Săpămâna trecută, în perioada dedicată vacanţei intersemestriale, ziua de joi, 6 februarie a.c. a constuit un prilej de mare sărbătoare pentru cadrele didactice din Sfăntu-Gheorghe, invitate să ia parte la ceremonia decernării diplomelor de excelenţă pentru activitatea pusă în slujba învăţământului românesc.
Iniţiativa a aparţinut Asociaţiei Pedagogilor Români din Covasna care a socotit că este timpul pentru o REPARAŢIE MORALĂ adusă dascălilor covăsneni care şi-au pus la dispoziţie timpul, energia, inteligenţa, entuziasmul, generozitatea, formând tânăra generaţie căreia i-au modelat profilul moral şi intelectual, antrenându-i pe cei mai buni elevi pentru competiţii de anvergură.
Premiile, acordate pentru două categorii de dascăli, activi şi pensionari, incluzând două criterii distincte în cazul celor activi: 1. olimpiade naţionale şi internaţionale 2. activităţi extracurriculare şi de voluntariat, şi pentru “întreaga activitate didactică desfăşurată”, în cazul pensionarilor, au avut darul de a aduce un omagiu dascălilor români care şi-au asumat cu responsabilitate nobila lor misiune, făcând cu demnitate apostolatul în învăţământ.
Este ştiut că un cadru didactic nu este un muncitor care lucrează la normă, munca lui terminându-se odată cu încheierea programului de lucru. Continuă acasă, până târziu, se desfăşoară şi în weekend, ea neîncheindu-se niciodată cu adevărat, cât timp acesta este activ în învăţământ. Mereu apar probleme pe care este pus să le rezolve la modul optim, mereu vor fi nemulţumiri, fiindcă el, dascălul, nu a ştiut “să facă totul”, pentru a nu exista nicio fisură în angenajul uriaş pe care îl construieşte. Fiecare an şcolar vine cu schimbări la care trebuie să se adapteze din mers, fiecare generaţie de elevi care creşte sub ochii săi are nevoi mereu noi, cărora trebuie să le dea curs…
Numai cine nu lucrează în învăţământ nu ştie cât de importantă este munca fiecărui cadru didactic: educator, învăţător sau profesor… ei, anonimii de la catedră, îşi pun amprenta asupra personalităţii copilului, modelând adultul de mai târziu.
Dacă dascălul a mai avut şi ocazia de a se ocupa de pregătirea de performanţă a copilului, înscriindu-l în seria competiţiilor naţionale, atunci strădania lui este cu atât mai mare, căci nimeni nu îl scuteşte pe acesta de celelalte obligaţii profesionale. Dacă a avut şansa de a lucra cu elevi înzestraţi, şlefuind cu răbdare diamantul care va străluci mai tărziu, atunci munca lui este cu atât mai demnă de preţuire, căci ea înseamnă jertfă de sine, putere de a dărui şi de a se dărui… niciodată nu va reprezenta doar transmitere mecanică de cunoştinţe, ci este implicare intelectuală şi afectivă totodată.
Pentru cine nu lucrează în învăţământ trebuie să precizăm că un rezultat la olimpiadele şcolare, de nivel naţional sau internaţional, nu este o întâmplare fericită, produsă prin hazard, graţie unei conjuncturi favorabile a astrelor, care a aliniat frumos planetele, deschizând drumul spre podium al olimpicului nostru.
Trebuie să se mai ştie că, pentru a obţine rezultate la competiţiile naţionale, nu este suficient să înscrii elevul pe o listă de participare, asigurăndu-l că va reuşi. Munca este susţinută, nu se cronometrează, calculându-se timpul scurs, nu se evaluează pecuniar, calculându-se un cost al timpului petrecut împreună… se apreciază doar nivelul de pregătire al elevului, se adaugă alte materiale de lucru, se dau explicaţii la nesfărşit, în funcţie de întrebările pe care şi le pun copiii, nu doar de obiectivele stabilite de profesor, se pregătesc numeroase variante de subiecte, când cele vechi se dovedesc insuficiente, când elevul este dornic să asimileze mai multe cunoştinţe, dobândind competenţe superioare de lucru… în fine, se munceşte “de o mie, de un million de ori mai mult decât la etapa judeţeană”, ne spunea odinioară Ursică Ştefania, cea care în anul 2012 a obţinut medalia de aur la olimpiada internaţională de geografie, după ce a urcat pe podiumul naţional an de an, participând la aceeaşi olimpiadă.
