Clasa politică românească și societatea civilă au obligația de a susține și afirma idealul reîntregirii țării prin aducerea acasă a spațiului dintre Prut și Nistru, reîntregirea țării fiind marele proiect strategic al României după integrarea în NATO și UE, afirmă istoricul Constantin Corneanu.
Într-un interviu acordat Ziare.com, dr. Constantin Corneanu, președintele Consiliului-Director al Asociației Europene de Studii Geopolitice și Strategice „Gheorghe I. Bratian”, vorbește despre modul în care ar trebui pregătită unirea României cu Republica Moldova și condițiile în care acest act istoric ar putea avea loc.
Ce se întâmplă la ora actuală cu Republica Moldova?
Republica Moldova se află într-o situație aproape imposibilă din punct de vedere politic și economic. Elitele politice conducătoare de la Chișinău, din interese de grup, racordate și la interese strategice aflate în dezacord cu opțiunea pro-europeană a unei importante majorități a cetățenilor Republicii Moldova, au reușit să pună în dificultate parcursul pro-european asumat de către majoritatea forțelor politice conducătoare de la Chișinău. Totodată, UE și-a exprimat îngrijorarea și dezacordul cu ceea ce se întâmplă la Chișinău, respectiv furtul unui miliard de dolari din sistemul bancar . . și această prelungită criză politică care generează temeri în ce privește opțiunea pro-europeană.
În actualul context internațional, precum și al problemelor cu care se confruntă UE în acest moment, comportamentul elitelor politice moldovenești va ușura foarte mult sarcina celor care nu-și mai doresc o extindere a UE în spațiul ex-sovietic și o înrăutățire a raporturilor cu Federația Rusă.
Alegerile anticipate spre care pare să se îndrepte Republica Moldova, precum și colapsul financiar al statului moldovean ne îndreptățesc să concluzionăm că Republica Moldova se află la o răscruce a destinului său statal: spre spațiul și valorile euro-atlantice sau spre un spațiu dominat de interesele strategice și economice ale Federației Ruse?
Există forțe politice extrem de hotărâte să impiedice cu mijloace legale, constituționale o continuare a parcursului pro-european, în detrimentul populației care suferă privațiuni economice, indiferent de apartenența etnică și religioasă a acesteia, și care începe să–și piardă speranța într-o viață mai bună.
Într-o astfel de conjunctură, ideea unirii Republicii Moldova cu România ca o ultimă soluție de salvare a acestui vis european, dincolo de dreptul nostru istoric și legitimitatea generată de actul din 27 martie 1918, ar putea sa fie privită ca o alternativă serioasă.
Se poate realiza unirea Republicii Moldova cu România sau e o utopie?
Unirea Republicii Moldova cu România și realizarea, astfel, a unui prim pas spre reîntregirea țării, a devenit un subiect extrem de discutat de către mass-media și opinia publică de pe cele două maluri ale Prutului ca urmare a eforturilor făcute de către o serie de ONG-uri, extrem de active în ceea ce privește unionismul, precum și a manifestărilor publice ale Platformei Unioniste Acțiunea 2012.
La o primă impresie, am putea spune că pe măsură ce sistemul de relații internaționale cunoaște transformări spectaculoase, de la ce părea o lume unipolară la certitudinea existenței unei lumi multipolare, am putea spera că există breșe care ar favoriza împlinirea unui ideal național: reîntregirea țării.
Și totuși, regimul actual al frontierelor de stat nu poate fi modificat decât în conformitate cu principiile Actului Final al CSCE de la Helsinki din 1975 și ale dreptului internațional, care fixează nu intangibilitatea frontierelor, ci inviolabilitatea lor prin forță.
Actul Final de la Helsinki oferă posibilitatea unei modificări pașnice a frontierelor, prin autodeterminarea popoarelor și cu acordul celeilalte părți implicate, ambele condiții fiind obligatorii, nu numai prima.
Reiterez o mai veche ideea a mea, expusă și în alte ocazii, respectiv faptul că, într-un astfel de proces, comunitatea internațională nu se poate implica decât în măsura în care cineva, în speță elitele politice conducătoare din România și/sau Republica Moldova, inițiază un astfel de demers politico-diplomatic ale cărui consecințe interesează și afectează UE și NATO.
Unirea Republicii Moldova cu România poate deveni o problemă pe agenda politico-diplomatică a cancelariilor europene și de pe continentul nord-american numai în măsura în care există o manifestare locală de voință în acest sens.
Cancelariile diplomatice europene, fără a mai vorbi despre Federația Rusa și SUA, ar putea să sprijine sau nu doar ceva ce există, respectiv un proces de negocieri politico-diplomatice aflat în derulare pe ambele maluri ale Prutului, între elitele politice autohtone.
