Președintele Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș, profesorul universitar emerit Dr. Ioan SABĂU – POP, a primit, în 1 decembrie, „Fibula de la Suseni”, distincția cea mai importantă care se acordă de către Instituția Prefectului — Județul Mureș de Ziua Națională a României.
Distincția, dar și diplome de excelență, au fost acordate de prefectul judeţului Mureş, dr. Lucian Goga, în cadrul unei ceremonii organizate de Instituţia Prefectului – Judeţul Mureş, cu ocazia Zilei Naţionale a României.
Profesorul universitar emerit Dr. Ioan SABĂU – POP și alte trei personalități mureșene – interpreta de muzică populară Leontina Pop, sportiva Szocs Bernadette şi soprana Viriginia Zeani – au primit „Fibula de la Suseni”, în acest an, în semn de prețuire a realizărilor profesionale remarcabile și pentru rolul deosebit în consolidarea identității comunității mureșene.
Ceremonia a avut loc în prezenţa secretarului de stat în Ministerul Afacerilor Interne responsabil pentru relaţia cu Instituţiile Prefectului, comisarul de Poliţie Mihai Dan Chirică, a numeroase oficialităţi judeţene şi invitaţi.
Discursul profesorului universitar emerit Dr. Ioan SABĂU – POP a fost unul amplu și emoționant. Redăm, în continuare, fragmente din acesta:
„Am pornit pe drumul vieții pe care mi l-am croit singur din satul natal din Câmpia Transilvaniei având alături de mine spiritul păsărilor călătoare care se desprinde, pleacă și revine spre un orizont cu destin necunoscut. Am văzut și am simțit ca experiență personală încordarea satelor prezentă încă mulți ani după ororile războiului, disprețul arătat ca o tradiție de la un regim la altul, țăranului român, locuitorilor satelor și am trăit la propriu drama lor, cei mai vechi, autentici, curajoși și care au adus în toate împrejurările gloria nepieritoare, cei ce au ținut pe umeri, opintiți dar fără să cadă, această țară pe care o avem și cu care ne mândrim astăzi. Am lăsat deoparte oportunități ademenitoare, în special oferte de bunăstare sclipitoare pe care refuzându-le le-am comparat cu obiectele conchistadorilor spanioli oferite băștinașilor când a fost descoperit continentul american. Am urmat tradiția celor plecați din satele transilvănene spre zgomotele ispititoare ale vieții având ca lectură pilda altora ca mine. Mi-am spus mie, am simțit ca o datorie sfânt de dureroasă de a folosi zestrea pe care o are un copil al satului dobândită din povețele cu tâlc, sau tăcerile cu subînțeles profund, un rod al înțelepciunii milenare , supremă tuturor filozofiilor care încă atunci mai supraviețuia în satele transilvănene și dau prin aceasta o direcție modestă și vieții mele. Am simțit că sunt dator să apăr aceste valori, după puterile mele, aceea dârzenie ’TARE CA PIATRA’ , vigoarea izvorâtă din credință și tradiție, nestrămutate, de continuitate și miracolul prin care a supraviețuit poporul român prin comunitățile sătești, dârzenia cu care s-au apărat, s-au sacrificat, au murit mustind glia cu sângele lor și au renăscut iarăși. Am găsit cuvenit că dacă în plus de ce poate dobândi un copil printre ceilalți mulți și desculți din șiragul înțelepciuni născute la sat, așezată pe trupuri ostenite, chinuite și chiar ciopârțite de stăpânitorii vicleni și răi, am dobândit înțelesul învățăturii de carte și prin asta cred cu atât mai mult că sunt dator să le aduc recunoștință. Dacă pașii mei au fost purtați pe dealuri și văi cu denumiri sugestive de evenimente sângeroase botezate de supraviețuitori după nume care ar trebui să fie pe cruci și printre sfinți, dar crucile, fie că nu a fost vreme sau cine să le pună, fie nu mai există sau prin locuri fără semne de morminte alături de tristețea care te cuprinde eu cred că devenim legați de ei pentru tot restul veșniciei şi le datorăm măcar să îi pomenim. Așa am considerat că este menirea mea, celui plecat din sat și propriul dascăl întru învățătură beneficiind de misiunea aducerii adevărului adevărat