Pentru o mai bună informare a publicului cu privire la activitatea Esperanto în cadrul Uniunii Europene, vom reda mai jos, în traducere din limba esperanto, articolul apărut în revista ESPERANTO, organul de presă al Asociaţiei Universale de Esperanto (UEA), anul 107, Nr. 1282 (7-8) – iulie-august 2014.
Articolul cu titlul de mai sus este semnat de dr. Seán Ó Riain, preşedintele EEU (Europa Esperanto-Unio = Uniunea Esperantistă Europeană).
„Parlamentul European (PE) este singurul parlament supranaţional din lume şi singura instituţie din Uniunea Europeană pe care au ales-o direct cetăţenii tuturor celor 28 de state membre ale UE. Primele alegeri directe în PE au avut loc între 7 şi 10 iunie 1979 şi au fost aleşi 410 membri. Anterior, din 1958 până în 1974, parlamentarii au fost selectaţi de către parlamentele naţionale ale statelor membre. Din 1979 până în prezent au avut loc alte şapte alegeri, la intervale de cinci ani, iar ultimele tocmai au avut loc între 22 şi 25 mai 2014, când s-au ales 751 europarlamentari.
La început Parlamentul era numai o instituţie consultativă, dar toate tratatele UE, de exemplu Tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nice şi Lisabona, i-au conferit din ce în ce mai multă putere. Acum el este făuritor de legi împreună cu Consiliul de Miniştri, organ alcătuit din 28 de miniştri, care reprezintă guvernele celor 28 de state membre. Aprobarea lui este obligatorie pentru fiecare lege nouă, pentru buget, şi chiar pentru a numi preşedintele Comisiei Europene. Procedura de a face legile a Parlamentului European este destul de complicată, şi ea a devenit chiar mai complicată începând cu Tratatul de la Lisabona, care a început să fie valid din 1 decembrie 2009, pentru că acum PE are o colaborare puternică cu 28 de parlamente naţionale, în afară de colaborarea zilnică cu Comisia şi Consiliul.
Este puţin ciudat faptul că PE nu are puterea de a decide locul întâlnirilor sale! Conform tratatelor, numai guvernele statelor membre au dreptul de a decide acest lucru, şi ele trebuie să decidă în unanimitate orice schimbare. Cu toate că europarlamentarii de cele mai multe ori sunt în Bruxelles, Belgia, unde se află şi Comisia Europeană şi Consiliul de Miniştri, conform tratatelor PE trebuie să aibă toate şedinţele în plen, la fiecare a patra săptămână, în Strasbourg, Franţa. În afară de aceasta, secretariatul PE se află în Luxemburg. O majoritate foarte mare a europarlamentarilor vor să ţină şedinţele numai în Bruxelles, dar Franţa nu consimte ca PE să părăsească Strasbourgul, un oraş la graniţa franco-germană, care simbolizează reîmpăcarea dintre Germania şi Franţa de la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial în 1945. Să menţionăm faptul că pentru a ajunge la o pace durabilă între Germania şi Franţa, care au făcut trei mari războaie între ele de-a lungul a 70 de ani, 1871, 1914 şi 1939, acesta a fost motivul principal pentru a fonda Uniunea Europeană.
Politica multilingvismului
PE este, de asemenea, cel mai multilingv dintre toate instituţiile Uniunii Europene. În principiu, toţi europarlamentarii au dreptul de a vorbi limba proprie, cu condiţia ca ea să se găsească între cele 24 de limbi oficiale ale UE, care sunt limbile oficiale ale tuturor statelor membre, în afară de luxemburgheza. Europarlamentarii au dreptul să asculte alţi parlamentari şi în limba lor proprie. Deci e nevoie de interpretare din fiecare limbă oficială în fiecare altă limbă. În afară de aceasta, europarlamentarii au dreptul să primească documentele de lucru şi în propria lor limbă. Această politică a multilingvismului cere o uriaşă muncă zilnică de traducere şi interpretare, dar PE justifică acest lucru spunând că nu e drept să pretinzi ca cetăţenii să-şi aleagă numai poligloţi! Preţul multilingvismului este preţul democraţiei.
