„Noi vrem să ne unim cu Țara” s-a scandat în urmă cu 169 de ani de către 40.000 de români de pe Câmpia Libertății de la Blaj, 1848 fiind anul pe care „Mica Romă” l-a impus în istorie.
Acest an a fixat Blajul în centrul evenimentelor revoluționare, prin cele trei adunări care s-au ținut aici, cea mai importantă fiind cea desfășurată între 3/15 — 5/17 mai, prilej cu care s-a formulat programul politicii românilor din Transilvania.
În amintirea evenimentelor din 1848, aici a fost înălțată, în 1977, opera sculptorului Ion Vlasiu, „Gloria”, un monument din piatră înalt de 18 metri, alcătuit dintr-o poartă ce semnifică intrarea în istorie, în fața căreia se află trei statui feminine identice, din bronz, cu laurii gloriei deasupra capului, simbolizând cele trei țări românești. La baza monumentului sunt inscripționate cuvintele: „Noi vrem să ne unim cu țara!”. Anterior, în 1973, la 125 de ani de la Revoluția de la 1848, a fost ridicat pe Câmpia Libertății un complex monumental cu 24 de busturi de bronz ale pașoptiștilor, realizate de diferiți sculptori, dezvelirea statuilor având loc în prezența lui Nicolae Ceaușescu. În urmă cu câțiva ani, au mai fost adăugate încă două busturi.
În 1958 fusese ridicat, în amintirea celor 40.000 de țărani, un obelisc din piatră roșie, ce avea o inscripție săpată în marmură.
Însă, primii care au ținut să marcheze amintirea Marii Adunări de pe Câmpia Libertății au fost elevii și profesorii de la Blaj care au ridicat, după câțiva ani, pe locul tribunei adunării Piatra Libertății. Aceasta a fost însă aruncată în aer în într-o noapte de noiembrie a anului 1908. În aceeași noapte, a fost dinamitată și așa-numita ‘„Crucea lui Iancu” de pe Dealul Viilor, în apropierea căreia au fost cantonate cetele de moți venite cu ”Crăișorul Munților” în mai 1848.
„(…) vedem cu indignare că nu se pot suferi nici măcar pietrele inofensive și atentatorii se năpustesc și asupra monumentelor noastre de pios trecut istoric. Și pentru ca infamia să fie cu vârf, mâinile sacrilege s-au năpustit și asupra Crucii de Piatră de deasupra viilor metropolitane, căreia încă a fost spulberată în vânt cu dinamită, încă în aceeași noapte”, scria la vremea respectivă ziarul Unirea, care apărea la Blaj.
Rămășițele au fost adunate, bucățile din Piatra Libertății fiind înglobate într-un monument de formă geometrică, ce a fost amplasat din nou pe Câmpie, de unde a fost mutat în Parcul 1848 și, în final, în curtea Palatului Mitropolitan, unde se găsește și în prezent, iar „Crucea lui Iancu”, restaurată, a mai străjuit Blajul încă aproape un secol. De câțiva ani ea a fost montată în interiorul Muzeului de Istorie „Augustin Bunea”, unde vizitatorii o pot descoperi imediat după ce intră în incintă, pe partea stângă.
„Inițial s-a numit ‘Crucea lui Ioan Bob’. La începutul secolului al XIX-lea, în 1821, a fost o mare secetă, iar țăranii iobagi nu au avut ce mânca, așa încât s-au împrumutat (cu cereale—n.r.) de la episcopul Ioan Bob. Fiind o fire foarte darnică, episcopul i-a iertat pe țărani de această datorie, iar în semn de recunoaștere și de recunoștință, aceștia i-au ridicat această cruce. S-a numit ‘Crucea lui Ioan Bob’ până la 1848, când Iancu a venit cu moții și s-au așezat sub această cruce pe Dealul Viilor. De atunci se numește ‘Crucea lui Avram Iancu’. La 1908, crucea a fost aruncată în aer de mâini dușmane românilor. Ea a fost ruptă în trei bucăți, după cum se poate vedea. Ulterior, ea a fost restaurată, prin grija canonicului Ioan Micu Moldovan, fiind susținute bucățile cu suporți metalici. A mai stat sus pe deal încă aproape o sută de ani, până în 2003, când a fost coborâtă și așezată ca și piatră de muzeu”, a explicat, pentru AGERPRES, directorul Muzeului de Istorie ‘„Augustin Bunea”, Simona Frâncu.
După doi ani, Crucea a fost trimisă la Alba Iulia, unde a fost restaurată.
În apropiere de imensa cruce, la intrarea în muzeu, se află un tablou, pictat în 1909 de Anton Zeiler, intitulat „Din suferințele noastre”, și în care este reprezentat un preot care se uită cu tristețe la crucea frântă în trei bucăți.
În prezent, pe Dealul Viilor se află un monument, în formă de T, de la Transilvania, pe care e așezată statuia lui Avram Iancu, ridicată în 1996.
Tot în muzeu se află expusă și o mică bucată din Piatra Libertății. „Este parte originală din Piatra Libertății. Ulterior s-a inscripționat pe ea ’17 XI 1908’. Piatra Libertății a fost și în Parcul 1848 o perioadă. Acum este expusă în incinta Palatului Mitropolitan”, a declarat Simona Frâncu.
Inițial, Piatra Libertății a fost o lespede de piatră, ridicată pe locul unde au fost adunați cei 40.000 de țărani iobagi.
Geograful și istoricul blăjean Ștefan Manciulea scria că cel care a propus „să se ridice în Câmpul Libertății un monument demn de Națiunea Română, întru eterna memorie a acestor zile glorioase”, a fost canonicul Ioan Rațiu.
