Prof. dr. Luminiţa Cornea la Curtea de Argeş
– La Mulţi Ani în 2013! Distinsă d-nă prof. dr. Luminiţa Cornea eşti, dacă nu mă înşel, cea mai veche colaboratoare din presa covăsneană de limba română! Câţi ani să fie când ne-ai trimis primul articol la „Cuvântul nou”? Vreo 25-30?
– Şi eu vă adresez tuturor La Mulţi Ani! Mă întrebi când am debutat în singurul cotidian de limbă română din judeţul Covasna de dinainte de Revoluţie? Se întâmpla în 1981. Deci… 32 de ani. Doamne, aşa de mulţi??? O viaţă de om…
Nu ştii însă, că debutul meu în presă s-a petrecut mult mai devreme. Încă din anul 1975, când în revista „Biserica ortodoxă română” din București mi s-a publicat o parte substanțială din teza de licență – studiu filologic al unui text religios din secolul al XVI-lea, „Manuscrisul de la Ieud” (Coordonator prof.univ.dr. Dimitrie Macrea).
Apoi am publicat mai multe recenzii în revista „Mitropolia Ardealului” din Sibiu, ca şi în publicațiile Societății de Științe Filologice. Abia după aceea a urmat etapa colaborării îndelungate la „Cuvântul nou”, cu materiale la pagina de cultură ce apărea sâmbăta, solicitată fiind de colegul tău, Ioan Negulici.
– Pe atunci parcă semnai altfel…
– Da, Luminița Graure, mai apoi după ce m-am căsătorit, Luminița Graure-Cornea, iar în prezent m-am oprit la Luminița Cornea. Am și două pseudonime, cu care îmi place să apar uneori.
– Cum ai ajuns profesoară de limba română? Şi încă în judeţul Covasna?
– Sunt în Sf. Gheorghe de la 1 septembrie 1975. Am venit aici prin concurs.
– Ce ai predat şi unde?
– Fireşte, am predat limba și literatura română. Mai întâi la Liceul Agricol, apoi la Liceul nr. 2 de Filologie-Istorie, iar ulterior la actualul Colegiu Național „Mihai Viteazul” din Sf. Gheorghe. Doar doi ani am profesat şi la Școala „Varadi Jozsef”, şi ca un fapt mai aparte, te rog să reţii, că am avut ore atât la secția română, cât și la secția… maghiară!
– Interesant. Să fii profesor de română într-un oraş cu populaţie majoritar de etnie maghiară crezi că reprezintă o… provocare, un “challenge” – ca să folosim un termen la modă?
– Să-ţi spun ceva: o bună pregătire profesională este necesară în ambele situații. Când am ajuns în Sf. Gheorghe nu cunoșteam situația reală, așa că pentru mine nu a fost nici un fel de… “provocare”. Pur și simplu m-am adaptat situației din mers. Am încercat să o înțeleg. Inclusiv cu sufletul, deci emoțional. Şi cred că am reușit.
– Cu siguranţă că activitatea la catedră ţi-a oferit multe satisfacţii.
– Foarte multe. Nu am avut niciodată probleme cu elevii; nici români, nici maghiari. Mă întâlnesc adeseori pe stradă cu mulți dintre ei, ne salutăm cu bucurie, schimbăm câteva cuvinte, îi întreb ce mai fac? Cel mai mult am predat la clasele liceale, la profilele filologie-istorie și pedagogic.
Da, pot vorbi de satisfacții profesionale. Mă mândresc cu multe rezultate frumoase, obţinute mai ales cu tinerii de la profilul pedagogic și cu elevii din Basarabia – bursieri ai statului român. Acestora le-am fost și dirigintă timp de patru ani, având nişte relații speciale.
Cărţi de tot felul…
– Este cunoscut faptul că ai publicat mai multe cărţi, menite să-i ajute pe elevi în pregătirea lor. Îţi propun să zăbovim asupra acestui important aspect.
– Fiind preocupată mereu de buna pregătire a învăţăceilor mei, am căutat să-i ajut și prin tipărirea unor volume. Astfel, pentru elevii de la profilul pedagogic amintesc cartea intitulată „Despre vieţuitoare mici, pentru voi, copii pitici”, apărută în anul 1995, la Sf. Gheorghe. Este o antologie din cele mai frumoase poezii dedicate vârstei inocenţei, cuvântul înainte aparţinându-mi.