Totodată, România, clasa politică românească și societatea civilă , ONG-urile etc. au obligația de a susține și afirma idealul reîntregirii țării prin aducerea acasă a spațiului dintre Prut și Nistru, și nu numai, astfel încât să putem spune că reîntregirea țării este marele proiect strategic al României după integrarea în NATO și UE.
Cum ar trebui procedat? Ce ar trebui să se întâmple ca să putem face Unirea, cum ar trebui ea pregătită?
Președintele României ar trebui să–și asume acest ideal al reîntregirii și să propună în mod formal, oficial, Parlamentului României, reprezentanților politici ai românilor, să ia în discuție asumarea în mod public a acestui mare ideal. Totodată, ar trebui să urmăm modelul german din 1949 și să trecem în preambulul unei noi Constituții a României, sau a celei prezente, un text care să prevadă obligația morală pentru poporul român, pentru elitele sale politice conducătoare, de a nu renunța la idealul reîntregirii țării, respectiv inserarea următorului text: „Întregul popor român este mandatat să înfăptuiască prin libera autodeterminare, precum și în temeiul principiilor Actului Final al CSCE de la Helsinki din 1975 și ale dreptului internațional, reîntregirea României și afirmarea acesteia ca un membru egal în drepturi într-o Europă unită„.
Este nevoie de o astfel de prevedere constituțională care să motiveze, dacă nu să determine orice om politic și de stat român sau orice forță politică din România sau Republica Moldova, să inițieze un astfel de demers politico-diplomatic și juridic, chiar și după model german.
O decizie a Parlamentului României, în acest sens, ar întări poziția președintelui României în efortul pe care va trebui să-l facă domnia sa pentru punerea în aplicare a unei strategii coerente politico-diplomatice și juridice menite a transforma un ideal într-o realitate.
România trebuie să gândească o strategie menită să convingă partenerii din UE și NATO, precum și elitele politice din Republica Moldova, că statul român este capabil să gestioneze relația cu un spațiu geografic în care există, totuși, un curent antiromânesc evident, precum și o minoritate rusofonă care se teme pentru viitorul ei în noua configurație statală și o grupare militară a Federației Ruse.
În viitoarea strategie a reîntregirii este absolut obligatoriu să fie oferite răspunsuri la câteva chestiuni esențiale referitoare la modul în care elitele politice din Republica Moldova vor fi tratate și implicate în viața politică și statală din România reîntregită, precum și la îngrijorările minorității rusofone din Republica Moldova în ceea ce privește locul și rolul ei într-o Românie reîntregită, modul în care le vor fi respectate drepturile și identitatea culturală și religioasă.
Totodată trebuie definită foarte clar poziția României față de românii din Transnistria, față de perspectivele soluționării acestui conflict înghețat, în contextul noilor realități geopolitice, însă fără a se uita de prevederile Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului (regiunii transnistrene a Republicii Moldova), adoptată în unanimitate de către Parlamentul Republicii Moldova pe 22 iulie 2005, precum și al Declarației de Independență a Republicii Moldova din 27 august 1991 care relevă foarte clar faptul că elita politică moldovenească din 1991 a avut conștiința faptului că spațiul nistrean este parte componentă a teritoriului istoric și etnic al devenirii poporului român (ex: Subliniind dăinuirea în timp a moldovenilor în Transnistria – parte componentă a teritoriului istoric și etnic al poporului nostru, se menționează în preambului Declarației de Independență a Republicii Moldova).
Dintr-o astfel de perspectivă, conform adevărurilor istorice recunoscute și asumate de către elita politică a Republicii Moldova din 1991 și până astăzi, se naște întrebarea: pot fi acceptate soluțiile de federalizare sau decupare a Transnistriei de Republica Moldova, propuse de către terți, sau trebuie sprijinit de către România efortul de reinstaurare a ordinii constituționale în spatiul nistrean?
În acest moment există posibilitatea unei reîntregiri a spațiului românesc prin voința elitelor politice din Republica Moldova și România, sub presiunea maselor populare, sau ca efect al prăbușirii complete a statalității moldave. În derularea ambelor posibile scenarii rămane de răspuns la o întrebare extrem de arzătoare: va accepta Federația Rusă această nouă perspectivă geopolitică pentru spațiul moldav, având în vedere interesele strategice și geopolitice ale Federației Ruse în spațiu și grija față de minoritățile rusofone, precum și derularea unui dialog politico-diplomatic cu România, ca stat membru al UE si NATO, cu referire la interesele naționale și strategice ale ambelor părți în spatiul moldav?
Imposibilitatea asumării formale de către România a unui astfel de proiect strategic, precum și a unei strategii coerente în acest sens, din motive obiective și subiective, va genera o așteptare în ceea ce privește un gest de apropiere din partea elitelor politice de la Chișinău sau o prăbușire a statului Republica Moldova și o reeditare a unui posibil „27 martie 1918„.