Mai trebuie ştiut că dascălii care pregătesc elevii acasă, dar îi însoţesc şi la olimpiada naţională, lucrează cu ei până în momentul concursului, iar consumul emoţional este şi mai mare. Totul se împarte pe din două cu olimpicul nostru: efortul depus, timpul de pregătire, satisfacţiile (sau insatisfacţiile), emoţiile puternice, lacrima şi zâmbetul. Cea mai mare bucurie este pentru profesor momentul când se anunţă rezultatele concursului, participând la festivitatea de premiere care aduce pe podium elevul pregătit de el… calitatea muncii depuse este premiată şi ea, odată cu olimpicul!
Rareori s-a întâmplat însă ca PROFESORUL să fie premiat şi el, împărţind cu elevul satisfacţia morală de a i se fi recunoscut meritele, constând în nivelul superior al pregătirii sale profesionale, în devotamentul şi pasiunea lui, în capacitatea lui de de a se pune la dispoziţia celorlalţi, sădind în mintea şi în sufletul copiilor seminţele care vor da un rod bogat. Un asemenea moment privilegiat s-a organizat doar în anul 2009 la Botoşani, în cadrul Olimpiadei de limbi clasice, când elevii care obţinuseră Premiul I, II sau III au primit căte două diplome, lor revenindu-le onoarea de a acorda o Diplomă de Excelenţă profesorului care le asigurase pregătirea de performanţă. Îmi amintesc şi astăzi cu recunoştinţă bucuria imensă pe care am trăit-o primind de la olimpicele mele, Grigoroşcuţă Maria Diana şi Novac Izabela, o diplomă a cărei valoare este şi astăzi nepreţuită!
Cu toţii ştim că din anul şcolar 2009-2010 s-a renunţat la acordarea unei gratificaţii în bani (simbolică, ce-i drept), prin care se premiau profesorii care obţinuseră rezultate la olimpiada naţională. Mai mult, tot din acel an s-au amputat şi salariile dascălilor, aşa cum s-a întâmplat cu toţi angajaţii din domeniul bugetar.
Noi am continuat să facem performanţă, an de an, aducând premii substanţiale la Sf. Gheorghe, chiar dacă această muncă suplimentară nu era răsplătită de oficialităţi.
Profesorilor nu le-a mulţumit nimeni, până acum… nu le-a dat nimeni măcar o diplomă de carton, care să ateste recunoaşterea valorică a muncii lor. Rezultatele prestigioase au fost trecute sub tăcere, de parcă era ruşinos să vorbeşti despre ele, de parcă profesorii săvârşiseră o greşeală care nu trebuia repetată.
Şi, în sfărşit, a venit ziua premierii dascălilor pentru “excelenţa arătată în activitatea didactică”. Organizatorii au avut în vedere performanţele atinse în anul şcolar trecut, nu şi anii şcolari în care s-au trecut sub tăcere rezultatele obţinute la olimpiadele şcolare naţionale. Erau prea mulţi ani de recuperat, erau prea mulţi profesori de premiat, iar iniţiatorii acestei ceremonii nu erau răspunzători pentru omisiunile (deliberate sau nu) ale celor înditruiţi să răsplătească simbolic munca dascălilor.
Chipurile radiind de bucurie ale celor prezenţi, discursurile rostite de oficialii prezenţi la ceremonie, au exprimat la cota cea mai înaltă respectul faţă de instituţia reprezentată, bucuria de a fi împreună şi de a împărtăşi trăiri deosebite, cinstind cum se cuvine calitatea de dascăl şi rezultatele minunate ale muncii didactice.
Desigur, ne-am fi dorit cu toţii să fi participat an de an la astfel de ceremonii care să recunoască oficial, public şi fără echivoc “excelenţa în activitatea didactică”. Se ştie că pe un dascăl îl cucereşti cu o diplomă de premiant… dacă mai adaugi şi o carte, alăturându-i o floare, i-ai oferit cea mai mare recompensă. El n-ar fi avut nevoie de sume exorbitante de bani, căci nu năzuieşte să-şi construiască vile de vacanţă, să-şi cumpere iahturi, elicoptere şi maşini de lux, ori să-şi schimbe garderoba modestă, trecând la hainele de firmă.
