În cadrul proiectelor dedicate aniversării Centenarului Marii Uniri, redacția cotidianului Mesagerul de Covasna publică, în serial, volumul „Păstori sufleteşti ai Sfintelor Altare din Eparhia Covasnei şi Harghitei”, de Erich-Mihail Broanăr, Ioan Lăcătuşu și Sebastian Pârvu, volum apărut la Editura Grai Românesc, cu binecuvântarea Preasfinţitului Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei.
Cartea reprezintă un omagiu adus slujitorilor Bisericii Ortodoxe din județele Covasna şi Harghita – preoți, protopopi și ierarhi la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri. Lucrarea introduce în circuitul public informații, în mare parte inedite, despre contribuția Bisericii Ortodoxe, a școlilor confesionale și asociațiilor culturale românești din această parte de țară la păstrarea și afirmarea identității naționale românești din Arcul Intracarpatic.
XII. Preoţi slujitori ai Sfintelor Altare
din Eparhia Covasnei şi Harghitei
Un loc distinct în rândul personalităţilor româneşti din Arcul Intracarpatic îl ocupă cei doi principali intelectuali ai satului: „popa şi domnu’ învăţător”. Până în secolul al XIX-lea, românii din Transilvania nu aveau o aristocraţie propriu-zisă, aşa cum declarase şi Simion Bărnuţiu în discursul său din 2/14 mai de la Blaj; românii erau un popor democratic. Totuşi, funcţiile superioare ale unei clase de mijloc erau îndeplinite de preoţi. Aceştia erau persoanele chemate să lumineze poporul şi să-l îndrume pe căile moralităţii şi ale prosperităţii. Pentru secolul al XIX-lea, comunităţile româneşti din sud-estul Transilvaniei, dar şi din întreg Ardealul, imboldul a fost dat în primul rând de ceea ce azi numim elită culturală, în care se înscriu, prin energie şi devotament, preoţii-catalizatori ai vieţii religioase, culturale şi bisericeşti româneşti. Preoţii ortodocşi, dar şi greco-catolici şi-au asumat din plin rolul de purtători ai intereselor comunităţii româneşti din această zonă. Membrii elitei sunt lideri, persoane recunoscute de comunitate ca promotori şi susţinători ai identităţii şi intereselor ei. Slujirea preoţilor în această zonă, fie pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, într-o vreme de asuprire a ceea ce era „majoritatea” tolerată – românii – cu o „religie schismatică”, a dobândit, în cadrul comunităţilor în care păstoreau, un rol cheie în evitarea şi detensionarea unor conflicte. Pentru credincioşii vremii, preoţii erau nu numai modelul moral, prin taina preoţiei pe care o primiseră, ci şi modelul care întruchipa aspiraţiile naţionale. Amvonul bisericii însemna şi podiumul suferinţelor, al jertfelor şi lacrimilor. Ca reprezentanţi ai nevoilor sufleteşti, dar şi ai idealurilor naţionale, preoţii au fost cei care mobilizau resursele umane în atingerea năzuinţelor de afirmare naţională.
Din păcate, la vremea respectivă, preoţii români erau doar un pic mai răsăriţi decât iobagii din punct de vedere economic, pentru că vremurile nu le-au permis să acumuleze avere. Dar chiar şi aşa, ei erau ascultaţi cu respect şi supunere. Drama lor, dar şi a „turmei” lor cum am zice, era că, deşi numeroasă, era împărţită în două. Enoriaşii nu înţelegeau ei prea bine importanţa celor patru puncte despărţitoare, vedeau însă că despărţirea în două confesiuni îi făcea mai slabi în lupta lor cu acţiunile deznaţionalizatoare.
Situaţia preoţilor din Treiscaune şi celelalte scaune secuieşti este zugrăvită magistral de Petru Pop, protopop al Haromsecului, la 14 (16) septembrie 1849, într-un document redactat la Breţcu, fiind poate unul dintre cele mai zguduitoare documente despre viaţa românească în zonă. Pe bună dreptate spune istoricul Gelu Neamţu: „E bine să ne mai amintim şi de preoţii noştri ucişi pentru că aveau prea mare sete de libertate. Ei sunt martirii şi eroii noştri pe care trebuie să-i cinstim aşa cum face orice popor civilizat, să le ridicăm statui, să-i pomenim în rugăciunile noastre să le facem parastase în biserici pentru că sângele lor vărsat oriunde în Transilvania, nu este mai ieftin decât al oricărui alt luptător pentru libertate din lume”.
