În cadrul proiectelor dedicate aniversării Centenarului Marii Uniri, redacția cotidianului Mesagerul de Covasna publică, în serial, volumul „Păstori sufleteşti ai Sfintelor Altare din Eparhia Covasnei şi Harghitei”, de Erich-Mihail Broanăr, Ioan Lăcătuşu și Sebastian Pârvu, volum apărut la Editura Grai Românesc, cu binecuvântarea Preasfinţitului Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei.

Cartea reprezintă un omagiu adus slujitorilor Bisericii Ortodoxe din județele Covasna şi Harghita – preoți, protopopi și ierarhi la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri. Lucrarea introduce în circuitul public informații, în mare parte inedite, despre contribuția Bisericii Ortodoxe, a școlilor confesionale și asociațiilor culturale românești din această parte de țară la păstrarea și afirmarea identității naționale românești din Arcul Intracarpatic.

XII. Preoţi slujitori ai Sfintelor Altare
din Eparhia Covasnei şi Harghitei

XII.2. Părintele Gheorghe Papuc (1928-1993)

Din rândul preoţilor cu preocupări cărturăreşti autori de cronici parohiale: Gheorghe Neagovici, Ioan Garcea, Eremia Ticuşan, Ioan Boian, Dumitru Gherman, Ioan Bercu, Gheorghe Radu, Ştefan Niţu, etc.; doctori în teologie şi istorie: Petre Cătinean, Cristian Ovidiu Groza, Ciprian-Ioan Staicu, Sebastian Pârvu; autori de cărţi şi publicaţii: Constantin Dimian, Gheorghe Jurebiţă, Dumitru Panaite, Emil Pop, Ioan Tămaş, Vasile Antonie Tămaş, Anthonio Pitrinjel, Ioan Ovidiu Măciucă, Ioan Gavrilă etc., redăm date biobibliografice şi mărturii referitoare la părintele cărturar Gheorghe Papuc, născut în oraşul Covasna.

Din biografia publicată de părintele profesor doctor, Mircea Păcurariu, aflăm că preotul Gheorghe Papuc s-a născut la 28 iulie 1928, în Covasna şi a trecut la cele veşnice la 27 octombrie 1993, în Sibiu. Studiile liceale le-a făcut la Năsăud (1941-1944) şi la Braşov (1944-1949), cele superioare la Institutul Teologic Universitar din Sibiu (1949-1953), iar cursurile de doctorat, specialitatea Noul Testament, la Institutul Teologic Bucureşti (1953-1956).

Întreaga activitate pastorală, de aproape 40 de ani, a desfăşurat-o la catedrala mitropolitană din Sibiu (diacon, între anii 1956-1988, preot, între anii 1988-1993), îndeplinit în acelaşi timp binecuvântate rosturi administrative şi culturale (funcţionar între anii 1956-1968, apoi consilier cultural al Arhiepiscopiei Sibiului, între anii 1968-1993).

Timp de peste un sfert de veac, a fost coordonatorul publicaţiilor editate de Arhiepiscopia Sibiului şi Mitropolia Ardealului. Între anii 1967-1979, a fost redactor al „foii” bisericeşti „Telegraful român”, iar între anii 1968-1993 şi al „Îndrumătorului bisericesc”.

Din cele peste 60 de predici apărute în „Mitropolia Ardealului” şi alte periodice, peste 40 au apărut în volumul Lumină din lumină, Sibiu, 1985.

O parte din zecile de articole apărute în „Telegraful Român” şi „Îndrumătorul bisericesc”, au fost reunite în volumul: Întru înnoirea vieţii. Articole de zidire sufletească, Sibiu, 1978.

