Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare a Cartofului (SCDC) din Târgu Secuiesc este o instituţie recunoscută pe plan naţional – în rândul cultivatorilor de cartofi – ca o unitate de elită, care produce soiuri noi de cartofi cu proprietăţi biologice superioare, menite să reziste la dăunători, boli sau la schimbările de climă. Dar cercetătorii de la Târgu Secuiesc nu folosesc termenul de rezistenţă doar pentru a desemna o calitate a cartofului de sămânţă produs în cadrul staţiunii, ci este o stare de fapt cu care au fost nevoiţi să se obişnuiască. Înainte de criza economică, personalul SCDC Târgu Secuiesc a trăit o serie de alte „crize” menite să îngenuncheze această unitate în faţa unor interese venite din partea diverşilor „rechini” post-decembrişti: au fost „rechinii imobiliari” dornici de „tunuri” prin vânzarea unor terenuri care nu le aparţineau; au fost şi importatorii care au urmărit să impună pe piaţa locală soiuri de cartofi care erau nepotrivite pentru condiţiile de la noi; şi, nu în ultimul rând, a fost dezinteresul unor funcţionari faţă de munca unor cercetători care nu se dau în lături să-şi umple mâinile de noroi pentru a da producătorilor din zonă soiuri mai productive. Despre toate acestea ne-a vorbit doamna Luiza Mike, directorul Staţiunii de Cercetare şi Dezvoltare a Cartofului Târgu Secuiesc.
Reporter: Cum se descurcă SCDC în condiţiile crizei economice?
Luiza Mike: Până de curând, am trăit cu speranţa că problemele ni se vor rezolva odată cu apariţia unei legi a cercetării, elaborată în scopul sprijinirii acestui domeniu şi, atunci când aceasta a fost promulgată de preşedintele României (în mai 2011), am constatat că Ministerul Agriculturii nu are banii să o pună în aplicare. În condiţiile în care sumele necesare funcţionării SCDC Târgu Secuiesc sunt cuprinse în bugetul cercetării pe 2010 – 2011, noi nu avem finanţare. Şi la această oră suntem tot fără finanţare, neprimind niciun leu de la buget, şi aşteptăm recolta pentru a putea plăti salariile.
R: Şi care au fost explicaţiile pentru această lipsă de finanţare?
L.M.: Până când a fost promulgată legea cercetării (L74/2011), ni s-a explicat că avem nevoie de aceasta pentru a primi banii necesari, motiv pentru care nu ni s-au alocat bani de la 1 ianuarie. Atunci când legea a trecut de preşedinte, ne-am bucurat că vom primi bani măcar la rectificarea bugetului, iar în prezent trăim cu speranţa că măcar de la 12 august vom începe să primim banii de salarii.
R: În aceste condiţii, oamenii mai vin să lucreze?
Luiza Mike, director SCDC Târgu Secuiesc
L.M.: Oamenii vin la muncă pentru că sunt conştienţi că aici nu este ca într-o fabrică, să poţi opri un utilaj şi să-ţi ceri drepturile. Ar fi păcat să renunţăm acum la munca pe care am făcut-o tot prin eforturile noastre, dat fiind că nu poţi lăsa culturile în câmp. Acestea sunt nişte plante care trăiesc, în care s-au investit bani şi muncă. Ca să supravieţuim ne împrumutăm, dar în afară de motorină şi salarii nu am putut plăti nimic. La aceste probleme se adaugă şi faptul că în primăvară, am intrat în carantină fitosanitară, motiv pentru care am fost nevoiţi să distrugem peste 400 de tone de cartofi pentru sămânţă din categorii biologice superioare, iar despăgubirile au lipsit cu desăvârşire. Am iniţiat chiar o hotărâre de guvern pentru a primi sprijin, dar nu a fost băgată în seamă în condiţiile în care producătorii de castraveţi au fost despăgubiţi imediat după ce s-a întâmplat cu E.coli şi în condiţiile în care problema noastră era cunoscută de anul trecut. Ministerul Agriculturii nu a notificat la Bruxelles despre această problemă, aşa că ea nu există din punctul lor de vedere. Din păcate, la minister trebuie să-ţi impui o cerere, simpla depunere a unor memorii sau adrese nu rezolvă nimic până nu dai cu pumnul în masă, până nu faci scandal. Noi, producătorii de cartofi, am considerat că nu trebuie să facem circ în stradă, că putem rezolva pe calea dialogului, dar se pare că în Bucureşti sunt învăţaţi doar cu circul. Deocamdată, avem speranţa că recolta va fi una bună şi ne va permite să ne susţinem, dar sunt datoriile mai vechi pe care le mutăm de la un an la altul şi aşa ajungem să nu încheiem niciun an fără o datorie.