Alături de preot, celălalt lider local, cu un rol deosebit în păstrarea identităţii naţionale, în cultivarea tradiţiilor, educarea morală şi pregătirea pentru viaţă a tinerilor, a fost învăţătorul. „Popa şi domnul învăţător” au format împreună nucleul de intelectuali care au asigurat legătura comunităţilor cu societatea transilvană a timpului. Lucrând adesea în condiţii improprii, beneficiind de o salarizare modestă şi efectuând numeroase sarcini extraprofesionale, învăţătorii din şcolile confesionale ortodoxe şi greco-catolice au făcut un adevărat apostolat, contribuind decisiv la formarea generaţiilor de tineri din perioada revoluţiei paşoptiste şi în anii care au urmat. În şirul dascălilor care au activat în şcolile confesionale ortodoxe din Treiscaune, la mijlocul secolului al XIX-lea se înscriu: Gheorghe Bucşa din Vâlcele, Nicolae Comşa din Sita Buzăului, Ioan Popovici din Sf. Gheorghe, Lazăr Gheorghe din Păpăuţi, Nicolae Popescu din Mărtănuş, Xenofon Dogar din Mărcuş, Moise Neagovici din Întorsura Buzăului, Iosif Bucsa din Hăghig, Ioan Comşa din Dobârlău, Ioan Fleşer zis Topârceanu din Covasna, Andrei Soare din Cernat, Dumitru Popovici din Belin, Vasu Cosma din Ariuşd, Alexandru Cioflec din Araci; preoţii din familia Pop, Dimian, Verzea din Breţcu au fost şi învăţători.
Documentarul întocmit pentru deschiderea punctului muzeal „Prima Şcoală românească din Sfântu Gheorghe”, din cadrul Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, cuprinde informaţii detaliate referitoare la învăţătorii şi profesorii, autori de cronici parohiale, monografii de localităţi şi scrieri memorialistice din fostul Protopopiat Ortodox Trei Scaune. Majoritatea acestor scrieri sunt inedite constituind o sursă importantă de informaţii despre istoria laică şi bisericească a românilor din Sud-Estul Transilvaniei.
În lucrarea Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură, de Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, apărută la Editura Grai Românesc din Miercurea-Ciuc, în anul 2003, cu binecuvântarea şi sprijinul nemijlocit al ÎPS Ioan Selejan, pentru majoritatea parohiilor existente şi a celor dispărute, a fost reconstituit şirul preoţilor care au funcţionat în parohiile din fostele scaune secuieşti: Ciuc, Giurgeu, Casin, Odorhei şi Trei Scaune (azi judeţele Covasna şi Harghita), în ultimele trei secole. Se pot distinge astfel o serie de familii, adevărate „dinastii” de slujitori ai altarului, precum: Boer, Popovici, Dimian, Nistor, Solnai, Dobrean, Ciubotaru, Negoiescu, alte luminoase chipuri de preoţi care în timpuri mai bune sau mai rele au fost „nu numai cârmuitori sufleteşti ai credincioşilor, ci şi îndrumătorii lor în probleme naţional politice, social-economice şi culturale”, dar şi o mare fluctuaţie, în multe parohii, ceea ce vorbeşte de greutăţile pastoraţiei şi, în unele cazuri, de slaba vocaţie a misiunii de preoţi.
După înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, în condiţiile istorice cunoscute, cu sprijinul Arhiepiscopiei din Sibiu, al patriarhului Miron Cristea, al românilor din întreaga ţară şi a unei administraţii româneşti locale foarte apropiată şi implicată direct în viaţa bisericească, culturală şi naţională, preoţii ortodocşi, în doar 20 de ani, au reuşit să scrie o frumoasă pagină din istoria bisericilor şi comunităţilor româneşti din sud-estul Transilvaniei. În aceşti ani, s-au reînfiinţat 41 de parohii, s-au construit 51 de biserici şi capele, 54 de case parohiale, 69 de troiţe şi tot atâtea clopotniţe, dăruite – în cadrul unor frumoase ceremonii – de şcolile normale din întreaga ţară, care patronau micile comunităţi româneşti din zonă.