Din bogata sa activitate, pusă în slujba Bisericii şi a Neamului, redăm doar câteva secvenţe definitorii pentru profilul moral şi intelectual al preotului, publicistului şi omului Gheorghe Papuc: 6 luni de închisoare, petrecute în temniţele comuniste din Sf. Gheorghe, împreună cu mai mulţi consăteni, pentru vina de a fi „complotat împotriva orânduirii de stat”; truditor şi, o mare perioadă, coordonator al publicaţiilor editate de Mitropolia Ardealului; o activitate plină de tact, în relaţiile cu cenzura comunistă; o muncă grea, istovitoare, în tipografia mitropoliei – trudă ziditoare, dar care i-a şubrezit sănătatea; relaţii de colaborare cu toţi ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, cu marii teologi şi oameni de cultură ai vremii; o bogată corespondenţă cu preoţii ortodocşi români de pe toate continentele; o vastă activitate ecumenică, relaţii strânse cu mulţi teologi creştini din lume; colaborator apropiat al mitropoliţilor Nicolae Colan, Nicolae Mladin şi Antonie Plămădeală; o prietenie trainică şi cu mult folos duhovnicesc cu părintele arhimandrit Teofil Părăianu de la Mânăstirea Sâmbăta de Sus; o legătură permanentă cu meleagurile natale ale Covasnei, un sprijin constant acordat parohiilor ortodoxe din Arcul Intracarpatic; sprijin şi implicare în desfăşurarea activităţii culturale din Sf. Gheorghe şi judeţul Covasna – membru de onoare al Ligii Cultural Creştine „Andrei Şaguna”, colaborator al ziarului „Cuvântul Nou”, unde a publicat articole despre păstoritul covăsnenilor, sub pseudonimul Gheorghe Covăsneanu; un om integru, un pilduitor slujitor al sfântului altar.

Fondul arhivistic „Gheorghe Papuc”, donat de familia părintelui Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, conţine un tezaur documentar valoros, pe care sperăm că îl vom putea pune în valoare, inclusiv prin apariţia unui volum de studii, articole şi corespondenţă.

* * *

În cadrul Zilelor Sfântul Gheorghe, ediţia 2006, s-a desfăşurat la Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, în ziua de 29 aprilie, Colocviul ştiinţific şi expoziţie documentară cu tema: Gheorghe Papuc (1928-1993), fiu al Covasnei – un preot ales şi vrednic om de cultură.

În cadrul simpozionului au fost prezentate următoarele materiale: cuvânt de deschidere, adresat de dr. Valeriu Cavruc, directorul Muzeului Carpaţilor Răsăriteni; mesajele ÎPS Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului şi a PS Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei; Consilierul cultural Gheorghe Papuc, Pr. prof. univ. dr. acad. Mircea Păcurariu, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna”, Sibiu; Personalitatea preotului cărturar Gheorghe Papuc, Pr. prof. univ. dr. Ilie Moldovan, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna”, Sibiu; În amintirea părintelui Gheorghe Papuc, Arhimandrit Teofil Părăian, Mânăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus; Cum l-am cunoscut pe părintele Gheorghe Papuc, Ana Grama, cercetător, Muzeul ASTRA, Sibiu; Părintele Gheorghe Papuc şi credincioşii din Arcul Intracarpatic, Pr. protopop Zenovie Moşoiu şi Pr. protopop Pompil Dumbravă – Braşov; In memoriam părintele consilier Gheorghe Papuc, Pr. protopop Gheorghe Răţulea; Meleagurile covăsnene în articolele părintelui Gheorghe Papuc, prof. dr. Luminiţa Cornea, muzeograf, Muzeul Carpaţilor Răsăriteni; Părintele Gheorghe Papuc – coordonatorul publicaţiilor Mitropoliei Ardealului, dr. Ioan Lăcătuşu, Direcţia Judeţeană Covasna a Arhivelor Naţionale, Centrul Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”; Părintele Gheorghe Papuc în mijlocul familiei, Col. (r) ing. Mircea Israil, Sibiu

În deschiderea colocviului, a fost vernisată expoziţia documentară dedicată memoriei preotului cărturar Gheorghe Papuc. Cu această ocazie, noul sediu al Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni din Sfântul Gheorghe, a fost sfinţit de PS Ioan Selejan, împreună cu părintele protopop Florin Tohăneanu şi un sobor de preoţi din Sf. Gheorghe şi împrejurimi.