Am elaborat, de asemenea, în colaborare cu profesori din București şi din Sfântu Gheorghe, câteva volume. Aş aminti “20 de teste pentru examenul de capacitate la limba şi literatura română – rezolvări şi evaluare”, Editura Diacon Coresi, Bucureşti, în 2000; „Teste de limba şi literatura română – pentru liceu şi bacalaureat”, Editura Niculescu, Bucureşti, tot în 2000; „Limba română – teste cu rezolvare şi evaluare, fonetică, lexic, morfologie, sintaxă, stilistică, pentru bacalaureat şi admitere în învăţământul superior”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001.
– Cum au fost primite?
– Au avut succes la vremea lor, fiind folosite de elevi pentru pregătirea unor examene importante. Un alt volum, de data aceasta de literatură română, a primit aprobare de la Ministerul Educaţiei Naţionale ca mijloc auxiliar de învățământ. Se numeşte „Atlasul literaturii române” şi s-a publicat la Editura Cartographia, Budapesta, în anul 2001 (realizat tot în colaborare). Fiindcă şi acesta s-a bucurat de o bună primire, l-au reeditat de câteva ori. Am fost cooptată între autorii acestui volum datorită unei alte cărți publicate de mine, „Scriitori – case şi muzee memoriale”, apărută la Editura Diacon Coresi din Bucureşti, în anul 1998.
Cu elevii, la Casa memorială Romulus Cioflec din Araci
Revista „Ecou” chiar a avut… ecou!
– Cum ai izbutit să realizezi atâtea?
– Am încercat mereu să nu fiu doar profesorul de la catedră. M-am apropiat de elevi prin diverse activități extracurriculare. Şi, privind înapoi, îmi amintesc cu mare plăcere de cercurile de teatru, de activitatea legată de redactarea revistei “Ecou”, de numeroasele excursii efectuate împreună. Experiența acumulată în organizarea și desfășurarea excursiilor m-a determinat să scriu cartea “Excursia literară, îndemn spre cunoaştere”, cu o prefaţă de Ioan Dănilă şi o postfaţă de Olga Rusu, apărută în 2010 la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca.
– Probabil că despre cunoscuta revistă şcolară „Ecou” ai putea scrie un serial…
– Negreştit. Publicaţia a apărut între anii 1996-2005, având ISSN 1453-6501, fiind o revistă periodică înființată și coordonată de mine, cu profil cultural-artistic. Numărul paginilor varia în funcție de posibilitățile materiale. Revista „Ecou” a fost evidenţiată în „Dicţionarul presei literare româneşti” (Editura ICR, Bucureşti, 2004, pg. 252).
În perioada mai-iunie 2001 am fondat şi “Asociaţia de Tineret Ecou”, cu scopul declarat de a participa la concursuri de proiecte pentru susținerea revistei. Mă bucur că în prezent amintita asociație, beneficiind de o conducere nouă, are o serie de proiecte culturale de mare anvergură.
– Înseamnă că ai avut elevi preocupați de a lucra şi în afara orelor de școală?
– Eu zic că da. Îi solicitam destul de mult, dar vreau să cred că erau realmente interesați să creeze, să se implice în ceva nou. Nu o făceau doar ca să-mi intre în voie. Erau fericiţi să ia parte la excursii, ce erau adevărate aplicații documentare și schimburi de experiență cu licee din alte județe. Îi vedeam cum se bucură când le apărea numele în revistă. Ce vremuri minunate…
Se publica multă poezie, încât am alcătuit chiar o carte, intitulată „Cristale”, o antologie a elevilor-colaboratori ai revistei „Ecou” a Liceului „Mihai Viteazul” din Sf. Gheorghe, îngrijită de mine, cu o prefaţă de Marianne Iliescu, ieşită de sub teascurile Editurii Arcuş, Sf. Gheorghe, în 2001.
Ascensiunea profesională
– Ascensiunea ta profesională a reprezentat un drum greu, uşor ?
