„Pledoarie în apărarea pădurii” de Ilie Muşat
Parcurgând slovele inspirate, extrem de documentate ale volumului dr. Ing. Ilie Muşat – „Pledoarie în apărarea pădurii”, pe deplin convingătoare pentru lectorii de bună credinţă, ecologişti prin spirit, nu „înverziţi” în vreun minuscul partid, mi-am reamintit despre o lansare memorabilă de carte, în care pledam eu însumi împotriva defrişării pădurilor din varii motive:
Când se lansează-o carte, în viaţa culturală,
cu trâmbiţe şi surle în necurmat şuvoi,
e-o atmosferă sumbră, cumva cam funerară
c-atâţi copaci căzut-au în file pentru noi!…
Întrucât reacţia amicului poet era previzibilă, pentru a nu-i lăsa impresia că-i anulez demersul liric, am „dres-o” într-o manieră tipică unui critic literar de salon, concesiv în astfel de momente, perorând despre utilitatea cărţii în sine:
Să respirăm în voie ozon de plumb topit,
cărările de slove să le străbatem încă,
cu-aceeaşi negrăită dorinţă, ca-ntr-un rit,
să regăsim, în carte, doar vraja ei adâncă!…
Relevantă şi sfâşietoare, prin dramatismul ei, mi se pare, în volumul „Pledoarie în apărarea pădurii”, evocarea „Pădurii spânzuraţilor” a marelui romancier Liviu Rebreanu, în acest context pledând cu argumente ştiinţifice întru apărarea atentă şi competentă a naturii. Confesiunea autorului inserată în „ Argument” este tulburătoare, constituindu-se într-un motivat strigăt de disperare într-o epocă în care defrişarea condamnabilă a pădurilor a devenit o practică a îmbogăţiţilor tranziţiei spre o societate de consum: „Am scris această carte pentru că am efectuat o călătorie pe Valea Trotuşului pentru a vizita mormântul lui Emil Rebreanu, cel care a inspirat fratelui său prototipul lui Apostol Bologa din romanul „ Pădurea spânzuraţilor”. Am regretat că tragicul eveniment s-a petrecut atunci, şi nu în prezent, căci eroul nu ar mai fi putut fi spânzurat, nemaiexistând arbori care să sevească drept spânzurători, ci numai coaste dezgolite de păduri, în ultimele două decenii…”
Semnificativelor panseuri despre natură incluse în volum, le-aş alătura, cu permisiunea autorului, un buchet aforistic „forestier”, „recoltat” din gândirea unei celebrităţi: „Pădurea este catedrala mea sălbatică.” (A Cotruş-Neguri albe); „Pădurea este cel mai credincios copil al pământului” „(A. Becker); „Pădurea este exilul modestiei şi al foamei” „R. Bianu-Fauna bufonă); „Frunza tace lângă frunză şi copac lângă copac” (Al Macedonski-În arcane de pădure).
Oficiind în această „catedrală sălbatică” a poetului ardelean Aron Cotruş (1891-1961), un alt mare poet al neamului martirizat în comunism, Vasile Militaru (1885-1859), invoca lemnul pădurilor într-o alternativă de modelare prin educaţie a sufletului uman: „Pe copil, să-l ţii în frâne/ dacă vrei, ca om, să placă;/ nu-l lăsa orice să-ngâne,/ nu-l lăsa orice să facă;/ nu-l lăsa dacă plăcerea-i, /unde vrea el să se ducă!…./Din acelaşi lemn, poţi face, / şi icoană şi măciucă!”
Dorind succes autorului în opera de asanare morală a conştiinţei unor contemporani preocupaţi exclusiv de prezentul imoral, deşi pledoaria autorului pentru conservarea pădurii este structural inatacabilă, sub impresia sintetizată „andologic” în imaginea din finalul volumului, implicându-mă sentimental într-o reală aventură, prefer să iau barda în mână şi nu stropitoarea, pentru doborârea unui copac destinat viitoarelor opere ştiinţifice ale silvicultorului dr. Ing Ilie Muşat, aşteptate cu real intetres.
Grigore Constantinescu