Nimic din toate acestea nu ar fi putut reprezenta echivalentul muncii depuse de el… şi pentru că cei care au organizat festivitatea de premiere ştiau toate acestea, făcând parte din aceeaşi categorie de dascăli care şi-au asumat cu demnitate şi răspundere menirea de educator, ei l-au atins pe dascăl la coarda sensibilă, oferindu-i ceea ce i-a lipsit acut de mulţi ani încoace: recunoaşterea morală a valorii muncii lui. Activ sau pensionar, educator, învăţător sau profesor, toţi dascălii prezenţi la festivitate au trăit la unison bucuria de a le fi răsplătită munca în modul cel mai frumos cu putinţă: modest, elegant, de bun gust. O diplomă, o carte şi o garoafă, pentru cei încă aflaţi la catedră, o medalie şi o garoafă, pentru cei care şi-au încheiat activitatea didactică.
O strângere de mână, din partea oficialităţilor prezente, cuvinte inspirate care au stat la baza discursurilor rostite, subliniind importanţa meseriei noastre, prilejul de a ne întâlni cu foştii colegi, ocazia de a face fiecare, pentru sine, un bilanţ al succeselor atinse în decursul activităţii didactice, acestea sunt premiile costisitoare pe care le-au aşteptat de ani de zile dascălii noştri covăsneni. Oameni de treabă, căci şi-au făcut bine treaba, în anii de dăscălie.
Sala ar fi fost neîncăpătoare dacă, prin absurd, s-ar fi putut premia toţi dascălii care au atins excelenţa în anii de după revoluţie. Ar fi fost neîncăpătoare şi dacă s-ar fi evaluat fiecare activitate extraşcolară (extracurriculară sic !) în parte, ţinându-se cont de tot ceea ce a fost valoros în munca fiecăruia.
Probabil ar fi trebuit amenajată o tribună în aer liber, ca la concertele organizate de Zilele Sf. Gheorghe, când se strânge lumea câtă frunză, câtă iarbă şi, într-un asemenea context, să se fi premiat fiecare cadru didactic, din zori şi până în seară, până la epuizarea listei dascălilor merituoşi. Suntem convinşi că şi elevilor noştri le-ar fi făcut plăcere să asiste la un asemenea spectacol… lor, învăţăceilor cu care am împărţit frăţeşte lacrima şi zâmbetul, bucuria sau întristarea, cu care am fost mereu în comuniune intelectuală şi sufletească. Le-ar fi plăcut şi celor care nu au ajuns vreodată la o competiţie de anvergură. De ce ? Pentru că o asemenea festivitate le-ar fi inoculat cu adevărat respectul faţă de muncă, faţă de cei care le îndrumă paşii în anii de şcoală, ajutându-i să reuşească în viaţă.
Le-ar fi plăcut să participe, într-o asemenea împrejurare, şi la momentul de reculegere ce s-a păstrat în memoria colegilor care au plecat la Domnul, lăsând necorectate ultimele rânduri de teze … le-ar fi plăcut să-şi cinstească dascălii, în viaţă sau nu, fiindcă ei ştiu să-şi arate iubirea şi preţuirea faţă de cei care îi învaţă lecţia binelui, a adevărului, a frumosului.. În ciuda tuturor imixtiunilor, a detractorilor, a acţiunilor întreprinse de cei care denigrează tagma dascălilor.
Copiii sunt de fapt cel mai sever evaluator al cadrelor didactice. Ei spun aşa despre cineva « e de treabă, e foarte de treabă… » şi afli, surprins, că apreciază- şi calităţile profesionale, dar şi calităţile morale ale cadrului didactic evaluat. Nu le place să vorbească despre indulgenţa excesivă … oare de ce ? Răspunsul l-am primit cândva de la elevii mei, la o oră de dirigenţie. Au comparat profesorul indulgent cu medicul incompetent care-şi trimite bolnavul acasă, asigurându-l că este sănătos tun. “În loc să-l trateze, îl lasă să moară…” mi-au spus ei. Copiii au spus asta, iar ei se pare că ştiu să-i aprecieze cel mai bine pe dascălii care-şi fac bine treaba!
În numele colectivului de cadre didactice care a participat la festivitatea de premiere de săptămâna trecută, le mulţumesc organizatorilor şi îi felicit pentru iniţiativă. Aşteptăm spectacolul din oraş, de Zilele Sfântu-Gheorghe. Sper că se vor găsi fonduri pentru închirierea unei scene pe care să urce toţi dascălii, rând pe rând, pentru a fi răsplătiţi cu aplauze de învăţăceii lor. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Un dascăl de treabă
