a lungul a aproape două decenii, cucerind publicul din capitala Ungariei, prin măiastra sa interpretare. La 20 februarie 1912, Enescu a concertat cu Filarmonica din Budapesta, având în programă „Simfonia spaniolă” de Eduard Lalo, dirijată de Kerner István, iar ultima întâlnire a lui Enescu cu publicul budapestan a avut loc în 24 noiembrie 1930. Atunci a intrepretat concertul numărul şapte de W.A. Mozart sub bagheta dirijorului Dohányi. Cronicile au fost elogioase, consemnând virtuozitatea, stilul concertant de o particularitate specifică, dar şi renumele de dirijor şi artist de excepţie al maestrului român aducându-i admiraţia muzicienilor maghiari.
Precum se ştie în lumea muzicală, în arhiva Béla Bartók de la Budapesta există un preţios document – Cartea de vizită a relaţiei dintre cei doi muzicieni, în care este consemnată întâlnirea lui Béla Bartók cu Enescu la Paris, care a fost recomandat maestrului printr-o scrisoare a pianistului francez Edourd Risler. Importanţa acesteia e relevantă în sensul în care ne informează despre renumele avut de Enescu, şi aprecierea acestuia de către Bartók, dar şi despre recunoaşterea lui Enescu a activităţii etnomuzicologice a lui Bartók pentru cultura muzicală românească şi universală. (cf. Luminiţa Gorea, Interferenţele biografiilor lui Bartók şi Enescu, Almanah Euterpe – Art Reflections Online Art Periodical / Revistă de Artă Online, Anul /Year III / Nr.9 / 2003.04.-06.)
În toamna anului 1924 Societatea Compozitorilor Români a organizat la Bucureşti un concert dedicat operelor lui Bartók, în care George Enescu şi Béla Bartók au cântat împreună. Enescu a interpretat la vioară compoziţia lui Bartók, Sonata a II-a pentru vioară şi pian, iar Bartók l-a acompaniat la pian. Stima şi admiraţia lor reciprocă, ne rămân până astăzi amintiri de neşters: acel moment când Bartók a fost aşteptat la Bucureşti de însuşi Enescu, iar seara a fost invitat de către marele maestru la el acasă, dar şi exersarea împreună, înainte de concert, a Sonatei…lui Bartók, compozitorul remarcând execuţia ireproşabilă la prima vedere a dificilei partituri de către marele Enescu. În 1926 Bartók a susţinut un nou concert la Bucureşti, ca pianist solist al Rapsodiei sale, pentru pian şi orchestră. În concert a interpretat şi Dansuri româneşti. În 1934 a ţinut şi o conferinţă în sala Dales despre importanţa muzicii populare în creaţia cultă.
Peste ani, contextul va aface ca Bartók să rămână surprins de memoria muzicală nemaiîntâlnită a lui Enescu, iar acesta va declara în memoriile sale scrise la Paris stima pentru stilul lui Bartók. La rândul său Enescu şi-a manifestat preţuirea pentru acesta oferindu-i cu dedicaţie un articol despre folclorul românesc, publicat în 1910: „cercetătorului savant al muzicii populare”. (cf. Centenarul George Enescu, Editura Muzicală, Bucureşti, 1981, p.80).
Dr. Nicolae Bucur
(Va urma),
