Individul uman se rupe de cadrul său natural, îndepărtându-se de el, de natura lui umană. Dar, în același timp, se înstrăinează de natura vieții și de practicile existențiale naturale, dobândite anterior intrării (prin încăpățânarea lui) în sfera progresului tehnic victimizant.
Înstrăinarea de sine, prin „alter-ego-ul” cu care omul modern acționează involuntar, motivat dar nesatisfăcut, dorind ceea ce nu-i place și acționând pe un model greșit, impus de circumstanțe străine propriei firi, conduce la această dedublare a personalității: „eu nu sunt întotdeauna numai eu, sunt și altcineva, mă mișc, gândesc altfel decât mine, eu, cel natural”, fiind conștient de faptul că se află în căutarea a altceva decât ceea ce în mod firesc urmărește. Mai grav este faptul că asemenea personalități, pe lângă faptul că s-au format fără „să dorească”, nu pot să renunțe, să se opună acestei evoluții, care afectează din ce în ce mai mult societatea modernă și pe cea viitoare. Aceasta este înstrăinarea de sine însuși, este paradigma existențială a sinelui fals, dar putem afirma că, cel puțin la nivel mintal, uneori reprezintă altceva, este un proces dual, iar dualitatea reprezintă o formă de înstrăinare, înstrăinarea de sine, de eul natural genetic format.
Înstrăinarea este și față de celălalt, de ceilalți, față de lume. Opusă dualității este simplitatea. A deveni simplu înseamnă a deveni străin apanajului lumii, apanajului celuilalt din cadrul lumii, înțelegând lumea ca pe un univers al judecăților, al voințelor, al patimilor și al celorlalte ieșiri din fire. Înstrăinarea de lume nu este altceva decât apropierea de fire. Apropierea de lume și de cele lumești este apropierea de patimi, care sunt părți (elemente) ce apar în ciclul neîncetat al vieții.
Dezlegarea de lume, înstrăinarea de lume și apropierea de fire duce la regăsire, la ne-întristare. Astfel, simplitatea a dat naștere tendinței spre înțelepciune, spre purificare, fiind prima treaptă a vieții spirituale.
Înstrăinarea de dualitate, de lume, presupune că mintea, întorcându-se spre sine, trebuie să uite de toate ca să se vadă pe sine. Pentru atingerea simplității, acest fel de înstrăinare este necesar.
Înstrăinarea înspre înnobilare spirituală, înspre simplitate, prin aspirațiile menționate anterior, reprezintă scara înstrăinării de tainele lumești și apropierea de tainele firești. Renunțarea, înstrăinarea de dualitate, reprezintă parcurgerea „scării desăvârșirii spirituale”, după cum susține Nae Ionescu.
„Căderea din Paradis” reprezintă încetarea stării contemplative, de admirație a Creatorului. Omul a trecut la fapte dorind să devină el omul creator, făcător de lucruri. Înstrăinându-se de Creator, abandonându-L, el a și devenit un creator, dar creația sa se face prin consum de substanță, cu suferință și muncă. El „a devenit un Dumnezeu, dar după puterile lui”.
„Căderea din Rai”, ca sancțiune primordială aplicată omului de către divinitate, reprezintă forma fundamentală de înstrăinare de Eden, cu acordarea șansei de a se mântui.
De aici începe practic modelul de viață, paradigma înstrăinării omului de către Creator, a înstrăinării de seamăn, de el însuși și de natură. Dar, această gândire de coborâre-înălțare la nivel metafizic, cât și ontologic, deoarece orice gândire aparținând lui „homo religiosus” este alimentată de o conștiință, o mentalitate non-duală singulară de înstrăinarea de Creator și de celelalte forțe, avea să cunoască și „reversul medaliei”.
Înstrăinarea de cele aparținătoare omului terestru (dorințe, patimi, suferințe) se face urcând pe scara purificatoare din dorință proprie și în mod singular, în asceză, înstrăinați de toate cele lumești, de toate grijile cotidiene. Noi facem, așadar, o călătorie (singuri, înstrăinați), venind în această lume pentru a merge din virtute în virtute sau pentru a rămâne pe pământ, legați de bunurile pământești. Cel care drumețește spre cer se apropie de suverana desăvârșire (urcând scara Raiului), după ce a trecut succesiv prin toate virtuțile; dar nici acum răul nu încetează să-l hărțuiască. (va urma)
Viorel SĂLĂGEAN
