Sâmbătă, 14 aprilie 2018, buletinele de știri ale televiziunilor lansau „știrea-bombă”, cum le place jurnaliștilor să spună într-o lume prea militarizată, că „Forțele unite”, adică SUA, Marea Britanie și Franța, au atacat Siria, pe motiv că regimul aflat la putere, condus de Bashar al-Assad, ar fi folosit armele chimice împotriva propriului popor.
Foto: Silviu Ipătioaei- M.d.C
Interesante ni se par două aspecte. În primul rând explicația președintelui american Donald Trump: „Am mobilizat puterea dreptății împotriva barbariei”. Dar aici ni se pare șocantă alăturarea de termeni: putere, dreptate, barbarie. Ideea este că având „putere” poți să faci orice și oricui, pentru că tu ești stăpânul ei, numai că același lucru îl face și Bashar al-Assad, însă „puterea dreptății” reprezintă ceva mai mult, deși sună ciudat. Ciudat, pentru că stai să te întrebi „Ce este dreptatea?” și „Cine are dreptul s-o împartă?” – din moment ce (al doilea aspect) decizia americanilor de a trece la acțiune nu a mai așteptat „acordul Congresului”, fiind deci emanația Președintelui. Ne mai putem întreba și care este rolul sau puterea Organizației Națiunilor Unite și a Consiliului de Securitate în contextul geo-politic actual?
În ceea ce privește al treilea termen: „barbaria”, și aici afirmația este discutabilă, dacă ținem seama de sensurile cuvintelor „barbar” și „barbarie”, care se referă la o „stare a omului barbar”, considerat crud, neomenos și inferior în cultură și civilizație. Cine poate spune care parte este mai „barbară”, cea care atacă sau cea atacată? Oricât de avansată ar fi tehnologia militară și oricât de selectiv ar fi atacul cu rachete, distrugerile imense de bunuri materiale și victimele, fie ele și „colaterale”, pot fi considerate tot acte de barbarie, chiar dacă ele vin din partea unor națiuni care se consideră „superioare” ca și cultură și civilizație. Așadar până la urmă ce împărțim: dreptatea sau barbaria?!
La acestea am putea adăuga și al treilea aspect al situației create: „Ceea ce semeni vei și culege…”, căci lucrurile nu se vor termina aici, mai ales că s-au lezat interesele și orgoliul „ursului din nord”, adâncind și mai mult starea și așa tensionată de până acum. Toate acestea ne fac să credem că împărțirea dreptății pe acest pământ nu este deloc simplă, iar apelul la „putere” devine extrem de riscant cât timp pe planetă există nu doar o singură putere, ci din ce în ce mai multe. Deja din partea cealaltă a lumii, stăpânul unei alte puteri, Putin, a avertizat că acțiunea „forțelor aliate” nu va fi lipsită de consecințe, și cum nici așa nu e pace pe pământ, oricând o scânteie se poate transforma într-un foc nimicitor în care să ardem cu toții…
Noi credem că soluția salvatoare care să împace toate părțile aflate în conflict ar trebui să vină tot din partea Organizației Națiunilor Unite, iar popoarele să se supună deciziilor acesteia. Nu poți tu ca american, oricât de puternic ai fi, să ataci un alt popor și abia apoi să propui ONU „discutarea situației din Siria”. Normal ar fi fost ca ordinea să fie inversă, însă cum lumea s-a cam sucit pe dos nimic nu ne mai miră.
Suntem atât de bombardați zilnic de evenimente nefericite, pericolele care ne pândesc la tot pasul se înmulțesc atât de rapid, iar nedreptățile sociale ne aduc atâtea drame și tragedii, încât omenirea în ansamblul ei se îmbolnăvește și va rezista tot mai greu loviturilor venite din Viitor.
Nici locuitorii României n-o duc mai bine; avem cultură, avem civilizație, dar într-un grad insuficient, pentru că avem și destulă barbarie”, nu trebuie să mergem în Siria. Ceea ce s-a întâmplat ieri pe un stadion la un meci de fotbal reflectă din plin acest lucru. Când omul își pierde controlul minții, el se transformă în „barbar”, comportându-se aidoma animalului sălbatic. Acesta e doar un exemplu, dar dacă am privi și analiza toate grozăviile care au avut loc până acum doar în acest an, ne-am da seama de adevărul crud.
Am putea spune în concluzie că, dacă vrem ca lumea în care trăim să fie mai bună, trebuie să începem cu noi înșine, fiecare încercând să-și mărească gradul de cultură și civilizație, renunțând la barbarie, și dacă încă nu ne putem iubi semenii, cel puțin să-i respectăm și să trăim cu ei în pace și înțelegere, fără a-i răni sau ucide, căci faptele rele ale noastre se transformă în „păcate”, care mai devreme sau mai târziu ne vor ajunge din urmă, după cum spun și Cărțile sfinte.
Mihai Trifoi