Cu această ocazie, a fost prezentat Mesajul ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, adresat participanţilor la manifestările de cinstire a memoriei părintelui Gheorghe Papuc:

„Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, din Sfântu Gheorghe, îndeplineşte un rol cultural şi misionar demn de toată preţuirea. Aflat sub îndrumarea Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei, centrul reprezintă expresia înaltei responsabilităţi pe care biserica şi-a asumat-o pentru binele vremelnic şi veşnic al fiilor ei duhovniceşti – români ortodocşi trăitori pe acele meleaguri.

Hotărârea dumneavoastră de a cinsti, în 29 aprilie 2006, memoria pururi pomenitului arhidiacon şi fost consilier cultural al Arhiepiscopiei Sibiului – Gheorghe Papuc, se înscrie astfel ca o nouă mărturie a strădaniei care Vă însufleţeşte de a încuraja şi menţine mereu vie conştiinţa românească şi ortodoxă în aceea parte de ţară.

Alături de ilustrul nostru înaintaş în scaunul de mitropolit al Ardealului, care a fost Nicolae Colan, părintele Gheorghe Papuc reprezintă o altă mare personalitate pe care a dat-o Bisericii noastre şi în primul rând acestei mitropolii, ţinutul Covasnei. Dumnezeu a rânduit ca timp de un deceniu (între 1957 şi 1967), cei doi vrednici slujitori bisericeşti să fie mereu alături la altarul catedralei mitropolitane şi pe întreg întinsul eparhiei. Fiecare avea darul slujirii frumoase şi darul oratoriei. S-au şi specializat amândoi în acelaşi domeniu al Teologiei Biblice Neotestamentare.

L-am cunoscut şi eu bine şi am ostenit împreună cu părintele Gheorghe Papuc. Pot să spun că era un om de o mare sensibilitate. Beneficia şi de o înaltă pregătire umanistă şi teologică. A frecventat cele mai vestite şcoli ale Transilvaniei, precum liceele din Năsăud şi „Andrei Şaguna” din Braşov, şi nu mai puţin Institutul Teologic Universitar din Sibiu. Personalitatea sa s-a conturat plenar printr-o nemijlocită colaborare, pe lângă mitropolitul Nicolae Colan, şi cu alţi mari profesori şi ierarhi precum Grigorie Marcu, Nicolae Mladin şi Antonie Plămădeală. L-a avut îndrumător la doctorat pe profesorul şi mai apoi pe mitropolitul şi viitorul patriarh Iustin Moisescu.

Mânăstirea Sâmbăta şi Schitul Păltiniş au fost două aşezăminte monahale ale eparhiei de care arhidiaconul, şi mai apoi preotul şi consilierul cultural Gheorghe Papuc a fost legat trup şi suflet. Ceea ce l-a însufleţit însă cel mai mult a fost iubirea pentru plaiurile sale natale. Socotea pădurile, apa şi aerul Covasnei ca adevărate izvoare de sănătate. Mereu şi mereu îşi îndrepta paşii spre locurile unde trăiau părinţii şi toţi cei dragi ai săi.

Pe cât i-a fost de profundă evlavia ca slujitor în treapta diaconească, tot pe atât i-a fost de aprins zelul pentru misiunea de consilier cultural cu care a fost investit. I-a succedat profesorului Nicolae Mladin, când acesta a fost ales mitropolit, ca redactor al „Telegrafului Român”. Ani în şir a îndeplinit cu responsabilitate această sarcină, care în vremea cenzurii n-a fost de loc uşoară. În virtutea funcţiei a fost angajat şi în editarea revistei eparhiale „Mitropolia Ardealului”, a „Îndrumătorului pastoral-misionar”, a calendarului de perete şi a altor publicaţii, precum cărţi de cult şi de teologie. Părintele Gheorghe Papuc a scris el însuşi articole, studii şi cărţi, care îl definesc ca pe un valoros autor. A rămas în amintirea noastră a tuturor ca un om de caracter, un iubitor părinte de familie, un suflet stăpânit de cea mai sinceră şi profundă iubire de neam şi ţară, un pilduitor slujitor al sfântului altar. Fie memoria lui binecuvântată!”

