În cadrul proiectelor dedicate aniversării Centenarului Marii Uniri, redacția cotidianului Mesagerul de Covasna publică, în serial, volumul „Păstori sufleteşti ai Sfintelor Altare din Eparhia Covasnei şi Harghitei”, de Erich-Mihail Broanăr, Ioan Lăcătuşu și Sebastian Pârvu, volum apărut la Editura Grai Românesc, cu binecuvântarea Preasfinţitului Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei.

Cartea reprezintă un omagiu adus slujitorilor Bisericii Ortodoxe din județele Covasna şi Harghita – preoți, protopopi și ierarhi la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri. Lucrarea introduce în circuitul public informații, în mare parte inedite, despre contribuția Bisericii Ortodoxe, a școlilor confesionale și asociațiilor culturale românești din această parte de țară la păstrarea și afirmarea identității naționale românești din Arcul Intracarpatic.

III.1. Episcopul Justinian Teculescu

(născut 1 noiembrie 1856, la Covasna, judeţul Covasna, numele de botez Ioan, decedat la 16 iulie 1932, în Braşov)

Oraş şi staţiune balneo-climaterică, Covasna este situată la marginea sud-estică a părţii inferioare a curburii Carpaţilor, la o altitudine de 564-580 m, pe pârâul Covasna, afluent de stânga al Râului Negru, la 29 de km de Sfântu-Gheorghe (pe calea ferată) şi la 225 de km de Bucureşti.

În Covasna-Voineşti, pe lângă alte distinse personalităţi, s-a născut Ioan Teculescu – numele de botez al Episcopului Justinian Teculescu, din părinţii Matei Teacă şi Paraschiva, născută Popică, mocani oieri, familie cu zece copii.

A absolvit Şcoala primară confesională din localitatea natală. Studiile le continuă la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1877-1885) şi la Institutul Teologic din Sibiu (1885-1888).

Ca student la teologie, scrie la Telegraful Român, colaborează la mai multe ziare şi reviste, publicând frumoase predici şi subiecte din domeniul teologiei, apoi versuri. Este demn de amintit aici Imnul scris cu ocazia Centenarului seminarului „Andreian”, imn care este armonizat şi decretat ca imn oficial al institutului amintit, după ce a fost pus pe note de profesorul Timotei Popovici. În cadrul societăţii de lectură a teologilor sibieni, prezenţa lui Ioan Teculescu era una obişnuită.

Învăţător (1888-1894) şi apoi preot-paroh în Râşnov (1894-1901), preot şi protopop în Alba Iulia (1901-1922), se căsătoreşte cu Eliza, fiica preotului Iosif Comănescu din Codlea (1891). Ajungând la conducerea Oficiului Parohial al Bisericii „Sfântul Nicolae” din Râşnov, preotul Ioan Teculescu „promovează biserica şi şcoala din localitate, cărora le ridică standardul de cultură, luptând în acelaşi timp pentru apărarea drepturilor Bisericii şi Şcolii confesionale” A fost peste un deceniu intens de slujire pasionantă şi dragoste mistuitoare, în care păstorul „sufletul său şi-a pus pentru turma sa”, astfel încât amintirea lui a dăinuit mult timp în sufletele credincioşilor din zonă

În cei 22 de ani  petrecuţi în scaunul de protopop al Alba Iuliei, Ioan Teculescu reuşeşte să fie cel mai distins şi cel mai activ dintre toţi protopopii Mitropoliei Ardealului, precum şi „unul dintre cei mai însufleţiţi luptători şi apărători ai românismului”. Cu toate că păstorea un protopopiat extins ca zonă geografică, greu de supravegheat, având nu mai puţin de 46 de comune, cu tot atâtea biserici şi şcoli primare confesionale – foarte multe răsfirate prin întinsa Ţară de Piatră –, protopopul Teculescu a desfăşurat o activitate foarte rodnică pe multiple planuri: bisericesc, şcolar, naţional, administrativ-gospodăresc. În mod paradoxal, în ciuda sărăciei şi a lipsurilor de tot felul în care trăia populaţia românească, prin tact pastoral, prin stăruinţă, prin hărnicie şi spirit gospodăresc a reuşit, în cei 22 de ani, să restaureze sau să zidească din temelii 18 şcoli şi 28 de biserici.

În perioada 1902-1923, protopopul Ioan Teculescu a fost preşedintele Despărţământului Alba Iulia al Astrei, calitate în care desfăşoară o bogată activitate culturală.

După optsprezece ani de convieţuire, soţia sa, Eliza, se stinge din viaţă, în 1909. Protopopul Ioan Teculescu rămâne văduv cu şapte copii, patru fete şi trei băieţi, cu vârste cuprinse între un an şi 16 ani.

În decembrie 1918, protopopul Ioan Teculescu este ales preşedinte al Consiliului Naţional Local Alba ce a organizat Adunarea Naţională a românilor de la 1 Decembrie 1918, care a proclamat Unirea Ardealului cu patria-mamă, fiind ales apoi senator în primul Parlament al României întregite.

La 18 martie 1923, este călugărit la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, sub numele de Justinian, iar la 31 martie 1923 este hirotonit arhiereu şi instalat în scaunul nou înfiinţatei episcopii a Armatei Române, cu sediul la Alba Iulia.