– Mai degrabă aş spune… accesibil. Aceasta pentru că toate au venit la timpul lor. Am susținut fiecare examen (gradele didactice) când a trebuit. Nu am fost obligată de împrejurări să amân sau să renunț la ceva, ce îmi era necesar. Cariera didactică și cercetarea lingvistică mi-au fost încununate cu susținerea tezei de doctorat și publicarea ei în volumul: “Locuţiuni verbale în romanul istoric sadovenian – o abordare gramaticală, stilistică şi poetică” (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2008), sub egida Societății de Științe Filologice, filiala Covasna.
– Apropo, ce se mai întâmplă pe la filiala locală a prestigioasei asociaţii?
– Are o activitate doar editorială. Însă cu mai mulți ani în urmă am avut prezenţe frumoase la nivel național. Menționez doar Evenimentul Eminescu și apariția cărții „Ideea de Eminescu”, volum îngrijit de Cristina Vişan şi de mine, lucrare publicată la Editura Arcuş, din Sf. Gheorghe, în 2000.
– Dacă ar fi să o iei de la început, ce drum ai alege?
– Categoric, același. Am fost toată viața profesor. În vacanţe am activat şi ca ghid turistic, iar în ultimii 15 ani, în paralel cu profesoratul, am fost muzeograf la prestigiosul Muzeu Național al Carpaților Răsăriteni din Sf. Gheorghe.
– Explicaţia acestor reuşite?
– Toate au reprezentat preocupări de suflet. Nimic forţat!
Un cărturar de seamă, Romulus Cioflec
– Greşesc dacă afirm că la muzeu te-ai ocupat pe îndelete de viaţa şi opera lui Romulus Cioflec?
– Nu greşeşti. Şi în prezent sunt colaboratoare a MNCR. Mai întâi, am conceput documentația pentru deschiderea Casei Memoriale „Romulus Cioflec” din Araci, în 1998. În decursul anilor am realizat multe evenimente cu elevi (la nivel zonal) dar și cu cercetători (la nivel național și internaţional), știut fiind faptul că Romulus Cioflec a trăit zece ani la Chișinău. Rezultatele unui simpozion le-am publicat în 2007 în volumul “Romulus Cioflec – un ardelean pe drumurile lumii”, la Editura Arcuş.
De fapt, preocupările mele privind familia Cioflec au început cu volumul apărut în anul 1994, “Poezii populare” culese de Dimitrie Cioflec.
Cercetările m-au condus la descoperirea multor aspecte legate de viaţa şi activitatea literară a amintitului scriitor. Rezultatele investigaţiilor au contribuit la îmbogăţirea arhivei ştiinţifice a Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni cu informaţii inedite, cu multe documente care poartă semnătura cărturarului, în calitatea sa de dramaturg, romancier, călător, jurnalist sau profesor.
Am scris, într-adevăr, nenumărate studii și articole despre viața și activitatea lui Romulus Cioflec. M-am documentat până şi la Arhiva Națională a Republicii Moldova din Chișinău, unde am găsit documente foarte interesante despre el.
Să nu uit de tipărirea comediilor sale inedite „Moarte cu bocluc” şi „Cupa Domeniilor”. După atâția ani de cercetări, este firesc, nu-i așa?, să lucrez în prezent la „Monografia Romulus Cioflec”!
Aş mai adăuga că în anul 2010 am participat la reamenajarea Muzeului din Araci, care a fost redeschis în luna mai 2011. Casa Memorială „Romulus Cioflec” a devenit un muzeu la standarde europene. Există acum spații variate și moderne pentru organizarea a diverse evenimente literar-artistice. Exemplific prin câteva titluri de proiecte: „Concursurile de literatură Romulus Cioflec”, „Lectură acasă la Romulus Cioflec”, „La umbra nucului bătrân” (lansări de cărți), „Seară literară – Tărâm de iubire. Cuvântul”, Lecții de literatură, sesiuni de comunicări sub genericul „Rotonda de la Araci”. La realizarea acestor frumoase proiecte m-au susținut muzeografii de la MNCR, profesori de română din oraș, elevi etc.
Satisfacția lucrului împlinit
– Presupun că Romulus Cioflec nu este singura personalitate din județ de care te-ai ocupat?