Participanţii au ascultat cu vie emoţie şi mărturia părintelui arhimandrit Teofil Părăian, de la Mânăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, intitulată În amintirea Părintelui Gheorghe Papuc: „Rândurile de faţă, despre un prieten, le scriu cu inimă de prieten. Prietenul Gheorghe Papuc a trecut la cele veşnice, dar prietenia noastră n-a încetat. Pe tărâmuri diferite, noi am păstrat reciproc, aceleaşi sentimente de iubire şi respect, care constituie esenţa prieteniei. Eu, de aici, din lumea aceasta, iar Părintele Gheorghe Papuc, din Ţara de peste veac, ne păstrăm unul pe altul în „inimă de prieten”.

Un cuvânt de la Sfântul Munte zice aşa: „inima mea are doar intrări; ieşiri nu are. Cine a intrat în inima mea, nu mai poate ieşi de acolo”. Aşa se face că Părintele Gheorghe Papuc, nici chiar prin moarte, n-a ieşit din inima mea. Şi sunt sigur că nici eu n-am ieşit din sufletul lui.

Credinţa noastră în veşnicia sufletului nemuritor, ne face să păstrăm şi relaţiile de prietenie, cu cei care suntem prieteni în această viaţă pământească şi asta cu atât mai mult, cu cât ne-am alcătuit reciproc unul la viaţa celuilalt.

Pe Părintele Gheorghe Papuc l-am cunoscut în toamna anului 1949. După ce dăduse examen de admitere la politehnica din Timişoara şi n-a intrat, a venit la Teologie, la Sibiu. După un an, şi-a încercat din nou norocul la politehnică, dar fără rezultatul dorit, aşa că, spre binele lui, spre binele nostru şi spre binele Bisericii, a continuat Teologia şi apoi, după terminarea studiilor, s-a încadrat în activităţi bisericeşti, ajungând, cu vremea, consilier cultural la Arhiepiscopia din Sibiu, unde a lucrat multă vreme şi ca redactor la publicaţia bisericească „Telegraful Român”.

Se vede că am avut un fond comun, căci ne-am apropiat sufleteşte şi ne-am împrietenit, pentru cealaltă vreme a vieţii noastre şi chiar pentru veşnicie, căci prietenia noastră nu s-a întrerupt niciodată. Ca prieteni, ne-am bucurat unul de altul şi am întreţinut sentimentele de iubire şi respect, care fac să existe prietenia şi fac din ea o realitate a raiului, aici pe pământ.

În prietenie, mai mult decât în multe alte relaţii, prietenii se completează unul pe altul. În această situaţie, eu am fost cel care a fost completat, prin ceea ce Părintele Papuc avea mai mult de cât mine. Aşa se face că Părintele Gheorghe Papuc (…), ca să mă ajute la pregătirea examenelor îmi citea din cursurile din care aveam să mă pregătesc. În felul acesta, Părintele Gheorghe Papuc n-a rămas un simplu coleg sau prieten, ci chiar s-a alcătuit la ceea ce sunt eu şi a devenit „ctitor la viaţa mea morală şi intelectuală”. A fost bine şi a fost frumos.

Prietenia noastră s-a continuat şi după ce eu am terminat Teologia, cu un an înaintea lui, căci n-am fost colegi de ani. Şi s-a continuat prietenia noastră şi după aceea, căci ne-am întâlnit de multe ori şi totdeauna cu bucurie. Eu m-am aşezat la mănăstire, unde Părintele Gheorghe Papuc venea din când în când, atunci când îi permiteau vremea şi obligaţiile pe care le avea, căci era un om conştiincios, un om al datoriei, un om pe care se putea conta.

Pe noi ne-au legat şi preocupările, precum şi concepţiile comune. Evlavia a fost legătura cea mai puternică dintre noi. Eu, când mergeam la Sibiu, n-aveam pe nimeni mai apropiat, decât pe părintele Papuc. Mă invita de fiecare dată la el acasă. Copilul lor ştia de „nenea Teofil”. Abia îmi ajungea până la piept, când întâlnindu-se cu mine şi îmbrăţişându-mă, a fugit să-i spună tatălui său: „Tată, pregăteşte-te, că vine Nenea Teofil”.

