Vâlcele – 2 Iulie 2013
În Constantinopolul păgân domneşte păcatul. Pietrele crapă de ură, caii sălbatici îşi trântesc stăpânii la pământ, pierzându-se pe colinele uscate de secetă şi boală. Cerul nu mai plânge de mult timp. Acum plâng oamenii, însetaţi şi flămânzi, purtându-şi trupurile năpăstuite pe străzile blestemate de praf şi stoarse de viaţă.
În toată nebunia asta lăsată parcă drept pedeapsă pentru toţi cei ai locului, cinci siluete înaintează greu, ispăşite şi învinse de batjocură. Sunt Brâncovenii, în frunte cu Domnitorul Constantin. Păşesc greoi, cu mâinile şi picioarele prinse în lanţuri, murmurând câte o rugăciune.
Pe postamentul morţii, rânjind ca un lup prădător care îşi aşteaptă vânatul neputincios şi fără de scăpare, aşteaptă gâdele. Barda luceşte în soarele puternic şi parcă îi cheamă la martiriu pe Brancoveni.
-Aşadar, voi sunteţi creştinii pe care îi trimit astăzi pe cealaltă lume? Tu, ăla cu barba deasă şi încărunţită, trebuie să fi domnitorul. Domnitorul cui, mă? Al dobitoacelor de peste Dunăre? Abia aştept să vă împart în două, sau în trei, să vedem după aceea dacă mai înviaţi întregi, precum vă spune Hristos.
-Am venit aici să murim pentru Hristos, nu să răspundem la întrebările tale, slugă de împărat nebun.
-Să mori pentru cine? Pentru ce? L-ai văzut tu vreodată pe Hristos? A venit la tine şi te-a rugat acest lucru? Voi nici nu ştiţi ce faceţi. Eu, în locul vostru, aş cere iertare împăratului şi, fără să preget, aş trece negreşit la religia sfântă mahomedană. Împăratul vă mai poate ierta încă.
-Împăratul ne poate ierta, ştiu acest lucru, dar Iisus Hristos nu ne va ierta dacă îl vindem precum a făcut Iuda.
-Să-l vinzi cui, şi pe cine să vinzi? Dacă tu eşti nebun de ce îi îndemni şi pe prunci să facă aceasta?
-Sunt şi ei nebuni atunci. Haide, grăbeşte-te, ne aşteaptă Hristos.
-Unde vă aşteaptă, la vreo răscruce? În care cer vă întâlniţi sau,îl aveţi voi pe al vostru?
-Cerul e pentru cei mai drepţi dintre noi, poate că nu vom ajunge toţi cinci acolo dar pruncii, fără vină sunt şi se va îndura Dumnezeu de rugăciunile lor.
-Să se îndure, păcat că Cel de care vorbeşti nu există. Tu, pune capul pe buşteanul ăsta! Te trimit acum drept către cerurile tale. Domnitorule, priveşte şi te cutremură, ai să rămâi cel din urmă. Poate îţi cruţi vreun băiat până la sfârşit, poate nu vei suferi să-i vezi pe toţi fără căpăţână. Dacă vei face acest lucru, eşti cu adevărat nebun şi nedemn de statutul tău de domnitor.
-Rămâi cu bine, domnul meu, în rugăciune am urcat treptele astea binecuvântate, în rugăciune vor sta buzele mele până în cea din urmă clipă.
-Te roagă fără încetare, Ianache, şi trecerea asta nu o vei simţi deloc. Unde te duci e linişte şi toate frumuseţile lumii nu cântăresc precum acele locuri.
Gâdele ridică barda grea şi, cu o singură lovitură, desparte capul sfetnicului de trup. Căpăţâna se rostogoleşte pe scândurile îmbibate de sânge mucenicesc.
-Ai văzut, nebunule? Parcă e prea uşor să mori aşa. Dacă m-ar lăsa împăratul, eu aş începe să vă tai picioarele, de la glezne, mai sus la genunchi şi să tot tai din voi, să se îngrozească toată mulţimea asta care se uită. Ce mai ai de spus acum, unde e Hristos ca să te scape de moarte?
Brâncoveanu se ruga, vorbele gâdelui treceu neauzite pe lângă urechile domnitorului. Îi privea pe băieţii înspăimântaţi. Constantin, feciorul cel mare urca treptele, cu privirea pătrunzând cerul tot şi despicândul în raze de lumină vie.