– Fiind mereu interesată de cercetarea filologică şi istorică, de literatura română veche şi de textele religioase, am publicat materiale și am îngrijit, totodată, lucrări ale unor preoţi şi ierarhi. După publicarea volumului tatălui meu, Preot Ioan Graure, “Cinstirea părinţilor – culegere de predici şi articole”, ce a apărut cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Ioan, Episcop al Covasnei şi Harghitei, la cunoscuta Editură Eurocarpatica din Sf. Gheorghe, în 2008, am trăit momente de bucurie și satisfacție ale lucrului împlinit. Dar cred că mai important a fost momentul când am hotărât, în sufletul meu, să alcătuiesc un volum semnat de tatăl meu, pe baza predicilor și articolelor publicate de el.
La mormântul Episcopului Justinian Teculescu
M-a preocupat, de asemenea, personalitatea Episcopului Justinian Teculescu, despre care am scris prima dată în ziarul „Cuvântul nou” în 13 iunie 1992, apoi în 3 noiembrie 1992, ambele articole fiind semnate cu pseudonim.
Mai târziu, în cadrul Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni am reeditat cu binecuvântarea Î.P.S. Ioan, singurul volum tipărit de Episcopul Justinian Teculescu, „Pentru neam şi pentru lege – cuvântări şi predici” (ediţie îngrijită de mine), Editura Angvstia, Sf. Gheorghe, 2006. A urmat “Teculeştii din neam în neam”, volum realizat în colaborare cu Ioan Lăcătuşu şi Constantin Catrina, apărut sub auspiciile Asociaţiei Cultural-Creştine „Justinian Teculescu” şi al Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni (Editura Angvstia, 2008), precum și opul „Personalităţi ale oraşului Covasna” (în colaborare), editat de Asociaţia Cultural-Creştină „Justinian Teculescu” şi de Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Sf. Gheorghe (Editura Eurocarpatica, 2009).
– Despre cartea ta de „Căutări duhovniceşti” ce ne poți spune? De unde au început… căutările?
– Desigur, urmând exemplul tatălui meu, un om ce a iubit cultura. Aveam o vastă bibliotecă în casă, prietenii părinților erau oameni preocupați de carte, așa că toate discuțiile pe care le auzeam încă de mică, le-am receptat și s-au fixat într-un colțișor al minţii şi inimii mele. Mai târziu am adăugat altele. Mă refer la studiile universitare, la profesori și prieteni care m-au ajutat la formarea intelectuală și profesională.
În ultimii zece ani am fost apropiată de Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei, prin faptul că fac parte din colectivul de redacție al revistei „Grai românesc”. Ajut la corectarea și realizarea unor publicații ale Episcopiei sau care apar sub egida Episcopiei. Astfel, am avut prilejul să mă aflu de multe ori în preajma Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Ioan Selejan, să-i ascult cuvintele de învățătură. Așa mi-a venit ideea realizării volumului “Pe cărarea Raiului. Convorbiri duhovniceşti cu Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Ioan al Covasnei şi Harghitei”, tipărit de Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, acum trei ani.
Punţi peste graniţe
– A devenit de notorietate legătura ta specială cu unii români din străinătate…
– Da, cu cei din Republica Moldova și Ucraina. Cum a apărut? Mai întâi prin lectură, apoi prin intermediul elevilor veniţi din Basarabia. Desigur, trebuie să amintesc şi de colaborarea mea activă cu Despărțământul Astra „Mihail Kogălniceanu” din Iași, care a organizat şi organizează o serie de manifestări de suflet pentru aceștia și împreună cu ei.
M-am implicat cu tot sufletul. Pot mărturisi că întâlnirile cu fraţii noştri de peste graniţă mi-au adus multe bucurii și satisfacții. I-am cunoscut mai bine. Românii din Basarabia și Ucraina trăiesc frumos sentimentul patriotic. De exemplu ei știu mai bine decât noi cât a pătimit limba română. De aceea o cinstesc cu adevărat la sărbătoarea „Limba noastră cea română”.
La fel stau lucrurile şi cu Eminescu. Am participat la cea de-a XVIII-a ediție a „Deniilor eminesciene”, acțiune culturală și de suflet organizată tot de astriștii ieșeni. Itinerariul a cuprins Iașul și localități cu „urme” eminesciene din Basarabia și Ucraina de Sud (în principal Odesa). Peste tot am întâlnit entuziasm și dorința de a culege câteva „floricele” pentru a le dărui Luceafărului.