la lumină. Am fost beneficiarul soartei și de instrucția mea de jurist deprins să fac analize critice, să disting ce este semnificativ și să determin din multele repere care sunt acțiunile punctual fundamentale. Poate că dobândind un spirit critic distanțat de defectele mele mi-am făcut veritabili adversari, mă onorează dușmănia lor și le mulțumesc. Cred că aici este particularitatea mea de modest intelectual dacă totuși am ajuns să mă numesc așa care a trecut până aici prin deceniile adunate mai multe îndeletniciri și privesc în perspectiva trecerii timpului că am beneficiat de ele, pe unele însă chinuitor mi le-am impus singur. Păstrând proporțiile am ales filozofia tribunilor lui Iancu, forma militantă de acțiune care poate avea efecte mai devreme decât în alte împrejurări pentru că așteptările sunt multe și pericolele ne bat la ușa. Am constatat că este nevoie de profesionalism dar și de angajament, de curaj, de pasiune pe care eu o am personal pentru istorie și etnografie. Cu toate acestea recunosc fără rezerve întâietatea istoricilor, o împletire pluridisciplinară este în prezent necesară. Deosebirea dintre istoricii adevărați și aplecați spre această nobilă profesie și alții care nu au calificarea formală de istorici este că cei din urmă sunt/pot fi tributari exclusiv pasiunii în măsura în care pasiunea îi domină.
Aici se poate greși sau exagera chiar dacă ești de bunăcredință, iar istoricii sunt chemați să ordoneze lucrurile.”- a spus prof.univ.dr. Ioan Sabău-Pop, care, s-a lăsat, apoi, purtat de pasiunea pentru istorie, „istoria Măriei sale Poporul Român, singurul suveran, singurul împărat, singurul stăpân, veșnic de neînlocuit în spațiul Carpato-Danubiano – Pontic, rămas același neschimbat precum schimbătoare au fost monarhiile, domniile, republicile, comunizările și stăpânirile străine toate trecătoare. Lui îi datorăm Unirea care a fost urmarea firească a unui proces istoric îndelungat, insinuos și s-a întâmplat adevărul ca peste cei mulți dintre cei vrednici și le sunt profund dator. Apoi s-au așezat pe rând praful uitării lipsa sau dispariția documentelor și aduc obolul meu dedicând momentul de azi, celor fără cruci la cap, fără morminte și cu oasele risipite în zările românești fără timp de slujbă creștinească și veghea din urmă îndreptățită pentru orice creștin.”
„Prima conflagrație mondială rămasă în amintire ca marele război a adus după cortegiul său de suferințe ce a generat traume și drame unor colectivități întregi dar și familiilor popoarelor angrenate fără voia lor în acel măcel nimicitor, a adus până la urmă lumina așezată peste suferințe la sfârșitul anului 1918, noi state, noi configurații ale granițelor naționale. A adus și pentru români-România Mare care nu a fost un cadou, s-a făcut pur și simplu dreptate, dar o dreptate parțială care trebuie de știut. Ziua cea mare a fost 1 Decemb
rie 1918 iar cetatea unirii a fost Alba Iulia, străvechiul Appullum purtată prin istorie și cu numele de Alba Carolina. Începutul anului 1918 nu prevestea nimic bun pentru români și România care era amenințată în însăși existența ei ca stat, după pacea de la Buftea și trufia impusă de ocupanți. Tara dezorganizată, plină de jale, secătuită, populația disperată și fără autorități. De aceea, dau mai puțină crezare autorităților și mai mult destinului care și-a întors fața spre români în care să nu uităm rostul esențial adus ca obol unirii de mulțimea entuziastă a românilor din Bucovina, Basarabia și în fine a celor din Transilvania. A fost un freamăt popular de anonimi pe care literatura de specialitate nu îi spune după nume și nici nu poate să o facă decât așa pe alocuri răsfirat pierduți prin documentele vremii. Să nu se înțeleagă că facem abstracție de rolul definitoriu al reprezentanților românilor, de personalități care s-au ridicat atunci la chemarea vremii au înțeles și și-au îndeplinit rolul acei cărturari cu vocația la care îi chema momentul.