Cursul firesc al acestei evoluţii a fost brutal şi întrerupt de Dictatul de la Viena. În cei patru ani „cât patru veacuri”, viaţa bisericească a românilor a fost aproape în întregime distrusă. Credincioşii români, în mare parte, au fost expulzaţi sau nevoiţi să se refugieze în România. Cei mai mulţi dintre cei rămaşi în satele lor au fost trecuţi cu forţa la confesiunile de expresie maghiară. Atunci au căzut pradă intoleranţei un număr de 23 biserici şi capele ortodoxe şi greco-catolice, construite după înfăptuirea României Mari, de regulă în centrul localităţilor (Biborţeni, Boroşneul Mare, Comandău, Căpeni, Catalina, Comolău, Doboşeni, Filia, Herculian, Racoşul de Sus, Vârghiş – din judeţul Covasna şi Aldea, Borsec, Crăciunel, Ditrău, Lueta, Mărtiniş, Mihăileni, Mereşti, Mugeni, Poiana Veche (Tulgheş), Vlăhiţa, Zetea – din judeţul Harghita.
În această perioadă grea din viaţa bisericilor ortodoxe din estul Transilvaniei, singurul sprijin ziditor a venit din partea episcopului Clujului, Nicolae Colan, născut în Araci, personalitate marcantă a neamului românesc, prezentată într-o monumentală monografie de către pr. prof. dr. Alexandru Moraru. După alungarea preoţilor din majoritatea parohiilor şi trecerea credincioşilor la confesiunile maghiare, „Vlădica” Nicolae Colan a trimis primii preoţi în zonă (hirotoniţi din rândul învăţătorilor), a urmărit permanent evoluţia din ţinuturile natale, intervenind – atât cât se putea – pentru a uşura existenţa celor rămaşi şi supuşi la numeroase presiuni. S-a reuşit astfel ca în acei ani vitregi să fie finalizate lucrările de construcţie ale bisericii ortodoxe din Zăbala (sfântul locaş a fost sfinţit de episcopul Colan în vara anului 1943) şi să se ţină trează speranţa în biruinţa românescă. Preoţii trimişi de episcopul Nicolae Colan al Clujului, la cererea puţinilor credincioşi, au avut o situaţie foarte grea, fiind suspectaţi şi urmăriţi tot timpul. Pentru parohiile din protopopiatul Sfântu Gheorghe, care nu au făcut parte din teritoriul cedat, între anii 1940-1945, a funcţionat un protopopiat cu sediul la Prejmer.
La terminarea războiului şi eliberarea Ardealului ocupat, preoţii s-au întors la parohiile lor, dar şi-au găsit bisericile aproape goale, deoarece mulţi dintre credincioşii refugiaţi nu s-au mai întors, iar dintre cei trecuţi cu forţa la romano-catolici şi reformaţi, puţini au mai revenit la ortodocşi. Dispariţia numeroaselor comunităţi româneşti din Covasna şi Harghita, începută şi realizată în anii 1940-1944, a fost desăvârşită sub masca ateismului comunist de autorităţile locale, care, în condiţiile concrete din zonă, a însemnat în primul rând lupta împotriva ortodoxie.
XII.1. Preoţi din Eparhia Covasnei şi Harghitei
în închisorile comuniste
Vitregiile vremurilor, din ultimul secol şi jumătate, au lovit din plin şi preoţimea ortodoxă română din judeţele Covasna şi Harghita, preoţii în calitatea lor de principali lideri ai comunităţilor româneşti din zonă, în toţi aceşti ani, au fost „nu numai cârmuitorii sufleteşti ai credincioşilor ci şi îndrumătorii lor în probleme naţional-politice, social-economice şi culturale”. Un prim val de intoleranţă şi maximă violenţă, s-a abătut asupra preoţilor români din fostele scaune secuieşti, în timpul revoluţiei de la 1848/1849, atunci majoritatea dintre ei, după relatările protopopului Petru Pop din Breţcu „după ce nimenui nimic făcând, ce au vrut ne-au luat, am lăsat tot, apoi izgoniţi am fost şi scăpare nicăieri căpătând, robiţi, jefuiţi de avere, de sănătate şi de viaţă, cu batere de joc tunşi, de credinţa Religiei cu ameninţări de pierderea vieţii”.