Pr. arhimandrit Teofil Părăianu împreună cu pr. Gheorghe Papuc (în centrul imaginii)
la Mânăstirea Sâmbăta de Sus

Ca redactor la „Telegraful Român”, Părintele Gheorghe era bucuros să publice materialele trimise de mine şi chiar insista să trimit gânduri pentru a fi publicate. Uneori, chiar mă obosea cu insistenţele, căci de fiecare dată, când ne întâlneam, mă întreba dacă am mai scris ceva şi stăruia să scriu.

La insistenţa Părintelui Papuc, s-au ţinut nişte cursuri pentru preoţi, mai întâi la Mânăstirea Brâncoveanu, din care fac parte eu şi mai apoi la Sibiu şi la Păltiniş. La aceste cursuri mi-a dat şi mie cuvânt, pentru preoţi. Asta a făcut-o, pentru că îi plăcea cum văd eu lucrurile.

Când împrejurările au permis, a aranjat să meargă dintre preoţii şi dintre profesorii de la Teologie să le vorbească elevilor, am fost şi eu de două ori la Liceul „G. Lazăr” din Sibiu.

Punea accent pe viaţa religioasă şi morală, atât a preoţilor, cât şi a credincioşilor. Îşi lua şi unele riscuri, în vremea de restricţii, scoţând mai multe calendare, decât era prevăzut iniţial. Aceasta o făcea pentru binele credincioşilor.

Când venea la mânăstirea noastră, Părintele Papuc lua parte la slujbele noastre, atât ca slujitor, cât şi ca participant la strană.

Se gândea mult la binele de mântuire al credincioşilor şi din această pricină, pe cât se putea mă angaja şi pe mine. Am fost o dată împreună în satul de baştină al Părintelui, unde am slujit ca diacon, căci pe atunci eram diacon. A fost (…) şi Părintele în satul meu, la un cules de vii. Sunt amintiri de neuitat.

Fiind de la ţară, a cunoscut bine viaţa sătenilor şi a muncit împreună cu părinţii şi fraţii lui. S-a identificat totdeauna cu viaţa ciobanilor, el însuşi fiind cioban la oile familiei sale. Pomenea adeseori de viaţa grea a ciobanilor şi îşi amintea de oamenii evlavioşi, care aveau la stână Psaltirea şi alte cărţi de rugăciuni, pe care le foloseau cu multă credinţă în Dumnezeu. Se gândea Părintele Papuc adeseori la omenia Românului şi îi îndemna pe tineri mai ales să fie „oameni de omenie”.

Între amintirile în legătură cu Părintele Papuc este şi una nostimă, pe care o ştiu de la el şi pe care o prezint şi eu uneori. Odată, vrând să-l înveţe pe un nepot să zică „Îngerelul”, a zis către copil „Sf. Îngerelul meu”. Copilul a zis dintr-odată, dar nu cum se aştepta Părintele, ci în loc să zică „Îngerelul meu”, cum a spus Părintele Gheorghe, copilul a zis „Îngerelul lui Nenea Ghiţă”. De câte ori amintim aceasta, este pentru noi toţi un prilej de bucurie…

A avut şi multe necazuri şi neîmpliniri, de pe urma celor care nu l-au înţeles. Căci au fost şi de aceştia. Au fost şi oameni care au făcut compromisuri, iar el nu putea suporta aşa ceva. Când ne întâlneam, îşi revărsa sufletul, îţi despovăra conştiinţa. Uneori era chinuit de poverile pe care le purta pe suflet. Eu căutam să-l liniştesc şi să-l domolesc, punându-i înainte şi în atenţie realitatea neputinţei omeneşti. Cei mai mulţi ani i-a petrecut în slujire diaconească, căci abia în ultimii câţiva ani a fost preot.

Nu ştiu câtă vreme a avut de studii, dar a alcătuit şi o carte, din materialele publicate în „Telegraful Român”. În „Telegraf”, a publicat multe materiale, pe care le-a alcătuit după trebuinţă. Scria în fiecare zi şi spera să fie de folos cu cuvântul scris.