(…) Statul Român, România adică în granițele sale actuale, dar și cele de după Marea Unire este o oază determinată teritorial în mijlocul poporului român, adică cu alte cuvinte o Românie înconjurată de români. Și atunci constatăm că făurirea României Mari așa cum obișnuim să spunem momentului 1 Decembrie 1918 este un act istoric de dreptate, suntem mulțumiți și așa chiar dacă este o dreptate parțială.
(…) (M)irajul unirii sub un gând tricolor este năzuința unei națiuni, o unire, o întregire sub un sceptru unificator poate să aibă loc în mod cinstit prin identitate de limbă, cultură, religie, tradiții, mentalități și credințe populare. Dar vectorul care îndeamnă în această direcție trebuie să îl constituie structuri recunoscute și solide de organizare comunitară conturate obiceiuri recunoscute și autorități proprii care să exprime ideea de stăpânire și continuitate pe un anumit teritoriu. Adică, o statornicire care să evolueze secular pe aceeași vatră nestinsă ceea ce nu exclude pendularea, transhumanța turmelor și sumanele păstorilor după cum impun anotimpurile anului și necesități economice.
(…) România Mare însemnând aducerea înmănuncheată a visurilor provinciilor românești în hotarele firești a fost cum am spus un proces istoric îndelungat la capătul său s-a produs repararea istorică a unor nedreptăți milenare.
(…) (n)oi care venim din toate timpurile și de acolo năzuim recunoștință pentru același unic loc al statorniciei, din istoria străpunsă de vremuri neprielnice când toate veacurile ne-au găsit pașnici în vatra nestinsă; ca toate generațiile am făcut parte din cetele de copii îmbujorați în opincuțele lor cântându-l pe Bădiță Traian în căsuțele așezate pe mirificele dealuri. Ei veneau aducând în sufletele lor curate urări ale unor speranțe împlinite cu atâta întârziere, dar dacă sunt împlinite trebuie să le păstrăm și să le venerăm. Un episod important de reținut este acela că istorici și alți cercetători au cutreierat satele ca să imortalizeze momente și fapte trăite pe front. În aproape toate satele li se răspundea blajin și dureros de localnici ‚oameni buni nu-i mai căutați, ei nu mai sunt, ei nu s-au întors’ . Aceasta este evocarea tristă care ne-a adus bucuria momentului pentru a mai afirma încă o data legitimitatea Marei Uniri în fața celor prezenți și ai posterității. Iată că cei de azi, trăim privilegiul de a ne pune cu semeție tricolorul în piept, în balcon, sau ‚pe la uși pe la ferești’ după cum de îndeamnă colindul străbun. Suntem fericiți că o facem, dar trebuie în același timp să dăm mai multă încărcătură mândriei de a fi român, de a fi cetățeni ai României Dodoloațe așa cum o avem astăzi dată de înaintași, brăzdată în chinurile facerii sale, EA este a tuturor indiferent de originea și vorbirea dată fiecăruia de Dumnezeu, de a participa cu repere identitare proprii ce le avem fiecare la realizarea unui destin național dorit manifest de părinții marii uniri. Vă spun celor prezenți acest lucru pe care îl consider mai mult decât o provocare este chiar un îndemn la momente de reflexie. ”
A.C.
