Fiecare om poartă în sine o poveste, pe care este dornic s-o împărtăşească oricând şi oricui ar fi dispus s-o asculte. Dacă omul are înclinaţie spre confesiune, dar cine nu are? Auzi deseori afirmaţia: „Viaţa mea e un roman… dacă aş putea să povestesc, ehe!…” Nu toţi au însă puterea de a include o asemenea poveste personală într-o poveste colectivă, să potrivească individualitatea proprie unui mental colectiv, reuşind să imprime „poveştii” valenţele care-i asigură valoarea general-umană. Minunea transfigurării poveştii personale în act artistic abia atunci începe, când povestitorul coboară treptele vremii, mergând spre izvoare. Şi aşa putem vorbi despre valoarea inclusă în povestea în care se va regăsi marea colectivitate, echivalentă unui popor, cu o cultură şi civilizaţie specifice.
O asemenea poveste, cu valoare arhetipală, ne spune profesoara voineşteancă Florentina Teacă în volumul „Poveste din Voineştii Covasnei”, apărut la Editura Eurocarpatica în toamna lui 2018. Demersul povestitoarei este el însuşi un drum iniţiatic, de căutare, găsire şi punere în valoare a originilor. Reuşeşte să realizeze, într-o construcţie de dimensiuni mici, dar extrem de densă în conţinut, o carte cu valenţe arhetipale. Ea reiterează povestea unui mod de viaţă străvechi, al ciobanilor din Voineştii Covasnei, trăitori de la începutul timpului în arcul intracarpatic, unde veghează de peste milenii Cetatea Zânelor. Oamenii pe care îi înfăţişează au rezistat în istorie practicând, din timpuri care se pierd în negura vremii, un mod de viaţă cu norme riguros instituite de calendarul naturii şi cel religios. Au perpetuat un etnostil definitoriu pentru acest topos.
În centrul poveştii avem un personaj: Ilie, a cărui evoluţie o urmărim în cele şapte texte, şi ele respectând o alcătuire specială, în conformitate cu valoarea simbolică a cifrei, precum cele şapte zile ale săptămânii, precum cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii. Ilie, personajul generic, e prezentat într-o anumită evoluţie, cu valoare simbolică, desigur, în perioada cuprinsă de la copilărie până la tinereţe. Copilăriei îi aparţine timpul uceniciei într-ale oieritului, dar şi într-ale vieţii şi ale cunoaşterii lumii, iniţiere făcută pe lângă bunicul Barbu. De aceeaşi perioadă ţine o practică a jocului („De-a buzduganele”), de iniţiere în tainele luptei (cu sabia, cu arcul). Tot de această perioadă ţine actul esenţial al învăţăturii de carte, în podişorul bisericii, pe lângă preot. În tot acest timp, poveştile bunicului îl poartă pe nepot (alături de alţi nepoţi), în celălalt univers: al creşterii şi îngrijirii animalelor, al iubirii faţă de animalul credincios, sprijn de nădejde al omului.
Cele şapte texte, integrate într-un tot unitar, dezvoltă în ansamblu o poveste cu valoare arhetipală: 1.Totu-i drum şi numai drum; 2. Cum sunt lupii; 3. Cum sunt oamenii; 4. De-a buzduganele; 5. Lumina din carte; 6. Şutu; 7. Ilie-Sântilie.
Textele ne introduc în universul de viaţă păstoresc, cu drumurile transhumanţei, care ţin de o practică străveche şi constituie modul prin care românii (valahii) din Covasna au ţinut legătura cu fraţii de peste munţi. Îl aflăm din prima povestire, care reface un drum al mocanilor voineşteni spre casă, de la Mare, prin Dobrogea, la Dunăre prin Vadul Oii, Bărăgan, Buzău, Întorsura/ Vama-Buzăului şi până la Covasna – Voineşti.
Drumul are, ca în orice basm, valoare iniţiatică: îl introduce pe Ilie, nepotul, în tainele vieţii şi ale lumii. Copilul află regulile ciobăniei, cum să iubească animalele, cele care îi ajută să trăiască (oile, care asigură lapte, carne, lână, produse necesare vieţii ), cele de transport (măgăruşii, caii) şi cele de pază (câinii ciobăneşti). Mai află copilul despre diferenţa dintre oameni şi animale, prin pilduitoarea explicaţie despre atacul lupilor. Dacă fiarele atacă, în virtutea instinctului de supravieţuire, căci aşa îşi asigură hrana, oamenii hrăpăreţi, dornici de mai multă avere şi, mai ales, fală, nu au iertare pentru actele lor de cruzime (Cum sunt lupii; Cum sunt oamenii).
