Radu Beligan a întâlnit, în peste 70 de ani de teatru, nume extraordinare ale scenei româneşti: Aura Buzescu, Nicolae Bălţăţeanu, Lucia Sturdza Bulandra,Toma Caragiu, Vasiliu-Birlic, Vraca, Victor Ion Popa, Gheorghe Timică sau Eugene Ionesco. A întruchipat roluri mari în unele dintre cele mai dificile partituri din dramaturgia română şi universală, de la Romeo la Richard al III-lea sau Robespierre.
Beligan are o autoritate rareori întâlnită, înainte încă de a scoate o vorbă, spunea Camil Petrescu. „Replică după replică, nedumerirea sporeşte… E un unanim acord în a afirma că nu se înţelege nimic din ceea ce pronunţă. Vocea lui e albă, dicţiunea stropşită, fraza petecită“, explica dramaturgul Camil Petrescu.
„În realitate, Beligan nici nu e actor… E un poet plin de subtilitate, un cărturar cât trei academicieni, la curent cu tot ce joacă… alţii, un iubitor de teatru, aleargă pătimaş după piesele altora, amuzat sincer de jocul tuturor camarazilor de talent… Între două lungi discuţii despre artă (de obicei pe la anticari) îşi aduce aminte că «azi joacă», şi aleargă în fugă la teatru…“, sublinia Camil Petrescu.
B. Elvin a fost peste două decenii profesorul lui în arta de a conduce un teatru şi de a impune un repertoriu de calitate şi de mare curaj, într-o epocă de „zgomot şi furie“. Atmosfera de creativitate contaminase întreaga trupă de la Comedie care era însufleţită şi solidară atât în muncă, cât şi în clipele de destindere.
„În serile când, după spectacol, nu ne înduram să ne despărţim şi Amza ne făcea să murim de râs cu «Tribunalul câinilor», Rucăreanu ne desfăta cu romanţe, Marinuş Moraru îl imita pe Laurence Olivier în Hamlet, iar Dinică râdea, cu capul dat pe spate, asemenea calului rănit din Guernica lui Picasso“, şi-a amintit actorul.
„Radu Beligan n-a inventat nimic în teatru. A văzut doar, a înregistrat, a simţit şi a restituit într-o formă specială ceea ce noi toţi am văzut şi simţit fără să ne fi dat seama până atunci. Radu Beligan este un om de teatru, adică un om care are teatrul în sânge, oferindu-şi astfel o revelaţie a lucrurilor invizibile. În acest caz, afirm că Actoria este o persoană: Radu Beligan“, consideră actorul Răzvan Vasilescu.
•••
Radu Beligan a debutat pe scenă la Sala Liedertafel, jucând în spectacolul „Crimă şi pedeapsă“, după Dostoievski. Studiile şi le-a făcut la Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică, unde a fost studentul Luciei Sturdza Bulandra. Între 1937 şi 1938 a studiat Dreptul şi Filosofia la Bucureşti, folosind bursa oferită de facultate pentru a-şi plăti taxele la Conservator.
A jucat la Teatrul „Regina Maria“ (1937-1938), la „Uranus“ (1938-1939), la Teatrul din Sărindar, la Grădina „C.A. Rosetti“, la Teatrul „Tudor Muşatescu“ (Roxy), la Teatrul Majestic, la Teatrul Savoy, la Teatrul „Comedia“, la Municipal. La sfârşitul anilor ’40, a existat chiar şi Compania „Radu Beligan“. La Teatrul Naţional din Bucureşti a venit pentru prima dată în 1945.
Mai târziu, în 1961, a înfiinţat Teatrul de Comedie, fiind directorul acestuia timp de opt ani. În prelegerile sale ţinute în faţa publicului iubitor de teatru, maestrul Radu Beligan mărturiseşte că „şapte dintre cei mai frumoşi ani ai vieţii sale au fost cei de director la Teatrul de Comedie.”
„Cu 26 de actori, 2 regizori şi un scenograf am semnat actul de naştere” îşi aminteşte marele actor. La 5 ianuarie 1961 a avut loc premiera spectacolului Celebrul 702, primul dintr-un lung şir de succese de-a lungul celor aproape cincizeci de ani de existenţă ai teatrului, la care au contribuit, pe rând, toţi care au iubit şi iubesc în continuare scena Teatrului de Comedie”.
Din 1969 până în 1990, Radu Beligan a fost directorul Teatrului Naţional Bucureşti.
În activitatea sa artistică, Beligan a realizat peste 80 de roluri în teatru şi 30 în filme. A avut o activitate bogată şi la radio şi la televiziune. Primul său rol în film a fost cel din „O noapte furtunoasă“, în regia lui Jean Georgescu (1943), iar ultimul în „După- amiaza unui torţionar“, în regia lui Lucian Pintilie (2001).
Actorul este si autorul unor volume de eseuri – „Pretexte şi subtexte“ (1968), „Luni, marţi, miercuri…“ (1978) şi „Note de insomniac“ (2002 şi 2008).