-Ne vedem în ceruri, tată. Vă aştept un pic mai sus, ca să intrăm împreună.
-Pleacă-ţi capul, fiule, mai târziu alţii îşi vor pleca ale lor capete în cinstea vitejiei noastre.
Şuieratul bardei taie văzduhul şi despică trupul tânăr al feciorului.
-Cu ăsta sunt doi morţi. Blestemat mai eşti, Brâncovene, să îţi laşi feciorii pradă morţii. De sfetnic nu spun nimic, că nu e din sângele tău dar tinerii ăştia au fost făcuţi de tine. Oare nu eşti nebun de-a binelea? Mă întreb dacă ţi-e frică să nu îţi ia vreunul scaunul de domn şi, după ce îi tai pe toţi să zici că îţi pare rău şi că vrei să treci la religia noastră sfântă. Dar îţi spun, domn nu te mai face nimeni niciodată. Împăratul a spus o vorbă, te-a trimis la moarte şi aici vei rămâne.
-Nici dacă mă tai în bucăţi, începând de la picioare, precum ai spus, nu îmi las credinţa întru Hristos deoparte. Ştefan, dragul tatii, suie-te şi te du lângă fratele tău.
Gâdele, uimit de curajul feciorilor, închide ochii şi lasă ascuţişul să se prăvălească peste gâtul lui Ştefan. Căpăţâna nu cade, se ţine încă de umerii puternici ai feciorului. Turcul mai loveşte o dată. Capul cade lovind podeaua zgomotos.
-Nu s-a mai întâmplat de mult să nu nimeresc bine de prima dată şi doar, am tăiat până acum sute de capete creştineşti. Feciorul tău m-a privit în ochi şi am simţit o slăbie în tot trupul.
-Unde nu e Hristos, totul este slab şi se sfarmă uşor. Păcatele tale, turcule, mai pot fi încă spălate. Dacă vei căuta iertarea, o vei primi, ţi-am mai spus.
-Iertarea mi-o dă împăratul şi nimeni altcineva, să înţelegi lucrul acesta. De fapt, ce să mai pricepi tu acum când, mai ai foarte puţin de trăit. Văd că nici nu te uiţi la stârvurile pruncilor tăi. Căpăţânile alea mai au încă ochii deschişi, parcă se uită la tine şi îţi cer socoteală. Hai mă băiete, pune capul aici.
-Radule, copil bun, slobozeşte-ţi sufletul de cele rele, cere Tatălui iertare şi mergi lângă ceilalţi împăcat. Ăştia nu ne pot face nouă nici un rău.
Turcul atinge uşor gâtul lui Radu şi ridicând în slăvi barda, o înfige puternic în butuc, aruncând capul la picioarele mulţimii.
-Asta da lovitură, parcă îs iarăşi eu, cel de temut. Dacă am sănătate încă vreo zece ani de acum încolo, ajung la o mie de căpăţâni. Nici un urmaş nu mă va putea întrece, domnitorule. Hai, spune-i pruncului cel mic să se urce.
-Du-te, Matei, Domnul te veghează.
-Tată, eu sunt atât de tânăr, lasă-mă să trăiesc, lasă-mă să trec la credinţa împăratului că se irosesc anii mei fără nici un folos.
-Să nu vorbeşti aşa, feciorul meu, că îl superi pe Dumnezeu. Să ştiu că toată ţara mea e trecută prin sabie şi tot nu mă las de credinţa întru Hristos Domnul, întru sfinţii Lui şi Maica Preacurată.
Cel mai mic dintre feciori, suspinând, îşi aşterne sudoarea frunţii pe buturuga îmbibată de sângele fraţilor săi. Barda loveşte.
-I-am omorât pe toţi iar tu, nemernicule, stai şi nu laşi nici măcar o lacrimă să îţi atingă obrazul. Oare eşti orb, Constantine, că nebun văd că eşti.
-Sunt nebun şi orb când îmi vorbeşti de cele păgâneşti. O, gâde fără minte, asemenea ţie au fost şi cei care au strigat atunci :”Răstigniţi-L”. Asemenea împăratului tău au fost cei care L-au găsit vinovat pentru că iubea şi vindeca poporul fără să ceară la schimb nimic, decât credinţă şi dragoste. Când va pleca mulţimea asta toată, să aduni resturile noastre şi să le arunci pe unde gândeşti tu mai bine. Domnul se va îngriji de noi. Acum grăbeşte-te, Hristos ne aşteaptă!