De unde ne… sare muştarul
R: Am văzut că vă ocupaţi şi de alte culturi, nu doar de cartof.
L.M.: Nici nu am putea supravieţui altfel, am avea nevoie de o suprafaţă mare de teren pentru acest tip de cercetare. Avem 367 ha, dar cartof putem cultiva doar pe maximum 80 ha în fiecare an. La acestea se mai adaugă cele 20 de hectare de la Apa Roşie, unde anual putem pune cartofi pe 5-6 hectare, rotaţia la cartofii de sămânţă fiind la 4 ani. Recent am introdus şi culturi de rapiţă şi muştar, deoarece sunt foarte bune premergătoare la cultura cartofului.
R: După 1990 SCDC a fost implicată în mai multe procese cu Primăria Târgu Secuiesc, care pretindea că acţionează în numele unor proprietari ai terenurilor folosite în prezent de SCDC. Ce s-a întâmplat în aceste cazuri?
L.M.: Procesele le-am câştigat definitiv şi irevocabil. Din păcate, în ultimii 20 de ani ne-am tot judecat şi niciodată nu poţi fi sigur ce te mai aşteaptă – poate un nou proces… Pe de altă parte, dacă acei proprietari existau în realitate, ne-ar fi dat ei în judecată, dar erau „proprietari” care urmăreau doar să pună mâna pe terenuri pe care ulterior să le dea la firme gen Kaufland, Penny sau Plus. De altfel, terenul de sub Kaufland a fost tot al SCDC Târgu Secuiesc, dar acel teren s-a retrocedat în baza unor acte doveditoare clare. De altfel, terenul nu ne aparţine, el ţine de Agenţia Domeniilor Statului şi ei au fost cei care au ţinut toată corespondenţa cu primăriile şi alte autorităţi locale. În această chestiune s-a implicat inclusiv Consiliul Judeţean care a iniţiat o hotărâre de guvern pentru a diminua suprafaţa de teren destinată SCDC Târgu Secuiesc, dar în lipsa unor acte, nu a reuşit.
R: În aceste condiţii, mai există tineri care să îmbrăţişeze cariera de cercetător în acest domeniu?
L.M.: Mai sunt, mai sunt. Tinerii vin pentru că speră într-o viaţă mai bună şi aici au posibilitatea să-şi realizeze tezele de doctorat. Dar este dificil să-i ceri unui om să muncească de dimineaţa până seara în câmp în condiţiile în care nu-i poţi garanta că-şi va lua salariul. Au fost probleme inclusiv cu cei 25 la sută tăiaţi din salarii, cu toate că nouă nimeni nu ne-a dat banii de salarii, dar ne-au obligat să le reducem… Asta a fost legea, iar acum, personalul ne-a dat în judecată pentru a-şi recupera sumele astfel pierdute, iar asta a generat o altă situaţie penibilă în unitate. Angajaţii au câştigat aceste procese atât în plan local, cât şi la Curtea de Apel, dar noi ne-am ales cu un circ degeaba şi cu bani cheltuiţi de pomană.
R: Întrebarea ce urmează e oarecum retorică în aceste condiţii… S-a investit vreun ban pentru activitatea de cercetare?
L.M.: Puţinii bani pe care i-am utilizat strict în scopuri de cercetare, separat de salarii, au venit ca urmare a câştigării unor proiecte naţionale, dar acelea sunt sume mici, iar multe dintre proiecte s-au câştigat în parteneriat, titular fiind institutul din Braşov (INCDCSZ) de care aparţinem. Aici este o altă problemă, pentru că e greu să câştigi proiecte finanţate prin programe naţionale, iar explicaţia este simplă: majoritatea celor ce verifică şi evaluează proiectele este formată din profesori universitari, iar aceştia îşi declară unii altora proiectele câştigătoare. Astfel, s-a creat o prăpastie între dotarea unor universităţi şi unităţile de cercetare din agricultură. Acum avem un proiect sectorial pe Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice, cu o sumă mică, dar şi la acesta vor putea participa doar institutele. Ori şi între institutele din reţeaua academiei şi staţiunile de cercetare s-a creat un decalaj, deoarece institutele naţionale au primit bani direct de la buget, fără nici o competiţie. Şi în acest an, institutul de la Braşov a primit 3 miliarde lei care raportat la numărul lor de angajaţi e puţin, dar mie dacă îmi dădea un miliard era ceva. În timpul guvernării Tăriceanu s-au primit bani de la Ministerul Agriculturii pentru cercetare, dar din noiembrie 2008 s-au sistat şi au rămas mulţi bani necheltuiţi, cu investiţii pornite şi neterminate, cu bugete alocate şi nefinalizate.