Noi, românii din țară, suntem parcă mai puțin patrioți decât românii din Basarabia și Bucovina! Din păcate, nu prea mai punem preț pe pământul nostru; cu puține excepții. Trăim în ignoranță față de cei de-o limbă și de un neam cu noi. Totuși, ei ne iubesc. Noi… însă?
Proiecte, confidenţe
– Am aflat, iată, despre bogata-ţi activitate literar-publicistică, pentru care meriţi felicitări! Care sunt proiectele pentru 2013 şi pe mai departe?
– Mulțumesc de apreciere şi… întrebare: sunt multe. Însă mă rog lui Dumnezeu să fiu sănătoasă, pentru a le definitiva. Acum lucrez la ediția a II-a a volumului „Pe cărarea Raiului”, va fi o ediție mult adăugită. Apoi “Monografia Romulus Cioflec”. Intenționez să realizez și o carte despre Episcopul Justinian Teculescu.
Aș dori să-mi adun însemnările de călătorie într-un volum, “File de jurnal”. Curând sper să fie tipărită monografia “Vâlcele”, realizată de distinsul nonagenar Nicolae Moldovan, la alcătuirea căreia am contribuit și eu.
– N-ai cochetat niciodată cu poezia?
– Citesc poezie și îmi place să recit. Dar n-am încercat niciodată să scriu versuri. Proză, da!
– Stimată Luminiţa Cornea, cum te-ai caracteriza?
– Mă consider o fire deschisă, echilibrată, sufletistă. Dar exigentă în toate proiectele mele. Sunt o optimistă, fiind convinsă că încrederea în viață ți-o dă credința. Deoarece Dumnezeu are grijă de fiecare dintre noi; dacă îi oferim iubire.
– Ce aprecezi, în general, la semeni?
– Prețuiesc oamenii din jurul meu. Am cuvinte de laudă pentru munca și preocupările lor. Apreciez dorința și tăria semenilor de a transmite bucurie. Îmi place zâmbetul de pe fața celor din jur. Mă bucur să salut zâmbind și să mi se răspundă cu zâmbetul pe buze.
– Ce îţi repugnă ?
– Bârfa, invidia, viclenia. Nu-mi face plăcere să vorbesc cu cineva care nu se uită la mine. De ce? Consider că oamenii comunică și prin privire. De aceea mi se pare firesc ca, atunci când vorbești, să-ți privești partenerul în ochi. De multe ori nu se întâmplă așa. Gândiți-vă! De ce să-ți fie frică să privești în ochii persoanei care te ascultă? Totdeauna mi-am privit elevii în ochi. La fel fac când ascult pe cineva.
„Dacă doreşti ceva din tot sufletul, reuşeşti!”
– Cum îţi petreci timpul liber – dacă ai aşa ceva – fiind implicată în atâtea activităţi?
– Da, sunt ocupată, însă trebuie să-mi fac și timp liber. Atunci când am ocazia merg la spectacole de teatru și operă, de obicei la Brașov. Apoi la concertele simfonice de la Centrul de Cultură Arcuș. De lectură nu mai spun, deoarece aceasta este preocuparea mea zilnică.
– Ai hobby-uri?
– Îmi place să călătoresc, să scriu despre călătorii, să colecționez carte veche, exponate filatelice, felicitări etc.
– Scriitorul tău favorit?
– Mihail Sadoveanu.
– Serios? De ce?
– Îl apreciez în special ca autor de romane istorice. Îmi place limba română folosită de M. Sadoveanu, pentru că în spatele cuvântului folosit într-un anumit context se ascunde o lume întreagă. Astfel avem de-a face nu doar cu o operă literară încărcată de istorie, ci și cu o țară a cuvintelor de „dincolo de negură”. Ridicând „negura”, descoperim esența limbajului sadovenian; cu adevărat o magie a rostirii.
– Care ţi-e deviza în viaţă?
– Dacă doreşti ceva din tot sufletul, reuşeşti!
– În încheiere, pentru că aşa obişnuim la fiecare interviu, te invit să adresezi un gând, o urare cititorilor.
– Le doresc ceea ce îmi doresc mie: sănătate și gânduri bune. Ar fi necesar să nu uităm, că vom dăinui numai păstrându-ne credinţa şi tradiţia. Şi încă o dată „La Mulţi Ani!”
Horia C. Deliu