Justinian Teculescu a fost ales episcop al Armatei Române cu titlul „de Alba Iulia”, fiind astfel primul episcop înscăunat în funcţiunea de Inspector al clerului militar, cu gradul de general de brigadă asimilat conform Legii privitoare la organizarea clerului militar, adoptată în anul 1921. Cuvântarea rostită la investirea sa de la Palatul Regal arată, între altele, conştientizarea faptului că este „cel dintâi episcop al scumpei şi vitezei noastre armate”, precum şi a faptului că „având experienţa îndelungată a creşterii poporului în această direcţiune, cu tot zelul şi iubirea o voi aplica şi continua de azi înainte şi între ostaşii ţării, ca fii ai acelui popor.”

Deşi împrejurările au făcut ca să păstorească scurt timp clerul militar şi ostaşii Armatei Române, Episcopul Justinian Teculescu a lăsat în urma sa câteva fapte memorabile: a rânduit reşedinţa Catedralei Încoronării de la Alba Iulia ca sediu al Episcopiei Armatei şi al Episcopului militar; a rânduit prima promoţie de preoţi militari activi, prin concurs, conform legii, hirotesind în funcţia de protopop al clerului militar pe preotul Ioan Dăncilă, care a slujit până la pensionare, în 1944, în această calitate; a redactat, cu sprijinul preoţilor militari şi al membrilor Sf. Sinod Regulamentul pentru punerea în aplicare a legii privitoare la organizarea clerului militar, adoptat în formă definitivă de Sf. Sinod în şedinţa din 2 aprilie 1924, precum şi, ulterior, de organele în drept: Ministerul de Război, Consiliul de Miniştri etc.

Printre marile acţiuni cu caracter naţional întreprinse au fost: punerea pietrei de temelie a Mausoleului de la Mărăşeşti, alături de Mitropolitul Moldovei şi Sucevei Pimen Georgescu (6 august 1923); organizarea instituţiei Eroul Necunoscut (Soldatul Necunoscut) şi aducerea rămăşiţelor pământeşti ale acestuia de la Mărăşeşti la Bucureşti, precum şi înhumarea lor în Parcul Carol, fapt ce a produs un emoţionant efect în sufletele militarilor şi în sufletul ţării.

La 17 decembrie 1924, Marele Colegiu îl desemnează pe Episcopul Justinian al Armatei ca Episcop al Eparhiei Cetatea Albă-Ismail, la 20 decembrie 1924 este învestit, în Palatul Regal din Bucureşti, iar la 21 decembrie 1924 este instalat la Ismail, în scaunul eparhial. În cuvântarea rostită cu prilejul investiturii de la Palatul Regal, a lăsat să se înţeleagă faptul că această misiune i-a fost cerută expres: „Pronia cerească, prin glasul Marelui Colegiu Electoral, mă trimite, de la postul de episcop al armatei, la cel de Arhipăstor sufletesc al fraţilor noştri de peste Prut”. Adaugă imediat, cu cuvinte ce au o încărcătură aparte de regret: „Grea peste măsură, mi-ar fi despărţirea de la misiunea sublimă şi patriotică, pe care timp de un an şi 9 luni am împlinit-o în mijlocul scumpei şi bravei noastre armate”.

Opera de consolidare a Eparhiei Cetăţii Albe şi Ismailului apărea în viziunea protoiereului George Jurebiţă, secretar eparhial, „ca un monument solid şi puternic”, iar din punct de vedere naţional, biserica era „tare, neclintită şi consolidată”, „puterile iadului, valurile necredinţei: bolşevismul, ateismul şi feluritele secte, care se năpusteau asupra bisericii din timpul păstoriei PS Episcop Justinian, se sfărâmau şi se împrăştiau de tăria credinţei dreptcredincioşilor, după cum valurile mării, izbindu-se de ţărmurile scumpei noastre Basarabii, se risipesc şi se întorc în adâncul ei”. A reuşit „să tragă o brazdă adâncă şi să croiască un drum drept şi solid pentru viaţa Eparhiei”.

În primăvara anului 1932 se îmbolnăveşte de cancer la ficat; este adus de familie la un spital din Braşov, iar la 16 iulie 1932 Episcopul Justinian Teculescu trece la cele veşnice, la Braşov, fiind înmormântat lângă părinţi, în cimitirul bisericii din Voineşti-Covasna, aşa cum şi-a dorit. Mormântul din umbra bisericii vechi din Voineşti este un simbol al vrednicului ierarh-cărturar, slujitor devotat al bisericii strămoşeşti, simbol al luptătorului pentru neam şi pentru ţară.

Episcopul Justinian Teculescu a colaborat la „Telegraful Român” şi alte periodice din Transilvania. Cuvântări şi predici au fost strânse în volumul „Pentru neam şi lege”, apărut la Sighişoara, în anul 1931. În perioada episcopatului din Basarabia, a coordonat editarea publicaţiei Buletinul Episcopiei Cetăţii Albe – Ismail – redactor responsabil fiind pr. Gheorghe Jurebiţă, consăteanul său din Covasna. (va urma)

Erich-Mihail Broanăr

Ioan Lăcătuşu

Sebastian Pârvu