Uneori era obosit, obosit de muncă, obosit de nedesăvârşirile oamenilor, obosit de boală, căci suferea cu inima. Şi în situaţia aceasta, ducând în fiinţa sa şi greutăţile prin care a trecut, ca deţinut politic, din vremea când era elev, s-a mutat către Domnul, cu rost de rugător pentru Biserică şi pentru lume. Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii şi cu sfinţii!”

Prof. dr. Luminiţa Cornea, din Sf. Gheorghe şi-a intitulat intervenţiaPreotului Gheorghe Papuc „i-au stăruit în minte” permanent meleagurile covăsnene: „ În multe din articolele de zidire sufletească din prima parte (Pentru ţara aceasta) a volumului Întru înnoirea vieţii (Sibiu, 1978), preotul Gheorghe Papuc îşi aminteşte, cu deosebită nostalgie, de persoanele dragi din familie şi de meleagurile copilăriei.

Îi stăruie în minte, „cu drag şi cu recunoştinţă”, chipul „bunii”, „cum îi ziceam noi nepoţii, cei peste 40 la număr” (p. 37). Oamenii îi ziceau „lăliţa Bârluşca” şi o cunoştea tot satul, pentru că toată ziulica „era fără odihnă, gata la orice, fără pic de preget”. Nepotul, preotul Gheorghe Papuc, găseşte explicaţia rezistenţei ei fizice până la 84 de ani (a murit tocmai în zilele Paştilor), în credinţa moştenită din bătrâni, în familia-i numeroasă, în cele 13 naşteri ale sale.

Cu sentimente de evlavie, consilierul cultural de la Arhiepiscopia Sibiului, Gheorghe Papuc, zugrăveşte chipurile părinţilor, „nu numai pentru că ei ne-au adus pe lume, ci mai ales pentru sfinţenia”, pentru faptul că „au înţeles să ne poarte de grijă şi să ne îndrume paşii pe căile omeniei, ale temerii de Dumnezeu, ale câştigării cinstite a pâinii cea de toate zilele” (p. 189).

Tatăl făcea parte din lumea ciobanilor, „nu era mare la stat, dar era mare la suflet, la înţelepciune, la omenie” (p.189), iar „minciuna, furtul, lipsa de respect, de bună cuviinţă, nedreptatea şi alte asemenea nu ştiu să fi făcut casă bună cu el, şi nu le tolera nici în jurul lui şi, în primul rând, la noi, copiii lui” (p.190). În mintea tatălui, şcoala nu însemna „boierie”, fugă de treabă, ci, dimpotrivă, mai multă muncă, făcută cu mai multă pricepere, dar în acelaşi timp şi purtare mai frumoasă. Chiar de a doua zi, de la sosirea în vacanţe, elevul Gheorghe Papuc intra în programul de muncă al familiei. Îşi aminteşte cum odată a încurcat puţin hăţurile şi tatăl i-a zis, cam răstit: „Da’ ce învăţaţi voi la şcoală, dacă nici să înhami caii nu mai ştii?” (p. 191).

Dar nu numai pe membrii familiei îi păstrează în minte preotul Gheorghe Papuc. Îşi aminteşte, de exemplu, cu veneraţie, de moş Toader din Păpăuţi, pe care l-a cunoscut într-o vară în locurile unde vârful Lăcăuţ şi vârful Goru, din munţii Vrancei, cum îşi dau mâna. Înţelepciunea acestuia l-a îndreptăţit să noteze câteva cuvinte semnificative ale scriitorului englez Th. Hardy: „un ţăran cu un suflet simţitor trăieşte o viaţă mai complexă, mai plină şi mai dramatică decât un rege cu pielea groasă” (p. 187-188, articolul: S-a stins moş Toader?).

Un adevărat laitmotiv al cărţii Întru înnoirea vieţii este ideea de muncă. Preotul Gheorghe Papuc face dese referiri la faptul că „viaţa omenească este de neconceput fără activitate, fără muncă” (p. 157). Interesantă este remarca referitoare la Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, ce spun că Dumnezeu a pus chiar unele rânduieli în natură, care să ne amintească obligaţia de a fi activi. Aşa, de pildă, „cântatul cocoşului dis-de-dimineaţă reprezintă un fel de ceasornic natural, rânduit de Ziditorul a toate, cu rostul de a deştepta pe om la muncă” (p. 157, articolul: Ieşi-va omul la lucrul său). Reţinem şi gândurile închinate omului muncitor de către Sf. Ioan Gură de Aur, în urmă cu peste 15 veacuri: „Cinstesc vrednicia mâinii dure, noduroase, aspre, în care sălăşluieşte o măreţie împărătească nepieritoare, căci această mână poartă sceptrul planetei noastre” (p. 157).

