În calea sa către eternitate, omul, precum în basme, trebuie să treacă prin nenumărate încercări. Trebuie să urce și să coboare, să cadă și să se ridice, să iubească și să urască, să-i ajute pe cei apropiați ori să se lase ajutat, să învețe și să răspândească lumina științei, să nu-și uite misiunea încredințată de semenii săi, să combată răul și neadevărul, să-i sprijine pe copii, pe tineri, pe bolnavi și pe bătrâni, cu gândurile, vorbele și faptele sale să facă lumea mai bună, intrând astfel în grația lui Dumnezeu.
„Speranța este cea care pune lumea în mișcare” (Paul Aster), dar așa cum spunea un cunoscut fost șef de stat, Vaclav Havel, „Speranța nu înseamnă că aștepți ca totul să îți meargă bine, ci faptul că faci ca totul să aibă un scop”. Un scop pentru care să te zbați și să lupți până când el se împlinește. Cu alte cuvinte, să nu dezarmezi în fața greutăților și obstacolelor făcând loc neputinței, căci așa cum se exprima un alt gânditor – Dale Carnegie –, reușesc doar cei care merg înainte când alții cedează: „Cele mai importante lucruri în lume au fost realizate de oameni care au continuat să încerce chiar și când se părea că nu mai este nici o speranță”.
Vai celor care și-au pierdut speranța! Vai sinucigașilor, care n-au înțeles rostul vieții! Vai tuturor celor care își pun speranța în slujba faptelor rele, pregătindu-și astfel un viitor nefericit, căci speranța trebuie pusă mereu în slujba binelui general. Priviți în jurul vostru și veți vedea câți nefericiți există: de la ultimul găinar până la politicianul corupt, de la simplul cerșetor până la prinți și „copii de bani gata”, de la săracii și înfometații lumii și până la miliardari și regi, toți în felul lor sunt nefericiți și au nevoie de speranță pentru a ajunge „ziua de mâine”. Să nu mai vorbim despre cei bolnavi sau chinuiți, despre cei închiși, despre cei cu dizabilități, pentru care speranța este necesară ca aerul pentru a putea suporta calvarul fiecărei zile.
Să nu-i uităm nici pe cei care s-au abătut de pe drumul drept al vieții și care, punându-și speranța în slujba răului, și care mai devreme sau mai târziu vor primi răsplata pentru faptele lor cele rele, pe care le-au făcut cu bună știință, căci așa cum, referindu-se la „izvorul răului”, o spune și Sfântul Grigorie al Nisei (în Marele cuvânt catehetic, cap. V): „Nici un rău nu-și are izvorul în voința dumnezeiască. Pentru că dacă răul ar izvorî de la Dumnezeu, n-ar mai trebui osândit. Dar răul se naște dinlăuntru … din abaterea sufletului de la bine…, și nu se poate înțelege un alt izvor al răului decât depărtarea de virtute… Prin urmare, pricina relelor nu este Dumnezeu, care a creat natura omenească independentă și liberă, ci nechibzuința care a ales răul în loc de bine”.
Explozia tehnologică și schimbările rapide din lumea modernă, la care se adaugă tot mai multe pericole care amenință omenirea, influențează viața indivizilor și a popoarelor. În aceste condiții, unii dintre semenii noștri se lasă depășiți de situație, copleșiți de evenimente nedorite ori de remușcări pentru faptele comise, sunt cuprinși de anxietate, devin depresivi și, negăsind nici o rezolvare pentru problemele lor, nu mai suportă viața și își pun capăt zilelor, astfel că pe plan mondial fenomenul sinuciderii a devenit una din principalele cauze de deces. Nemaiavând nicio speranță pentru rezolvarea nefericirilor lor, sinucigașii aleg „ultima soluție”.
Vorbind despre neputința sau neștiința rezolvării problemelor cu care un individ se confruntă zilnic, fapt ce îl poate duce la disperare, demoralizare, decădere ori sinucidere, stări create în urma unor decizii anterioare greșite, am putea extinde acest scenariu chiar și asupra unei întregi națiuni, căci și națiunile pot avea soarta indivizilor menționați mai sus, prin deciziile greșite luate la nivelul conducerii, al celor care alcătuiesc guvernările și conduc destinele oamenilor.
România a intrat în noul an, 2020, cu un Guvern schimbat, în care cel puțin o parte dintre cetățenii ei și-au pus mari speranțe, dar de fapt aceasta se întâmplă ori de câte ori se schimbă Puterea. Și tot de fiecare dată, deși se discută și se promite mult pentru Educație și Sănătate, adevărul dureros este că, la alcătuirea Bugetului, în loc să se mai dea, se taie de la aceste domenii de bază în viața unui popor. Așa se face că acele națiuni care au investit mai mult în Educație și Sănătate au progresat mai rapid, iar celelalte au rămas în urmă. Pentru a ilustra acest adevăr, vom face referire la un „mesaj redirecționat” prin internet, cu titlul „Inscripție”, care merită citit și de alții; acesta prezintă o realitate care caracterizează multe națiuni care tind spre progres, și tocmai de aceea a fost afișat la locul potrivit, am zice noi, „în scop preventiv”: la intrarea Universității din Stellenbosch (UnivAfricSud):
„Distrugerea oricărei națiuni nu necesită bombe atomice sau rachete balistice intercontinentale. Trebuie doar scăderea calității învățământului și permisiunea fraudei la examenele studenților.
Pacienții mor în mâinile unor asemenea medici.
Clădirile se prăbușesc fiind construite de asemenea ingineri.
Banii se pierd în mâinile unor asemenea economiști.
Dreptatea se evaporă în mâinile unor asemenea juriști și judecători.
Crahul învățământului este crahul națiunii.
Dixit!”
Vi se pare, dragi cititori, că prin conținutul său acest mesaj, deși afișat la o universitate din Africa de Sud, ar fi chiar străin de situația din țara noastră sau din alte țări?! Sau ar trebui afișat la intrarea tuturor universităților lumii, pentru o mai profundă conștientizare a celor care se pregătesc să construiască viitorul națiunilor?!
Noi totuși nu ne pierdem speranța și continuăm să credem că, după mult zbucium, și România va reveni la calea dreaptă și va începe ascensiunea către o viață mai bună pentru toți cetățenii ei, nu doar pentru cei favorizați de sistem sau de soartă.
Mihai Trifoi