Un alt moment dramatic a avut loc în anul 1915, când în urma înscenării unei aşa-zise „acţiuni de spionaj”, un număr de 14 preoţi români din fostul judeţ Treiscaune (alături de alţi zeci de preoţi ardeleni), au fost arestaţi sub acuzaţia de „trădare de patrie” şi „spionaj în favoarea României”, închişi şi deportaţi şi „supuşi unor suferinţe greu de descris”.
După Dictatul de la Viena, din toamna anului 1940, din nou preoţimea din zonă a fost „parafulgerul în care au lovit toate fără-de-legile”. Atunci, au căzut pradă intoleranţei, fiind dărâmate un număr de 23 de biserici şi capele ortodoxe şi greco-catolice, din judeţele Covasna şi Harghita, iar celelalte locaşuri româneşti de cult au fost profanate, devastate sau închise, majoritatea preoţilor fiind obligaţi să se refugieze, ori au fost expulzaţi.
Instalarea regimului comunist în zonă a avut aspectele sale specifice, la cunoscutele dimensiuni ale „luptei de clasă”, adăugându-se aici componenta etnică, care a fost folosită din plin şi cu mult succes. Redăm în continuare numele preoţilor ortodocşi români din Eparhia Covasnei şi Harghitei, deţinuţi în închisorile comuniste, cu precizarea că extinderea cercetărilor viitoare va asigura cunoaşterea şi a altor aspecte ale calvarului preoţilor ortodocşi români din această parte de ţară, în timpul regimului comunist.
Pr. Valeriu Antal s-a născut la 6 septembrie 1909, fiul lui Vasile şi Paraschiva. Preot la Parohia Ortodoxă Topliţa I, judeţul Harghita, a fost arestat în septembrie 1949 şi încarcerat la Penitenciarul Aiud. În 1950, a fost transferat la Penitenciarul Baia Spriei până în martie 1954, de acolo la Penitenciarul Craiova şi apoi la Penitenciarul Lugoj. A fost eliberat în 1955 la 20 august, slujind în continuare la Parohia Topliţa I. A fost arestat din nou în 1959 şi dus la Penitenciarul Jilava unde este reţinut până în anul 1960. După eliberare slujeşte la Parohia Gălăuţaş, de unde se pensionează în anul 1980.
Pr. Mihai Alionte s-a născut la 21 septembrie 1921, în comuna Bărăganu, judeţul Constanţa, fiul lui Ene şi Despina. A fost preot în parohia Feteşti, judeţul Ialomiţa. A fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti, prin sentinţa nr. 373/1951, pentru „instigare publică”, graţiat de Marea Adunare Naţională, prin Decretul nr. 572/1953 şi reabilitat de Tribunalul Braşov, prin sentinţa nr. 1021/1966. După eliberarea din închisoare a fost preot în mai multe parohii din raioanele Olteniţa, Câmpina, Sighet, Salonta, apoi, până la pensionare, merceolog şi administrator la câteva întreprinderi braşovene. A încercat, fără sorţi de izbândă, să ocupe o parohie vacantă din Protopopiatul Sf. Gheorghe.
Pr. Emil-Romulus Ciora s-a născut la 23 aprilie 1915, în comuna Zagon, judeţul Covasna, fiul lui Ioan şi Ana. După hirotonire, din septembrie 1938 până în septembrie 1940 (până la cedarea Ardealului de Nord), a funcţionat ca preot în Parohia Ortodoxă Mărtineni, judeţul Covasna. În refugiu a fost trimis în parohia Râuşor – Făgăraş. În perioada noiembrie 1944 – august 1948 a fost preot în parohia Zăbala, judeţul Covasna. În 28 august 1948, a fost arestat şi condamnat la 15 luni închisoare corecţională, pentru „delictul de uneltire contra ordinei sociale” A fost eliberat din închisoare la data de 25 iunie 1950, continuându-şi activitatea pastorală în parohia Zăbala, până la pensionarea sa, în anul 1979.