În multe din articolele publicate în volumul Întru înnoirea vieţii, preotul Gheorghe Papuc aminteşte de meleagurile covăsnene atât de iubite. Nu se putea altfel, deoarece încă de copil şi-a hrănit „privirea şi sufletul cu vârfurile Lăcăuţului şi Penteleului, unul de-a stânga şi altul de-a dreapta, cu muchiile Gorului, Giurgiului şi Pietrosului, dincolo de apa şerpuită a Zăbalei, pe care îi aveam în faţă spre Soare răsare” (p. 35). Cu mândrie, descrie Nedeia mocănească de la Voineşti, ce se desfăşoară într-o frumoasă poiană de la poalele bătrânei cetăţi dacice, ce străjuieşte localitatea. Poate mulţi dintre noi, mai ales tinerii, ne minunăm astăzi cum părintele Gheorghe Papuc, la maturitate, îşi aminteşte numele atâtor stâne din Carpaţii de Curbură, ai căror ciobani coborau la Nedeie (p. 32). Aceste nedei, ca cele de prin părţile Breţcului, din Poiana Sărată, Covasna, Bran, desigur şi din alte laturi ale Carpaţilor româneşti, au constituit, de-a lungul veacurilor, prilejuri de afirmare a unităţii naţionale. Ciobanul cu oile lui a fost marele realizator al unităţii românilor.

În concluzie, atunci când descrie meleagurile covăsnene, de unde a plecat în lume, părintele Papuc zugrăveşte în primul rând oamenii acestor locuri, ciobanii mocani, apoi călugării şi preoţii anonimi, toţicu dragoste de neam şi lege, cum se exprimase, cu câteva decenii înainte, concetăţeanul său, ierarhul Justinian Teculescu. Tuturor, preotul Gheorghe Papuc le închină, prin cartea sa, un gând pios, fără a uita înfrăţirea acestora cu Munţii Carpaţi, cei mai fideli şi deplini cunoscători cronicari ai meleagurilor româneşti.

La rândul său, pr. protopop Gheorghe Răţulea, a prezentat comunicarea intitualăPreotul consilier cultural Gheorghe Papuc. „Născut pe meleagurile pline de farmec ale Covasnei, la 28 iulie 1928, din părinţii Gheorghe şi Floarea, a trecut la cele veşnice la 27 octombrie 1995, în vârsta de 65 de ani. La casa părintească, greul 1-a dus mama Floarea, o femeie evlavioasă, credincioasă şi harnică. De la ea, sunt îndeosebi, trăsăturile esenţiale ale fiului Gheorghe. A fost crescut cu adevărat creştineşte. Faţă de oamenii înaintaţi în vârstă avea un respect desăvârşit. În casa părintească a stăpânit ascultarea, disciplina, răbdarea. Munca, necazurile de tot felul, suferinţele din vremea adolescenţei şi a tinereţii sale s-au tonificat în lupta pentru o viaţă demnă.

O viaţă plină, densă: 34 de ani de diaconie, 3 ani de preoţie. Aproape 4 decenii de activitate administrativă la Centrul Arhiepiscopesc, dintre aceştia, 24 de ani în postul de consilier cultural (1969-1993).

Reluând unele aspecte biografice punctăm şi următoarele detalii. După cursurile şcolii elementare din Covasna, a urmat studiile liceului „Andrei Şaguna” din Braşov. In anul 1949, s-a înscris la Institutul Teologic de grad Universitar din Sibiu, pe care 1-a absolvit în 1953. Teza de licenţă cu subiectul: „Iisus Hristos – persoană istorică” a fost notată cu calificativul „excepţional”.