Mai ales, nepotul Ilie află despre importanţa cărţii, care îl învaţă să iasă din starea de robie şi să lupte pentru drepturile sale. Căci altă semnificaţie a drumului ciobăniei este şi schimbul de carte, care este ascunsă în desagii mocanilor, păzită de privirile vameşilor. Cartea ţine legaţi între ei fraţii de limbă românească, din zonele intra- şi extracarpatice. Cartea, învăţătura, le este predată copiilor iarna, în podişorul bisericii, de către preotul Din Codreanu, care a făcut şcoala în Sibiu. Cheamă pe copii la şcoală. Predică frumos. Localnicii se uită la el „ca la un drapel”. Preotul, învăţător, e un simbol al păstrării valorilor românismului (Lumina din carte).
Dragostea faţă de animalele credincioase reiese din cele două poveşti: Cum sunt lupii şi Şutu. Cele descrise în aceste povestiri emoţionante sunt căţeaua bătrână Ursa şi berbecul Şutu. Prima se aruncă în luptă cu ultimele puteri, când lupii atacă turma pe vreme de ninsoare, găsindu-şi sfârşitul în mod eroic. La nevoie, pe lângă câinii ciobăneşti, învăţaţi să aibă grijă de oi şi să le apere, sar în ajutor şi berbecii. Unul dintre ei este berbecul Şutu care salvează turma de cârlani, dar şi pe tinerii ciobani, căci bâtele sculptate cu drag de ei şi tocite de folosire nu sunt de ajuns la ceas de mare primejdie, când se trezesc în faţă cu ursul.
Jocul copilăriei, De-a buzduganele, are loc lângă Cetatea Zânelor, loc de poveste. Personajele alese de copii, cu nume specifice (Dan Buzdugan, Gruia, Ali-Paşa etc.), preiau elemente din baladele Baba Novac şi Paşa Hassan. Au personaje cu valoare de simbol pentru istoria românilor: Mihai-Viteazul, Gruia şi Baba Novac, Sinan Paşa, aşa cum îi conservă memoria colectivă, transmisă prin balada istorică. Copiii se iniţiază de timpuriu în tainele luptei, aceea de apărare a ţării, în vederea împlinirii unui ideal unificator simbolizat de Dan Buzdugan.
Prin pilda de zi cu zi, le este făcut cunoscut copiilor un model de viaţă: al vieţii de cioban, al vieţii de familie, al iubirii de carte şi de fraţii de limbă românească, al respectului faţă de tradiţii. Cea mai importantă dintre ele este SÂNTILIA, descrisă în ultima povestire, Ilie-Sântilie. Aflăm aici despre obiceiuri: hora, învârtita tinerilor (când se pun la cale cununii), sârbe cu strigături şi chiuituri (pe care autoarea le exemplifică prin texte, ilustrative pentru folclorul ciobănesc), dar şi întreceri sportive (lupta cu bâta, ori ridicarea de bolovani, care atestă forţa şi vitejia tinerilor pregătiţi să preia obligaţiile ciobăniei). În obiceiul străvechi intră şi târgul de produse, cele specifice: caş, brânză, obiecte sculptate în lemn, dar şi altele aduse de vecini: fierătanii şi pălării confecţionate de saşi, ţesături strălucitoare şi mirodenii aduse de regăţeni etc. Sărbătoarea verii este totodată un mod de a pune la cale cununii, prin legăminte de căsătorie pe care şi le fac tinerii. Cei care în prima povestire sunt copii, ajung în ultima la acest moment important al vieţii lor. Ilie şi Ancuța îşi fac daruri care pecetluiesc legătura pe viaţă: el îi dăruieşte o păpuşă de caş, simbol al ciobăniei şi al împletirii destinelor, iar ea, o tufănea de busuioc, care sfinţeşte şi consfinţeşte jurământul de iubire.
