Încă din cele mai vechi timpuri, după apariţia omului pe pământ – nu vom trata aici diversele teorii în acest domeniu, oamenii au fost preocupaţi de existenţa lor şi mai târziu de sensul vieţii. Frica sau / şi curiozitatea ori dorinţa de cunoaştere i-au îndemnat pe oameni să-şi pună întrebări de tipul: Cine suntem noi, de unde venim şi încotro ne îndreptăm? Cine ne-a creat şi în ce scop? Ce este viaţa şi ce sens are ea? Există ceva dincolo de moarte? Este omul o fiinţă eternă sau doar una efemeră? De ce există Universul şi ce legătură avem noi cu acesta? Unde sunt limitele Universului? Şi multe asemenea întrebări.
Şi pe măsură ce lumea evolua, omul căuta şi răspunsurile la marile întrebări despre Viaţă, Univers şi Divinitate. În epoca modernă, când ştiinţa a progresat inimaginabil de mult în raport cu vremurile de început, Omul continuă să caute răspunsuri. Chiar şi în zilele noastre Lumea se împarte în „credincioşi” şi „necredincioşi” sau „atei”, deci în oameni care cred într-o fiinţă atotsuperioară, stăpână a Universului, şi oameni care nu cred în existenţa vreunei asemenea fiinţe, susţinând că „Universul există pentru că există” şi nu este guvernat de nimeni, şi că tot ce se întâmplă este pur hazard. Şi ca într-un Parlament obişnuit, unde Puterea se confruntă cu Opoziţia, este greu să te decizi de care parte să treci, adică unde este Adevărul. Numai că Adevărul, ca şi Divinitatea, îmbracă multe feţe în minţile oamenilor.
Dacă despre Adevăr se spune că înseamnă „ceea ce este conform cu realitatea”, „divinitatea” este concepută ca „fiinţă supranaturală considerată ca stăpân al lumii; Dumnezeu, zeu”. Numai că noţiunea de „Dumnezeu” rămâne tot un concept filosofico-religios, atât timp cât nimeni nu poate confirma ştiinţific existenţa lui Dumnezeu. În timp ce Biserica te îndeamnă să crezi în această existenţă, ba mai mult: „Crede şi nu cerceta!”, Ştiinţa te îndeamnă „să cercetezi înainte de a crede”, şi din nou, ca într-un Parlament, stai şi te întrebi: „Care este Adevărul?”. Bineînţeles, în această situaţie, Biserica va continua să te îndemne să crezi pur şi simplu, iar Ştiinţa va continua să-ţi spună să cercetezi înainte de a afirma un lucru. Interesant e faptul că în vremurile moderne tot mai mulţi preoţi se ocupă şi de cele materiale, iar tot mai mulţi oameni de ştiinţă se preocupă şi de cele spirituale.
Ca argument la cele de mai sus, voi aduce în discuţie şi vom comenta un articol interesant, descoperit în revista lunară „Lumea misterelor”, Anul XVIII, Nr.9, (224), p.16-17, cu titlul „În căutarea lui Dumnezeu”, semnat de Ionel Grama. După ce ne prezintă o serie de cercetări menite a da un răspuns mai exact despre existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu, autorul ajunge la aceeaşi concluzie ca şi alţii dinaintea lui: „Şi iată-ne ajunşi la finalul materialului nostru având în faţă aceleaşi, fără de răspuns, întrebări: există Dumnezeu? Unde este şi cum arată El? Ajungem vreodată la El?”
În neştiinţa lui, este firesc ca omul să se întrebe dacă există Dumnezeu sau nu, mai ales atunci când ajunge în suferinţa cea mai mare şi nimeni nu-l ajută, nici măcar Dumnezeul la care se închină şi pe care-l roagă să-l salveze. Şi aşa se naşte îndoiala, sau poate din neputinţa de a da un răspuns clar la marea întrebare. Dar iată părerea autorului acelui articol: „Logica bunului simţ ne spune că toate acestea nu au putut să apară din nimic şi că o inteligenţă, greu de imaginat pentru mintea umană, este cea care a gândit, ordonat şi creat lumea noastră pământeană cu tot ce există în ea şi universul ceresc cu miliardele lui de galaxii, stele, planete şi alte corpuri cosmice. Poate fi numită această inteligenţă Dumnezeu? În general, omul crede doar ce poate percepe prin simţurile sale, ce vede, aude miroase, pipăie, gustă. Pe Dumnezeu însă nu l-a văzut nimeni. Există, totuşi?”