Între anii 1954-1957, a urmat cursurile de magisteriu la Institutul Teologic din Bucureşti. La 27 octombrie 1956, este hirotonit întru diacon, pe seama catedralei mitropolitane din Sibiu, iar în 1975, este distins cu rangul de arhidiacon stavrofor.

Pregătirea teologică o perfecţionează absolvind cursurile de doctorat, secţia biblică. Aceasta i-a conferit prestanţă şi autoritate în problemele legate de pregătirea viitorilor slujitori ai altarului (elevi seminarişti şi studenţi teologi).

De altfel, aproape toţi anii după absolvirea studiilor i-a dedicat muncii de cultivare şi dezvoltare a vocaţiei preoţeşti. A scris aproape 600 de titluri: studii, articole, predici, recenzii etc. publicate în toate revistele bisericeşti din ţară.

A îmbogăţit, prin scrisul său, conţinutul celor trei publicaţii mitropolitane de la Centrul arhiepiscopesc: „Telegraful Român”, „Revista Teologică” şi „Îndrumătorul bisericesc”. Pe acestea le-a condus cu pricepere şi a vegheat asupra tuturor lucrărilor scoase din teascul tipografiei arhiedecezene. Multe din materialele publicate sunt cuprinse în cartea: „Întru înnoirea vieţii”, apărută în 1978. A coordonat publicarea unei Culegeri de predici.

A crezut în puterea cuvântului. Remarcăm şi observăm cum, chiar din ziua hirotonirii întru diacon (27 octombrie 1956, dată care coincide cu 27 octombrie 1993, când părăseşte această lume), a intuit forţa regeneratoare a cuvântului. Întreaga sa publicistică se află sub semnul impulsului spre o viaţă creştină inspirată de idealul spiritual al învăţăturii Evangheliei.

Cursurilor de scurtă durată cu preoţii le-a acordat atenţia izvorâtă din însăşi responsabilitatea misiunii preoţeşti. Îndemnurile sale la aceste cursuri vor rămâne nepieritoare şi mereu actuale. Ţinea seama de schimbările sociale, pentru care a interpretat, în mod creator, soluţiile desprinse din Evanghelie. În acest sens s-a implicat, cu elan, pentru împlinirea îndatoririlor legate de predarea religiei în şcoală.

A iubit pe ostenitorul de pe ogoare, cu mâinile aspre de muncă fizică. I-a însoţit paşii pe câmp, în grădină, pe potecile munţilor şi l-a mângâiat în gândul său. L-a însoţit prin păduri de brad, înspre izvoarele cu apă cristalină ţâşnite de sub stânci, într-un dor de timp fără hotar.

La sfintele slujbe, rostea frumos formulele cultului divin. A avut şi o pregătire specială, absolvind şcoala populară de artă din Sibiu, secţia canto. Avea convingerea fermă că adevărata cultură este şi un rol al lucrării Duhului Sfânt în spiritul omenesc. Cultura reală purifică inima. Ea însemnează şi sfinţenie, eroism. În semn de aleasă preţuire a activităţii culturale, Prea Fericitul Patriarh Iustinian a oferit părintelui, în 1978, efigia jubiliară de argint.

Se cuvine să accentuăm şi faptul că, în toată strădania, părintele a fost ajutat, necontenit, de soţia sa Marilena. De la începutul căsătoriei sale, în 1956, a ajutat pe soţul-părinte, în sfânta-i misiune. În postura de maică preoteasă, l-a sprijinit în cele ale Martei şi a rămas devotată în cele ale Măriei. Activitatea-i rodnică a depins şi de modul în care soţia s-a solidarizat cu intenţiile lui Dumnezeu în Părintele Consilier. A fost sfătuitorul cel mai sincer şi mai apropiat în momente de mare zbucium şi frământări sufleteşti. În toate responsabilităţile de la Centrul Arhiepiscopesc, în cadrul Arhiepiscopiei Sibiului şi în mod special în Protopopiatul Sf. Gheorghe, preotul iconom stavrofor Gheorghe Papuc a lăsat în urmă pilda unei vieţi care poate fi caracterizată în trei cuvinte: dâră de lumină!”

Erich-Mihail Broanăr

Ioan Lăcătuşu

Sebastian Pârvu