Pr. Nicanor Filip s-a născut în 16 februarie 1899, în localitatea Feneşel, judeţul Cluj, fiul lui Ignaţie şi Paraschiva. A fost preot la Parohia Ortodoxă Barcani, judeţul Covasna, în perioada 1929-1949. Prin sentinţa nr. 69 din 2 martie 1949, a Tribunalului Militar Braşov a fost condamnat la 10 ani închisoare corecţională „cu caracter politic”. După eliberarea din închisoare s-a pensionat.
Pr. Aurel Negoiescu s-a născut în 27 mai 1900, în Întorsura Buzăului, judeţul Covasna, fiul lui Gheorghe şi Aurelia. Tatăl, preotul Gheorghe Neagovici Negoescu, a fost membrul familiei de preoţi Neagovici Negoescu, care timp de peste 200 de ani a păstorit credincioşii ortodocşi români din Depresiunea Buzăului Ardelean şi a pus bazele învăţământului confesional românesc din zonă. În perioada 1926-1939, a fost preot la Parohia Ortodoxă Gheorgheni. După trecerea la cele veşnice a tatălui său, preotul Gheorghe Neagovici Negoescu, în anul 1939, a fost instalat ca preot în Parohia Ortodoxă din localitatea sa natală, Întorsura Buzăului. Activitatea sa de excepţie, depusă în parohia Gheorgheni, în perioada interbelică, pe tărâmul propăşirii Bisericii ortodoxe şi a culturii româneşti, împreună cu ataşamentul faţă de Biserică şi rezervele exprimate faţă de noul regim ateu, în timpul pastoraţiei sale de la Întorsura Buzăului (1939-1952), au constituit principalele sale „capete de acuzare”, neexprimate însă în scris niciodată. A intrat în vizorul Securităţii, în anul 1948, după patru ani de urmărire a fost arestat în noaptea de 15 spre 16 august 1952, atunci când îi va fi percheziţionată casa, cu rezultat negativ. Va fi trimis la Canal, potrivit ordinului ministrului Afacerilor Interne. Din dosarul său de penitenciar nu rezultă unde anume pe şantierul de la Canal a fost trimis, ci numai durata detenţiei administrative care i s-a dat, aceasta fiind până la 16 august 1957 (60 luni). De asemenea, nu putem afla nici data şi nici locul decesului. Din mărturiile d-nei Rodica Ţepeluş, fiica părintelui Negoescu, rezultă că acesta a suferit foarte mult de foame, ajungând să scormonească prin gunoaiele menajere, în căutarea mijloacelor de supravieţuire. Se pare că decesul părintelui a survenit la 1 decembrie 1952.
Pr. Gheorghe Papuc s-a născut la 28 iulie 1928, în Covasna, fiul lui Gheorghe şi Floarea. În vara anului 1948, după terminarea clasei a VII-a liceală, a fost arestat de Securitate, împreună cu încă 15 consăteni. După şase luni de temniţă la Sf. Gheorghe, în primăvara anului 1949, a fost judecat de către Tribunalul Militar din Sibiu, sub învinuirea de complot împotriva statului. Tânărul de 19 ani, „duşman al poporului”, a fost torturat, bătut şi înfometat, a fost în final eliberat, în prezenţa unor probe concludente de nevinovăţie. După terminarea Institutului Teologic Universitar din Sibiu, a fost timp de peste trei decenii diacon la Catedrala mitropolitană din Sibiu; în tot acest timp a îndeplinit funcţia de consilier cultural al Arhiepiscopiei din Sibiu şi de coordonator al publicaţiilor bisericeşti editate de Mitropolia Ardealului.
