Astăzi am umblat pe la medici. Din când în când cineva trebuie să-i întrebe și pe ei de sănătate, răspund zâmbind celor care mă întreabă, nerecunoscând că aș fi avut vreo problemă. Am văzut oameni speriați, ușor iritați, nerăbdători, împovărați, nimic nou.
. . 
La unul dintre cabinete, însă, am dat de un morman de tristețe. Să fi avut vreo 60 de ani bărbatul îmbrăcat în negru din fața mea. Îmi era teamă și jenă să-l privesc în ochi, să-i văd sufletul dezgolit. Eram convinsă că-l măcina ceva, aproape îi auzeam urletul în tăcerea asurzitoare dintre noi. M-am așezat lângă el și mi-am făcut de lucru cu niște hârtii. În jurul nostru erau câteva scaune goale, uși închise, ghivece cu flori, pereți albi…albul ăla sfâșietor de spital contrasta izbitor cu hainele lui negre. Era neliniștit. Căuta să-mi atragă atenția, mutând geaca dintr-o mână în alta. Într-un final s-a hotărât să o așeze lângă mine. Am încercat să-i fac loc. Stânjenit mi-a spus: „nu am vrut să vă deranjez”…
-Nu m-ați deranjat! i-am spus privindu-l în ochi.
Aproape instantaneu ochii i s-au umplut de lacrimi. Parcă atât aștepta. Am continuat să-l privesc amuțită. Așteptarea era sufocantă, dar știam că va vorbi:
-Mă doare piciorul stâng. Vreau să fac o oscilometrie. De când mi-a murit soția nu mai pot merge. Mă apucă niște crampe dimineața de nu mă pot ridica…am avut o soție așa frumoasă…nici n-am meritat să am așa soție…
Vorbea stâlcit românește, dar nu conta, era evident că tot ce își dorea era să vorbească, parcă pentru a-și ușura povara. Am îngăimat un „regret”, nu știam ce să-i spun acestui munte de om care se topea în lacrimi la o respirație de mine, și eu nu eram decât o mână de om, o străină…Eram copleșită! Doamne, ce-mi faci? Umerii mei sunt prea mici pentru durerea asta! M-am ridicat în picioare, nu puteam sta jos. Simțeam că mă sufoc. A continuat ca pentru el:
-Sunt terminat! A murit acum trei săptămâni. Am dus-o pe picioarele ei și am scos-o în sicriu. Era o femeie frumoasă. Nu pot trăi fără ea. E greu! Mă simt ca un condamnat…N-am cu cine vorbi. Eu sunt în zodia gemenilor, trebuie să vorbesc, nu mă descurc fără ea…e greu, e foarte greu…
Am vrut să spun ceva de Dumnezeu, dar am simțit că nu avea loc în această ecuație și dacă avea, nu eu trebuia să înțeleg asta.
Mă privea fix și repeta:
-Sunt terminat fără ea…nu avem copii, deși ne-am dorit. Ce femeie bună era…am rămas singur pe lume. Degetul ridicat pentru exemplificare mi s-a înfipt în suflet. M-am trezit cu ochii în lacrimi neștiind unde să privesc să nu-mi vadă tulburarea. Norocul meu că medicul a deschis ușa și l-a poftit în cabinet.
Apucase înainte să-mi spună despre soția lui că medicul de familie îi prescrisese medicamente greșite și că din cauza intoxicației i s-a blocat un rinichi, iar în ziua când a dus-o la spital nu era niciun specialist care să-și dea seama că avea nevoie de o dializă…„trebuia să o iau și să o duc la un spital în alt oraș”…așa trebuia să fac…
-Vă rog să nu trăiți cu această vină. O să vă macine…
Mi-am amintit câți ani am purtat povara asta. Ochii mi s-au umplut iar de lacrimi.
M-am apropiat de o fereastră aflată la capătul holului și-am privit prin ea până lacrimile și inima au luat forma zăpezii.
Undeva pe un perete stătea scris:„Serviciul de urgență unic 112”…
Pe cine să chemi totuși în astfel de cazuri?!
Aș fi vrut să trag câteva concluzii, dar vă las pe d-voastră să o faceți.
Eu închei cu îndemnul:„Iubiți-vă cât încă este timp!”
Mihaela Aionesei