Esperanto şi Parlamentul European
Numai o singură dată sesiunea în plen a PE a votat pentru o rezoluţie care a menţionat Esperanto. Este vorba despre Rezoluţia Dell-Aba din 2004. Textul ei a propus numai că „ar trebui studiat dacă o limbă neutrală ca Esperanto ar putea să joace un rol în păstrarea multilingvismului în PE”. Parlamentul European a votat în mod deschis şi cu ridicarea mâinii la 1 aprilie 2014, cu 57% contra 43%, de a nu lua în considerare un rol pentru Esperanto. Interesant este faptul că cei de stânga – liberalii, verzii, socialiştii, comuniştii – majoritatea au fost pentru a lua în considerare un rol pentru Esperanto, dar toată dreapta – a Partidului Popular European, creştin-democraţii şi până la extremiştii de dreapta – au fost împotrivă. Puţin paradoxal, doi europarlamentari care vorbesc Esperanto, Margareta Handzlik din Polonia şi Ljudmila Novak din Slovenia, ambele sunt membre ale Partidului Popular European, cel mai mare grup în PE.
Începând din 2005, Uniunea Esperantistă Europeană activează foarte puternic pentru a introduce Esperanto en Bruxelles. Pentru a cita numai câteva exemple: în octombrie 2006 noi am organizat o dezbatere despre justeţea lingvistică şi Esperanto, la care am invitat toţi europarlamentarii vorbitori de franceză, aproximativ 110 oameni. Aceasta a fost finanţată de Etsuo Miyoshi din Japonia. Au venit puţini în afară de europarlamentarii care deja vorbeau Esperanto, dar 22 de europarlamentari au răspuns că este vorba despre o idee interesantă. De două-trei ori pe an, cu sprijinul europarlamentarului Margareta Handzlik, Uniunea Esperantistă Europeană a scris tuturor europarlamentarilor pentru a-i informa despre discuţii, congrese etc. care au loc în Esperanto, sau despre evenimente de politică lingvistică. În ianuarie 2008, cu sprijinul europarlamentarului Ljudmila Novak, noi am organizat o expoziţie despre Esperanto în PE, şi timp de cinci minute eu am putut vorbi acolo multor europarlamentari. A venit la acea expoziţie şi fostul minustru polonez al afacerilor externe, Bronislaw Geremek, care atunci era vicepreşedinte al PE. Eu l-am întâlnit pe el cu diplomatul şi esperantistul slovac Jozef Reinvart, şi el a fost de acord să organizăm o dezbatere cu titlul „Esperanto: duşman sau prieten al multilingvismului?” în PE în 14 iulie 2008. Din păcate, Geremek a murit în mod tragic într-un accident de circulaţie la 13 iulie 2008, în drumul către Polonia pentru a participa la dezbatere. El a învăţat Esperanto în tinereţea sa şi a citit-o toată viaţa, dar ne-a informat că atunci când le-a explicat altor europarlamentari că există o bogată literatură originală în Esperanto, răspunsul obişnuit era: „Din nou glumeşti, profesore: toţi ştiu că nu există o literatură în Esperanto!” Cu toată moartea lui Geremek, dezbaterea a avut loc şi au venit 15 europarlamentari. În noiembrie 2008, Uniunea Esperantistă Europeană a organizat un seminar despre educaţia multilingvistică, cu participarea mai multor specialişti neesperantişti şi, ca de obicei, noi i-am informat pe toţi europarlamentarii despre acest eveniment.
Dar atitudinea generală a europarlamentarilor faţă de Esperanto a rămas negativă, din cauza a ceea ce Claude Piron a numit l’ignorance ignorée (neştiinţa neştiută) – ei nu ştiau nimic despre ea, şi nici măcar nu conştietizau că există ceva pentru a o cunoaşte. Neformal, cu tot multilingvismul demn de lăudat, la un nivel oficial, engleza joacă un rol de limbă comună, şi deci europarlamentarii nu văd un rol pentru Esperanto. Ljudmila Novak nu mai este membră a PE, începând din 2009, deoarece ea s-a întors în politica naţională din Slovenia. Ca şi Ljudmila Novak, şi Margareta Handzlik întotdeauna a făcut tot posibilul, dar partidul acesteia în Polonia n-a mai ales-o candidat, şi începând din iulie ea nu mai este membru în PE.