R: Sunteţi un cercetător cu nenumărate succese recunoscute atât în ţară, cât şi în străinătate. Ce vă mai ţine la SCDC Târgu Secuiesc?
L.M.: Sunt de 30 de ani aici, dar nu pot renunţa, căci e ca şi cum aş renunţa la proprii copii. Iar oportunistă nu sunt, pentru că altfel plecam de mult timp în altă parte, am avut destule posibilităţi. Consider că în acest domeniu trebuie să lupţi până la capăt. Au fost cinci staţiuni de cercetare, iar în prezent doar cea din Târgu Secuiesc mai există. Din păcate, în prezent, lumea îşi bate joc de tot ce înseamnă cartof şi teren agricol. Se foloseşte pământul la maximum plantându-l cu cartof, în condiţiile în care nu se ţine cont de faptul că s-au schimbat bolile, dăunătorii, clima, iar noi trebuie să venim cu soluţii la aceste probleme. Sunt foarte multe proiecte de realizat în această zonă, în legătură cu cartofii, oamenii au nevoie de noi, dar când ne văd atât de săraci li se face milă de noi şi nu ne mai solicită sprijinul.
R: Percepeţi onorarii pentru sfaturile pe care le daţi producătorilor?
Cultură de muştar, pregătind terenul pentru cultivarea cartofului
L.M.: Nu, în niciun caz. Aşa am fost noi învăţaţi. Ceea ce nu înţeleg este de ce nu suntem solicitaţi – în calitate de instituţie cu experienţă în domeniu – de cei ce iniţiază anumite proiecte care au legătură cu cartofii şi care preferă să apeleze la tot felul de consultanţi ce îşi dau cu părerea despre lucruri pe care nu le cunosc suficient. Şi vă dau ca exemplu faptul că în zonă s-au deschis două fabrici de prelucrare a cartofului – la Chichiş şi la Târgu Secuiesc – dar niciuna nu are cartofi din care ar avea nevoie. Unii cred că dacă aici sunt cartofi pe toate drumurile, aceştia sunt pretabili şi pentru tipul de activitate în care investesc foarte mulţi bani. Or, nu este aşa. În schimb, unităţile mari de producţie care funcţionau înainte s-au „reprofilat”, aşa cum este cazul la Amylum Târgu Secuiesc unde mai există doar sediul administrativ prin care se trece producţia de cartofi din Bulgaria.
R: În ce relaţii sunteţi cu producătorii privaţi?
L.M.: O relaţie foarte bună, dar nici ei nu-şi pot explica cum am reuşit să rezistăm. Înainte de 1989, producţia cartofilor de sămânţă era componenta unui sistem foarte bine pus la punct. Acum, ne străduim să obţinem ceva pentru care ar fi suficientă o simplă adresă – şi mă refer aici la despăgubirile pentru producţia aflată sub carantină. Şi aici e un paradox: bacteria care ne-a adus în această situaţie provenea de la un vecin, care s-a aprovizionat cu cartofi de sămânţă carantinaţi de la Miercurea Ciuc. Vecinul nu a păţit nimic, dar eu am fost nevoită să investesc foarte mulţi bani în distrugerea cartofilor noştri. Acest dăunător a venit cu cartofii din import şi este cunoscut în România din 2003, fiind depistat la Braşov în 2006. De atunci până astăzi nu s-a făcut nimic, nu s-a solicitat sprijinul Uniunii Europene pentru a diminua efectele sale negative. Aşa am ajuns să distrugem mii de tone de cartofi la nivel naţional.
R: Care credeţi că trebuie să fie răspunsul dvs. ca şi cercetător la problemele cu care vă confruntaţi?
L.M.: Din păcate degeaba avem cercetări şi ne putem mândri cu o cameră plină de diplome şi rezultate, trebuie să învăţăm să ne vindem aceste reuşite.
A consemnat Maria Graur