Ultima povestire reia metafora drumului: acel Ilie, „la anul 1877, al 23-lea al lui Ilie”, hotărăşte să treacă munţii şi Dunărea, să lupte în Războiul de Independenţă al românilor împotriva turcilor.
Început şi sfârşit, acelaşi personaj cu nume simbolic pentru mocani, căci el se leagă de sărbătoarea verii închinată Sf. Proroc Ilie. Este Nedeia ciobănească sărbătorită în largul spaţiu ardelenesc.
Cartea Florentinei Teacă transmite respectul faţă de valori perene: istorie, limbă, cultură şi civilizaţie românească. Istoria, Biserica şi Şcoala stau la temelia acestui neam.
Atmosfera de viaţă este reconstituită prin regionalisme care dau contur spaţiului voineştean din Covasna. Ardelenisme din spaţiul intracarpatic: dâlmul (de zăpadă), vălăul (de zăr), vălătucii (de zăpadă), viroagă, cârlan, podişor, citov, tufănea, fierătănii etc. prezintă întrepătrunderi cu limbajul „regăţean”, folosit până în prima jumătate a secolului XX. Prezenţa arhaismelor: valahi, vătaf, poteri, cătană, Legendariu etc. are rolul de a-l purta pe cititor într-un trecut recuperat al istoriei românilor din Carpaţii de Curbură.
Iar legătura mocanilor din Voineştii Covasnei cu românii de peste munţi este o realitate istorică pe care ne-o confirmă „povestea” Florentinei Teacă, apelând la argumentul cel mai important: limba română.
Farmecul povestirii e dat în carte de frumuseţea genuină a limbii române, de naturaleţea, simplitatea şi firescul naraţiei care are conţinuturi sapienţiale evidente. Este o carte de învăţătură pentru tinerii care vor să cunoască esenţa neamului lor. Cartea adună valoare artistică şi valoare istorică deopotrivă, deoarece rescrie povestea unui neam din care-şi trage obârşia autoarea. O viaţă de demult şi până azi, o existenţă multimilenară, din care se reconstituie generic istoria ultimelor două secole, cu lupta de emancipare a românilor. Identitatea lor naţională nu s-a pierdut nici un moment.
„Mi-am imaginat „Povestea din Voineștii Covasnei” ca o călătorie în timp, în vremurile de demult, când viața decurgea altfel. Sufletul poporului nostru se caracterizează printr-o dualitate ancestrală – agricultorul şi păstorul. Deosebirile vin din modul şi mediul de viaţă; sociologul Traian Herseni spunea: „Viaţa ciobănească nu cunoaşte felul de trudă trupească a plugarului, munca grea a câmpului, mărginirea la o bucată oarecare de pământ, peste care trebuie să se aplece mereu, în înţelesul adevărat al cuvântului, arându-l, săpându-l, culegându-l. În schimb, nici viaţa de sat nu cunoaşte greutăţile păstoreşti, deşi par a fi puţine, alergătura, ploile, furtunile, asprimile muntelui şi lupta directă cu sălbăticiunile. Stâna nu cunoaşte sărbătorile, praznicele, petrecerile; satul nu cunoaşte răgazul, hoinăreala şi gândurile slobode.” Aşadar, în esenţa lui, sufletul românului este ca o frânghie împletită din două părţi: – sufletul plugarului – multă aşezare, multă chibzuinţă, multă trudă, mai degrabă supunere şi resemnare; – sufletul ciobanului – mult patos, mult dor, multă nevoie şi ştiinţă de a se descurca în locuri străine, îndepărtate de sat sau de locurile de baştină, multă râvnă, mai degrabă rebel. Aceste din urmă calităţi îi caracterizează pe ciobanii din Voineștii Covasnei. Și asta am vrut să transmit prin cartea mea.” Aşa motivează profesoara Florentina Teacă apariţia cărţii „Poveste din Voineştii Covasnei”.
O carte care, prin simplitatea aparentă a limbajului, se adresează copiilor, dar prin conţinutul ei esenţializat încorporează univers de viaţă şi valori care îndeamnă la reflecţie pe lectorul adult. Ilustraţia grafică, asigurată prin desenele realist-expresive ale artistului plastic Alexandrina Căşunean-Vlad, sporesc frumuseţea, întregind fericit valoarea intrinsecă a cărţii.
Prof. Maria Stoica