Pr. Ioan I. Rafiroiu s-a născut la 25 ianuarie 1907, în comuna Cernat, judeţul Covasna, fiul lui Ioan şi Valeria. Tatăl său, preotul Ioan Rafiroiu-senior (1882-1948) a fost unul dintre principalii lideri ai românilor din fostul judeţ Treiscaune, în calitatea sa de protopop al Protopopiatului Ortodox „Oituz”, cu sediul la Tg. Secuiesc, iar mama Valeria, a fost sora protopopului Aurel Nistor (1882-1974), figură marcantă a românilor din Protopopiatul Ortodox Român Sf. Gheorghe. A fost preot la Parohia Ortodoxă Tg. Secuiesc, între anii 1931-1940, iar în refugiu, la parohiile Buces-Vulcan, protopopiatul Zarandului şi Arini, protopopiatul Prejmer. În februarie 1945, a fost condamnat de către Tribunalul Poporului din Sf. Gheorghe, la un an şi trei luni închisoare corecţională, fiind eliberat la intervenţia Parchetului, care a găsit „sentinţa nedreaptă”. În 22 martie 1945, este arestat din nou şi deţinut fără ca familia să ştie ceva de soarta sa. După numeroase intervenţii, inclusiv a Primului Ministru Dr. Petru Groza, după 68 de zile de închisoare, în care a fost „chinuit şi ţinut în pivniţa umedă şi întunecoasă (în închisoarea din Sf. Gheorghe – n.n.) şi pus la regim special”, pr. Ioan Rafiroiu este eliberat. Cu sănătatea zdruncinată, în octombrie 1945, revine la parohia din Tg. Secuiesc, cu credincioşi drastic împuţinaţi, reluând activitatea de refacere a vieţii bisericeşti şi naţionale din oraşul breslelor. Între anii 1945 (când a fost reînfiinţat) şi 1950 (când a fost desfiinţat) a îndeplinit şi funcţia de administrator al Protopopiatului Ortodox „Oituz”. Până la pensionare, în anul 1976, şi după aceea a adunat şi a prelucrat arhivistic documentele bisericilor româneşti din zonă, atâtea cât au mai rămas în urma vitregiilor vremurilor.
Vrednicul de pomenire, mitropolitul cărturar Antonie Plămădeală, într-o manifestare ştiinţifică dedicată împlinirii a 130 de ani de la naşterea episcopului Veniamin Nistor, a relatat despre suferinţele acestuia „în perioada de detenţie din anul 1948”, atunci când a fost desfiinţată Episcopia Ortodoxă a Caransebeşului.
Sub păstorirea pr. Gheorghe Răţulea (născut în 13 aprilie 1930, în Teliu, judeţul Braşov), în anii 1956-1957, în parohia Zagon, judeţul Covasna, s-a început construirea unei biserici, demolată de autorităţile comuniste, sub pretextul lipsei autorizaţiei de construcţie. Din materialele rezultate după demolare, s-au construit alte edificii locale (inclusiv grajduri la fostul CAP), iar părintele Răţulea a fost nevoit să plece în altă parohie, respectiv la Băcel, unde a slujit până la pensionare.
Pr. Mihai D. Apafi s-a născut în 14 septembrie 1943, în localitatea Lunca Câlnicului, comuna Prejmer, judeţul Braşov, din părinţii Dumitru şi Ana. A slujit în parohia Lădăuţi, comuna Barcani, judeţul Covasna, între anii 1973-1996. Din iniţiativa sa au început demersurile pentru ridicarea unei biserici. Deoarece proiectul noii biserici trimis spre aprobare, nu mai era de găsit, s-a întocmit al doilea proiect, care a avut aceeaşi soartă. În aceste condiţii, pr. Mihai D. Apafi, ajutat de credincioşii din sat, în frunte cu epitropul Alexandru Pastor, cu sprijinul primarului Ioan Olteanu, au trecut la ridicarea bisericii. Atunci când biserica era ridicată până la acoperiş, Consiliul Popular Judeţean Covasna a emis o autorizaţie de demolare. La îndemnul unui avocat, preotul Apafi a dat în judecată Consiliul Popular Judeţean, sentinţa adoptată fiind în favoarea preotului. Au urmat un şir de şicane, ameninţări şi suferinţe pricinuite preotului de fosta Securitate şi o nouă decizie de demolare a bisericii. Cu toate acestea, credincioşii au continuat lucrările, efectuate mai mult noaptea. La 8 noiembrie 1983 s-a slujit pentru prima oară în biserică, iar sfinţirea ei s-a săvârşit în anul 1987, în prezenţa Înalt Prea Sfinţitului dr. Antonie Plămădeală.