Trebuie subliniat faptul că în Declarația de Independență a Republicii Moldova din 27 august 1991 se prevede că „Republica Moldova este un stat suveran, independent și democratic, liber să–și hotărască prezentul și viitorul, fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”.
În contextul în care Curtea Constituțională a Republicii Moldova a decis, pe 5 decembrie 2013, că Declarația de Independență este peste Constituția Republicii Moldova și Declarația de Independență are clauza de eternitate, unii analiști politici de la Chișinău consideră că această prevedere, denumită Clauză de Eternitate, face ca art. 142 privind limitele revizuirii Constituției (alin. 1. Dispozițiile privind caracterul suveran, independent și unitar al statului, precum și cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majorității cetățenilor înscriși în listele electorale) să devină inoperabil din perspectiva unirii, astfel încât a cere unei elite politice conducătoare din Republica Moldova să achieseze la idealul unirii/reîntregirii spațiului românesc reprezintă o încălcare foarte gravă a Constituției Republicii Moldova, o trădare a statalității acesteia.
Falimentul public al Republicii Moldova ar putea fi începutul repetării unui scenariu asemănător celui german din 1989 – 1990. Din păcate, România nu are un Program în 10 puncte.
În actuala conjunctură politică și economică din Republica Moldova, sondajele de opinie relevă că un procent de 21% dintre cetățenii Republicii Moldova doresc unirea cu România. Un procent aparent descurajator, însă este nevoie de speranță și o strategie coerentă menită a releva drepturile noastre istorice, interesele strategice și faptul că vom respecta pe toți cei trăitori în spațiul dintre Prut și Nistru, precum și dincolo, drepturile și libertățile lor cetățenești. Însă, nu avem voie să renunțăm la ceea ce noi am pierdut pe 28 iunie 1940, confirmat, mai apoi, de Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947. Avem nevoie de trezirea conștiințelor adormite sau nepăsătoare la clipele istorice pe care le traversăm, de înțelegerea adevărurilor istorice și de construirea unor strategii adecvate secolului XXI.
Un referendum comun ar fi o soluție?
Nu! Un drept istoric se negociază politico-diplomatic sau se moare pentru el! Un referendum ar da impresia că ne îndoim de drepturile noastre pentru care s-au luptat corifeii mișcării de renaștere națională din Basarabia în anii 1917 – 1918 și, totodată, s-a murit pe Frontul de Est după 22 iunie 1941 în efortul de-a înlătura nedreptatea de la 28 iunie 1940 generată de Pactul Molotov-Ribbentrop. În cazul unui rezultat negativ, pe ambele maluri ale Prutului, ce facem, în veacurile ce vor veni, cu acest ideal al reîntregirii și cu dreptul nostru istoric asupra pământurilor răpite în 28 iunie 1940?
Ce aliați internaționali ar fi gata să sprijine un asemenea demers, dacă România și Republica Moldova ar lua această decizie?
Menționez faptul că Senatul SUA a recomandat guvernului american în iunie 1991: „1. să sprijine dreptul la autodeterminare al poporului din Moldova și nordul Bucovinei, ocupate de sovietici, și să elaboreze o hotărâre în acest sens; 2. să sprijine eforturile viitoare ale guvernului Moldovei de a negocia pașnic, dacă o dorește, reunificarea Moldovei și nordului Bucovinei cu România așa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului internațional și Principiul 1 al Actului de la Helsinki”.
Din această perspectivă, cred că trebuie valorificat parteneriatul strategic cu SUA, respectiv obținerea sprijinului politico-diplomatic al SUA și, totodată, al liderilor UE și al principalilor decidenți, la nivel informal, din spațiul euro-atlantic. Afirmarea dreptului nostru de-a impune stergerea ultimelor consecințe ale Pactului Molotov-Ribbentrop reprezintă o provocare totală pentru diplomația românească și elita politică autohtonă și, totodată, pentru comunitatea internațională.
Repunerea în discuție de către România a prevederilor Tratatului de Pace de la Paris din 10 februarie 1947 nu cred că va fi acceptată așa de ușor. Va fi nevoie de mult efort politico-diplomatic pentru a convinge și a primi recunoașterea comunității internaționale în acest demers al reîntregirii țării cu Republica Moldova.
Însă, atâta timp cât statul român nu și-a manifestat în mod formal această dorință, nu se poate vorbi despre aliații internaționali care sunt dispusi să sprijine ceva ce, din păcate, nu a fost afirmat în mod oficial și public. Sperăm la un sprijin total al comunității euro-atlantice în cazul în care ISTORIA ne va împinge, cu voia sau fără voia noastră, spre împlinirea acestui vis ce trebuie să rămână scump oricărui român.
Ziare.com