La 13 ianuarie 2010, ca europarlamentar, Margareta Handzlik a aranjat ca o delegaţie a Uniunii Esperantiste Europene să-l întâlnească pe preşedintele de atunci al PE, profesorul Jerzy Buzek (fost prim-ministru în Polonia). Noi i-am făcut cadou multe cărţi în poloneză şi engleză despre Esperanto. El a arătat un interes aparte faţă de textul nostru al imnului naţional (http://www.europa.eu/eo/civitana-iniciato), pentru că el a spus că de multe ori se cântă imnul în PE, şi multor europarlamentari le-ar plăcea să-l cânte împreună, dar lipseşte o limbă. Şi tocmai în acest rol formal, simbolic, Preşedintele Buzek a recunoscut că engleza nu e suficientă. Schiller şi-a scris în original „Oda bucuriei” în germană, „An die Freude”, dar din punct de vedere politic nu s-ar accepta ca întreaga Europă să cânte împreună în germană. Şi n-ar fi eufonic ca fiecare să cânte în propria limbă. Buzek a înţeles ceea ce mulţi n-au înţeles: este nevoie de o limbă neutrală, care ar respecta diversitatea lingvistică şi aceleaşi drepturi ale tuturor europarlamentarilor. Ar fi numai un rol mic, dar concret, pentru Esperanto în PE, dar tocmai pentru că el este mic, neesperantiştii nu s-ar opune, şi el ar putea deschide uşi în minţile europarlamentarilor pentru o mai mare considerare a posibilităţilor limbii Esperanto. Deşi câţiva esperantişti sunt împotriva cântării imnului european în Esperanto, unii neesperantişti care susţin integrarea europeană întâmpină propunerea cu entuziasm.
În octombrie a fost înfiinţată Platforma Societăţii Civile pentru Multilingvism a Comisiei Europene din 29 de organizaţii din întreaga europă. Uniunea Esperantistă Europeană este membră a acesteia încă de la început şi este singura organizaţie care foloseşte Esperanto. Printr-o muncă uriaşă şi răbdare, Uniunea Esperantistă Europeană a reuşit să convingă pe celelalte 28 de organizaţii să accepte, în iunie 2011, un raport comun, care conţine mai mult de 60 de referinţe pozitive faţă de Esperanto. Comisia Europeană a acceptat raportul şi la publicat pe site-ul său. El se poate citi la http://bit.ly/eu-raporto. Uniunea Esperantistă Europeană a scris imediat tuturor europarlamentarilor pentru a-i informa despre raport, şi aparte a subliniat însuşirile care ajută la învăţarea uşoară a limbii Esperanto, pentru a îmbunătăţi şi a grăbi învăţarea unei limbi în general.
La sfârşitul lui mai 2014, s-a ales noul Parlament European. S-au întărit extremiştii, naţionaliştii şi alţi potrivnici ai integrării europene, precum Frontul Naţional francez, UKIP-ul englez, Yobbik-ul ungar. Totuşi, mai mult de 75% din membrii noului PE susţin integrarea europeană. Se poate întâmpla ca prezenţa unui număr mai mare de opozanţi ai integrării europene să încurajeze marea majoritate pro-europeană să promoveze ideea europeană de pace şi convieţuire armonioasă în locul războaielor. Dar, desigur, Esperanto este gata să preia un rol, la început un rol destul de mic, dar Zamenhof (iniţiatorul limbii) însuşi a scris despre „pas cu pas, după o muncă îndelungată”. Tactica Uniunii Esperantiste Europene recomandă că este mai bine a avea un progres mic, mai lent, decât o nerăbdare şi cerinţe prea mari, care nu ajută prea mult promovarea limbii Esperanto”.
În 2011, în cadrul celui de-al 96-lea Congres Universal de Esperanto de la Copenhaga, la şedinţa de lucru a Uniunii Esperantiste Europene, într-o discuţie cu membrii din conducerea acesteia şi cu preşedintele ei, diplomatul irlandez Seán Ó Riain, am afiliat Asociaţia de Esperanto din România la această Uniune. Cu această ocazie i-am făcut preşedintelui şi un cadou/suvenir: harta României. Un gest mic, dar simbolic ca semn al integrării ţării noastre în EU. Mişcarea esperantistă va tinde mereu pentru a câştiga un rol semnificativ în relaţiile internaţionale, în promovarea culturilor naţionale şi în apărarea ideilor păcii şi colaborării.
Mihai Trifoi