Pe locul unde a fost ridicată tribuna principală a adunării din 3/15 mai 1848 a fost pusă în pământ o piatră cioplită din marmură. Mulți dintre țărani spuneau, potrivit lui Ștefan Manciulea, că sub piatră ar fi fost pusă o ladă ferecată cu fier, în care ar fi fost zăvorâte „cărțile de iobăgie”, ca astfel și pomenirea lor să fie ștearsă și uitată de către tot sufletul românesc.
„Fiindcă piatra comemorativă așezată la 1848 pe Câmpia Libertății, aproape de Târnavă, era prea mică și se înnămolise cu timpul, așa că i se putea pierde urma, studenții octavani (din clasa a VIII-a — n.r.) au hotărât să așeze la locul acela, lângă ea, o piatră de dimensiuni mult mai mari ce se afla înaintea gimnaziului și fusese conservată acolo de pe timpul clădirii școalelor”, a scris într-un articol Ștefan Manciulea, potrivit antologiei „Câmpia Libertății în literatură”, de Ion Buzași.
În primăvara lui 1883, Târnava Mare a inundat întregul Câmp al Libertății, existând pericolul ca piatra să fie îngropată în nămolul râului. Semnalând pericolul, elevii septimani, respectiv cei din clasa a VII-a, la apelul unuia dintre ei, că „Piatra Libertății e în pericol”, au hotărât în seara de 3/15 mai 1883 să o transporte ceva mai departe de țărmul apei, în interiorul câmpului. La apel au răspuns 36 de elevi, din mai mulți ani, care seara, pe la orele 10, s-au dus cu toții pe Câmpie.
„Ne-am apucat de lucru — scriu mai târziu doi dintre septimani în amintirile lor — cari cu sape, cari cu hârlețe. Am săpat mult, căci Piatra era îngropată adânc în pământ, cât era și de la suprafața pământului în sus. Săpând și aruncând pământul din jurul ei, cu lăstare, și cu mari sforțări ne-a succes să o ridicăm din locul ei. Sub piatra aceasta am aflat o a doua piatră mai mică, aceasta din marmură cioplită. Piatra cea mare, un colos, punând cu toții umărul, am prăvălit-o în depărtare de 60 de pași de la locul de unde am scos-o. I-am săpat o groapă tot așa de adâncă ca și cea veche, am împins piatra în aceea și am pus lângă ea piatra cea mică. Terminând lucrul, am pus stindardul pe piatră. Doi dintre studenți au angajat pe un om din sat … căruia dându-i doi floreni, i-am dat în grijă stindardul, să-l păzească toată ziua de 3/15 mai, iar seara să ni-l predea iarăși. La ora două după miezul nopții am început să cântăm ‘Deșteaptă-te române’. Și când am ajuns la strofa ‘Preoți cu crucea-n frunte’, teologii sculați mai de dimineață atrași de accentele cântării noastre au venit în grădina seminarului, ne-au acompaniat, cântând împreună din răsputeri ‘Murim mai bine-n luptă cu glorie deplină, Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost pământ'”, menționa Ștefan Manciulea.
Dimineața, Jandarmeria a confiscat steagul, raportând forurilor superioare acest caz, fiind demarată o anchetă de către autoritățile de la Budapesta.
Directorul liceului era atunci Ioan Micu Moldovan. „Profesorii și elevii au fost martirizați zile de-a rândul prin această anchetă. Dacă cel puțin doi dintre studenții septimani ar fi declarat că au săvârșit mutarea pietrii, ar fi putut fi salvați ceilalți. Însă, asta ar fi însemnat că guvernul ar fi dispus închiderea școlilor din Blaj. Soluția salvatoare a dat-o profesorul Silvestru Nestor. I-a sfătuit pe studenți să găsească dintre locuitori câteva persoane civile ‘care să ia asupra lor mutarea pietrii’. Au găsit două persoane pe ‘Bedeleul’ liceului și pe unul dintre muncitorii culegători de la tipografie, care au declarat că ei sunt făptuitorii. Așa a fost salvat gimnaziul din Blaj”, a explicat Ștefan Manciulea.
Un elev din clasa a IV-a, Teodor Pantea, a susținut că el a arborat drapelul de pe catargul din curtea liceului, fiind imediat eliminat din toate școlile secundare din Ungaria. El a trecut Carpații, unde și-a definitivat studiile.
În 1908, după ce a avut loc atentatul, deputatul Iuliu Maniu a adresat în 19 decembrie, în Parlamentul de la Budapesta, o interpelare ministrului ungar de interne de atunci.
„S-a întâmplat ca în Blaj au fost aruncate în aer cu dinamită o cruce și o piatră comemorativă. În noaptea de 16/17 noiembrie, cam pe la orele unu, câțiva indivizi îmbrăcați în haine negre, au mers la monumentul ridicat pe așa numitul Câmp al Libertății și l-au dat în aer…afară de aceea, făptuitorii, după aruncarea în aer a Pietrei Libertății, au mers la celălalt capăt al Blajului unde se afla Crucea de piatră și o aruncă și pe aceasta în aer — și totuși patrula jandarmilor n-are absolut nicio cunoștință despre cele întâmplate. (…) De abia a doua zi după amiazi, jandarmii au ieșit la fața locului spre a cerceta cele întâmplate. Și au raportat apoi că nu s-a găsit nicio urmă a făptuitorilor (…). Cazul acesta a vătămat adânc întreaga opinie publică românească. (…) Sunt sigur că dacă atentatul acesta nu s-ar fi întâmplat cu monumentele noastre, ci cu ferestrele unui maghiar, demult s-ar fi găsit făptuitorul”, a spus atunci Iuliu Maniu, potrivit articolului lui Ștefan Manciulea, reprodus în antologia „Câmpia Libertății în literatură”.
AGERPRES