În condiţiile istorice cunoscute de după 1945, în care parohiile şi-au pierdut o bună parte din credincioşi şi din terenurile, pădurile, imobilele în care au funcţionat şcolile confesionale şi casele de cultură, în care mulţi preoţi ortodocşi au cunoscut calvarul închisorilor, credincioşii statornici, împreună cu preoţii şi protopopii lor, au reuşit să-şi păstreze credinţa şi limba străbună. Cu sprijinul mitropoliţilor Nicolae Bălan, Iustin Moisescu, Nicolae Colan, Nicolae Mladin şi Antonie Plămădeală, al episcopilor-vicari de la Sibiu Visarion Aştileanu, Emilian Birdaş, Serafim Făgărăşanu, şi al episcopilor Emilian Birdaş şi Andrei Andreicuţ din Alba Iulia, s-au finalizat lucrările de construcţie ale catedralei ortodoxe din Sfântu Gheorghe, s-au construit biserici în Araci, Ariuşd, Podu Olt, Floroaia Mare, Lădăuţi, Bălan ş.a., s-au pictat un mare număr de biserici, au fost salvate de la demolare bisericile din centrul oraşelor Miercurea-Ciuc şi Baraolt, s-a reuşit evitarea închiderii mânăstirii din Topliţa şi s-a reactivat mânăstirea Făgeţel, au fost reînfiinţate o serie de parohii şi s-a reuşit încadrarea unei mare părţi dintre acestea cu preoţi
După constituirea judeţelor Covasna şi Harghita, în anul 1968, au existat şi cazuri când fosta Securitate a semnalat organele ierarhice despre unele acţiuni menite să îngrădească buna funcţionare a parohiilor ortodoxe şi a şcolilor în limba română din comunităţile cu populaţie etnic-mixtă, a salvat de la demolare biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Miercurea-Ciuc şi a sprijinit reluarea lucrărilor de construcţie a catedralei ortodoxe din Sf. Gheorghe.
Odată cu redobândirea libertăţii religioase, după decembrie 1989, românii ortodocşi din estul Transilvaniei au avut de îndurat suferinţe care le aminteau de anii 1940-1944. Pentru că mai mulţi preoţi ortodocşi au protestat în legătură cu nerespectarea drepturilor credincioşilor români, în urma acţiunilor separatiste din învăţământ, cultură, administraţie şi economie, aceştia au fost apostrofaţi, insultaţi, ameninţaţi, unii dintre ei fiind obligaţi să plece în alte judeţe. O serie de biserici şi case parohiale au fost profanate sau li s-au spart geamurile.
Datorită acţiunilor antiromâneşti şi ameninţărilor la care au fost supuşi preoţii ortodocşi, existau, în vara anului 1990, 14 parohii ortodoxe vacante numai în judeţul Covasna. Oficialităţile locale din judeţele Covasna şi Harghita nu au luat nici o atitudine faţă de actele menţionate, plecarea preoţilor ortodocşi din diferite localităţi fiind considerată, în mod tacit, „normală”. Aceeaşi atitudine au mani-
festat-o autorităţile menţionate şi faţă de starea gravă în care se găseau bisericile, cimitirele şi casele parohiale ortodoxe din cele două judeţe.
Prin înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi instalarea PS Ioan Selejan în scaunul episcopal, în septembrie 1994, a început un nou capitol în viaţa preoţilor şi monahilor. Latura misionar-pastorală a preoţimii a constituit un obiectiv important pentru Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan şi pentru Preasfinţitul Andrei. Astfel, un prim pas a fost acela de a şcolariza tineri din cele două judeţe la seminariIle şi facultăţile de teologie din ţară şi hirotonirea lor, urmărind în acest sens şi o anumită stabilitate a preoţilor în parohii.
Volumele O candelă în Carpaţi. Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei. 15 ani de la înfiinţare. 1994-2009 şi Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei. 20 de ani în slujba lui Dumnezeu şi a Neamului Românesc, redau sintetic, şirul preoţilor care au slujit Sfintele Altare ale bisericilor din Eparhia Covasnei şi Harghitei, în perioada 1994-2014, precum şi principalele aspecte ale activităţii pastoral-misionare, culturale şi sociale desfăşurate, după înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, în fiecare parohie în parte.
Erich-Mihail Broanăr
Ioan Lăcătuşu
Sebastian Pârvu