Autorul articolului amintit consideră matematica „o ştiinţă prin intermediul căreia studiem şi exprimăm relaţiile cantitative, tipuri şi modele de structură sau spaţiu”. El mai susţine că „Prin intermediul cifrelor şi formulelor matematice putem descrie aproape orice, de la forme geometrice la cântec şi poezie, de la om la universul stelar infinit”. Preocupat de acest domeniu, Ionel Grama mai afirmă: „Recent oamenii de ştiinţă au stabilit că tot ce ne înconjoară în mediul apropiat, plante, animale, munţi, ape, dar şi în universul ceresc, galaxii, sisteme solare şi planetare, fac parte dintr-o infinită şi misterioasă structură matematică”. În sprijinul spuselor sale, autorul apelează la afirmaţiile unor oameni de ştiinţă şi cercetători pasionaţi de matematică şi de legătura ei cu Universul şi Divinitatea. Unul dintre aceştia, Max Tegmark, cosmolog şi profesor la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, SUA, susţine că „Matematica a descoperit în lumea noastră că… matematica există peste tot în jurul nostru”, chiar oamenii fiind structuri matematice, creierul uman fiind socotit una dintre cele mai complexe structuri din Univers.
Continuându-şi ideea, autorul „cheamă la bară” un alt savant, Kurt Godel (1906-1978), un matematician, logician şi filosof austriac, stabilit în SUA, un om cu preocupări neobişnuite. Ionel Grama ne informează că acesta „a crezut cu tărie că există o divinitate care guvernează totul. El mai credea cu tărie că există o altă viaţă după moarte şi susţinea că ştiinţa actuală a primit „înţelepciune”, înţelegând prin asta informaţii, de la surse despre care nu ştim nimic: „Dacă lumea este raţional construită şi are un sens, înseamnă că trebuie să existe şi o viaţă de apoi”. În articolul amintit se mai afirmă că savantul Kurt Godel „a elaborat o formulă matematică extrem de complexă prin care confirma existenţa lui Dumnezeu” şi că „La baza afirmaţiilor sale a stat argumentul Sfântului Anselmde Canterbury (1033-1109), teolog, filosof, arhiepiscop şi sfânt în Biserca Catolică şi Biserica Anglicană”, acesta fiind întemeietorul „argumentului ontologic” – „un sistem deductiv privitor la existenţa lui Dumnezeu, prin analiză conceptuală, plecând de la ideea că Dumnezeu este o fiinţă perfectă”.
. .
Seria argumentelor continuă cu un alt filosof analitic american, Alvin Plantinga, născut în 1932, „specialist în filosofia religiei, metafizică, apologetica creştină şi epistemologie (teoria cunoaşterii ştiinţifice)”. În articolul său Ionel Grama ne informează că Alvin Plantinga, în lucrarea sa „Natura necesităţii” completează argumentul sfântului Anselm spunând că: „Este posibil să ne imaginăm o fiinţă care are mărime şi perfecţiune maxime. Dacă are acea mare mărime posibilă, înseamnă că există în orice lume, indiferent unde este şi cum arată ea. Lumea în care trăim noi este una dintre lumile posibile. Deci acea fiinţă cu mărime şi perfecţiune maximă, Dumnezeu, există (şi) în lumea noastră”. Aici trebuie să facem o analogie cu teoria lui Martinus (1890-1981), scriitor şi filosof danez, care în analizele sale cosmice referitoare la structura şi legile universului, afirmă că Universul este „o fiinţă vie” al cărei „eu spiritual” este ceea ce oamenii numesc Dumnezeu, şi că în univers există numai „fiinţe mai mici în alte fiinţe mai mari” atât în microcosmos cât şi în macrocosmos, iar cea mai cuprinzătoare dintre toate este Dumnezeu însuşi, care reprezintă pentru toate câte există în evoluţie: „calea, adevărul şi lumina”.
În articolul menţionat mai sus „intră în discuţie”, un alt pasionat de matematică, Michal Kazimierz Heller, născut la 12 martie 1936 în Polonia, acesta fiind preot şi profesor de filosofie la Academia Pontificală de Teologie din Cracovia şi membru al „Specola Vaticana”, Observatorul Vaticanului, instituţie de cercetare astronomică susţinută de Sfântul Scaun. Această minte luminată a pus sub semnul întrebării chiar existenţa materială a lumii noastre emiţând, ca de altfel şi alţi gânditori, ipoteza că „lumea în care trăim este doar o structură energetică”. Concluzia la care ajunge Michal Kazimierz Heller este următoarea: „Ştiinţa este un efort colectiv al minţii umane de a citi mintea lui Dumnezeu, de a desluşi semnele de întrebare din care noi şi lumea noastră părem făcuţi”.
În continuarea articolului se fac referiri la originea matematicii, această ştiinţă misterioasă care „a fost legată, atât de filosofi cât şi de matematicieni, de existenţa lui Dumnezeu; edificatoare în acest sens fiind afirmaţia autorului: „dacă afirmăm că omul a descoperit matematica după modelele din natură, înseamnă că o superinteligenţă a inventat-o, a aplicat-o în creaţiile sale şi a transmis-o apoi şi oamenilor pentru a se folosi de ea. O astfel de inteligenţă nemărginită nu poate fi decât Dumnezeu”. Şi pentru a-şi susţine ideea, Ionel Grama ne îndeamnă: „Dacă privim în jur, vom vedea că matematica este prezentă nu în sensul rigid pe care i-l dăm noi, ci printr-o infinită varietate de forme şi culori, îmbinate într-o armonie pe care mintea omenească o percepe fără să îi cunoască originea”. Sunt aduse noi argumente în sprijinul acestei idei, autorul făcând trimitere la un alt matematician, evreu, Benoit B. Mandelbrot (1924-2010), născut în Franţa şi stabilit în America, iniţiatorul cuvântului „fractal” (1927), care „defineşete o figură geometrică fragmentată ce poate fi divizată într-o infinitate de părţi, fiecare dintre ele fiind o copie a întregului”. Aşa cum afirmam mai sus despre teoria lui Martinus, şi Ionel Grama susţine o afirmaţie asemănătoare când spune, referitor la „fractali”: „Privind lucrurile din acest unghi, putem spune că structura microcosmosului celular, inclusiv a corpului uman, este asemănătoare cu cea a macrocosmosului, chiar cu cea a întregului Univers”. Ca exemplu, ne recomandă să privim banala… conopidă, unde fiecare bucheţel, oricât de mic, arată la fel ca întreaga legumă, reprezentând deci mici „reproduceri” ale întregului, iar natura înconjurătoare este plină de astfel de exemple / modele care demonstrează că: „în natură nu există forme simple ci doar figuri complexe care pot fi definite prin formule matematice, unele dintre ele fiind deja aplicate de om în construcţiile sale”. Acest lucru demonstrează încă o dată existenţa unei inteligenţe supreme care „ne pune la dispoziţie” informaţiile necesare pentru a studia, cerceta şi evolua de la stadiul de „fiinţă materială” la cel de „fiinţă spirituală”.
Autorul îşi continuă ideea aducând în scenă un alt personaj: Carl Charlier (1862-1934), fost profesor de astronomie, director al Observatorului Lund din Suedia, care între anii 1908-1922 „a lucrat la o nouă teorie a structurii Universului în care matematica, în general, şi fractalii în special, deţin rolul principal”. După opinia acestui astronom: „stele distincte formează galaxii de ordinul întâi; galaxiile de ordinul întâi formează galaxiile de ordinul al doilea, metagalaxiile; totalitatea galaxiilor de ordinul al doilea formează ordinul al treilea şi lucrurile continuă aşa până la infinit, posibilitatea existenţei altor lumi fiind astfel nelimitată”. Şi din nou autorul se întreabă: „Dar unde este Dumnezeu? Şi, există vreo formulă matematică în stare să demonstreze fără echivoc, că Dumnezeu există?”. Aici trebuie să facem iarăşi trimitere la Martinus care, spre deosebire de Carl Charlier, afirmă că planetele, sorii, stelele, galaxiile, metagalaxiile etc. nu sunt decât „fiinţe” aflate în grade superioare de evoluţie, pe care mintea umană încă nu le poate pricepe, dar care urmează aceeaşi structură: fiinţe mai mici într-o fiinţă mai mare, iar corpul uman, care nu este decât „un univers în miniatură” are acelaşi tip de alcătuire.
Când articolul despre care discutăm („În căutarea lui Dumnezeu”, de Ionel Grama) se apropie de final, apare un subtitlu foarte sugestiv: „La limita gândirii umane”, în care Nicolae Cusanus (1401-1467), cunoscut şi sub numele de Nikolaus von Kues (fiind născut în Germania), sau sub numele italian Nicolae de Cusa, poet, filosof, teolog şi matematician, despre care Ionel Grama spune că în teoriile sale savantul l-a definit pe Dumnezeu ca fiind „o sferă al cărui centru este pretutindeni şi circumferinţa nicăieri”. Aici ideea lui Nicolae Cusanus este asemănătoare cu cea a lui Martinus, când afirmă că (la fel ca în lumea fractalilor): „diferitele componente ale universului contribuie la perfecţiunea întregului tocmai datorită propriilor lor naturi individuale”. Autorul articolului mai spune despre savant că în concepţiile cosmologice ale lui Cusanus „nu există decât o singură lume universală” şi „nu putem spune că descompunerea şi schimbările se produc numai pe Pământ”, acestea având loc peste tot în Univers şi „nu sunt o distrugere ci doar o transformare a existenţei”, iar Ionel Grama conchide: „Aşadar, nu murim, şi nimic nu moare, ci ne transformăm pentru a exista în alt loc în universul infinit. Dar dacă nemurirea există, ajunge omul să îl cunoască pe Dumnezeu?” La această întrebare el îşi răspunde negativ tot prin spusele lui Nicolae Cusanus, care „a afirmat că între lumea materială şi cea spirituală există o prăpastie de netrecut” şi că „Prin intermediul matematicii, el (Cusanus) a demonstrat că Dumnezeu, care este infinit, nu va putea fi cunoscut niciodată fizic şi contactat de om, care este un muritor, deci este ceva finit în forma vieţii pământene. O mulţime finită nu va putea atinge niciodată infinitul”! Interesant punct de vedere, dar care totuşi nu rezolvă problema…
De aceea ni se pare la fel de sugestiv subtitlul final al articolului: „Ultima încercare”, prin care autorul revine la zilele noastre consemnând că în 2013 „ziarul „Der Spiegel” a prezentat rezultatele unor studii efectuate de doi matematicieni de renume mondial, privind existenţa lui Dumnezeu”. Este vorba despre doctorul Christoph Benzmüller, profesor la Universitatea Internaţională din Bruchsal şi asistent la Universitatea Saarland, Saarbrücken, Germania, specialist în matematică şi informatică, şi Bruno Woltzenlogel Paleo, specialist la INRIA, Institutul Naţional de Cercetare în Informatică şi Automatică. Cu ajutorul unui calculator, „cei doi au demonstrat că, din punct de vedere matematic, argumentele lui Kurt Godel sunt absolut corecte”, că nu murim cu adevărat, ci doar „ne transformăm trecând într-o altă lume, care există şi din care face parte şi lumea noastră”. Autorul articolului mai afirmă că „Cei doi cercetători au precizat însă că ei nu au vrut să demonstreze dacă există sau nu Dumnezeu, ci doar că raţionamentul lui Godel este adevărat, lucru pe care l-au demonstrat prin calcule exacte”. Şi iată cum în final ne reîntoarcem la început, negăsind un răspuns precis la marea întrebare, ci doar… mister. Şi în căutarea misterului vine să ne ajute tot Ionel Grama, care la introducerea articolului său şi-a ales drept motto cuvintele marelui savant Albert Einstein: „Cel mai frumos lucru pe care îl putem experimenta este misterul. Este sursa tuturor formelor de artă şi ştiinţă adevărate”.
Şi aşa cum cei de dinaintea noastră, precum şi cei care vor veni după noi, cu toţii vom căuta să-l descoperim pe Dumnezeu, să-i probăm existenţa şi să-l cunoaştem, numai că în timp ce unii aleg „calea dreaptă”, alţii rătăcesc şi se pierd … pentru un timp, căci până la urmă cu toţii, la timpul potrivit, „ne vom uni cu Tatăl”.
Mihai Trifoi
