Această lucrare reprezintă o compilație de idei, gânduri, comentarii, observații și studii ale celor care au exprimat în lucrările lor prestigioase trenduri, direcții, ori concluzii, despre evoluția societății contemporane, în totalitatea elementelor și funcționalităților lor. Subsemnatul, observând analiza și mai ales multiplele observații care converg, am încercat să atrag atenția asupra uneia, evidentă, abordând și studiind cât mai mult din implicațiile acestor idei și ajungând la o concluzie, care eu cred că îmi aparține: aceea a paradoxului unei paradigme, a înstrăinării individului în societatea modernă: turma se înmulțește permanent și cu cât suntem mai mulți, cu atât suntem mai singuri și mai străini. Deși „distanțele” dintre noi se micșorează datorită creșterii vitezei de comunicare și coabitare (generate de progresul tehnico-informațional și dorința de confort), tot în acest fel (continuu), ne îndepărtăm nu numai de cei de lângă noi, ci și de noi înșine. Iar acest lucru se manifestă prin dedublările circumstanțiale determinate de multiplele secvențe de viață și activitate, de auto-clonările ce ne pierd esența naturalului, a identității autentice.
4. Religia și paradigma înstrăinării
Orice alienare a mirenilor de la viața conchisă în tagma și misiunea Bisericii, este în opoziție cu starea lor de creștini. Înstrăinarea acestor reprezentanți ai Bisericii de la Evanghelia lui Hristos, de la misiunea pe care o au, atitudine a cărei pregnanță se manifestă destul de des, creează o fisură în corpusul acestei „maici spirituale” care este și trebuie să fie Biserica astăzi.
Încorporați în Hristos prin Botez, Mirungere și Euharistie și constituiți ca „popor al lui Dumnezeu”, mirenii participă în modul lor propriu la acțiunea de slujire preoțească a Mântuitorului. Preoții sunt chemați și au datoria, în mod deosebit, să pună în rânduială și să lumineze realitățile societății, astfel încât decurgerea vieții să fie sub lumina Evangheliei lui Hristos.
Conform Noului Testament, Biserica din Roma a fost înființată de credincioși laici. Predica în acele veacuri creștine consta în simpla învățătură de credință prin citirea unor rânduri de istorie a apariției și mântuirii în Hristos.
În perioada secolelor al III-lea și al IV-lea au apărut catiheții, credincioși laici instruiți în religia creștină. S-a adâncit învățătura de credință, separarea între creștinii de credință totală, fără instruire, și creștinii laici bine instruiți în tainele credinței creștine.
În contemporaneitate, când în societatea modernă se simte și rațiunea, efectele unei crize prelungite care se manifestă în toate laturile vieții, pornind de la sărăcia materială a multor persoane defavorizate până la diminuarea reperelor spirituale și morale ale societății, conjuncturile prezente pretind un angajament mai profund și mai implicat din partea credincioșilor laici. Așa ar trebui să fie. Progresul tehnologiei informatice nu numai că lărgește sfera agnosticilor laici, dar îi antrenează chiar și pe aceștia în comportamentul, trăirile și viața lor de mireni. Înstrăinarea în această sferă este evidentă. Înstrăinarea față de misiunea lor, nu preoțească, pentru că nu sunt preoți, este mai pregnantă chiar și în postura lor de mireni. În ceea ce privește preoția, și aici este ceva de comentat: în acest caz este loc de mai multă implicare misionară. Tehnica îi provoacă și îi convertește pe mulți, atitudinea lor, doar a unora ce-i drept, este străină de modul de a face cunoscută litera și, mai ales, spiritul Evangheliei. Exemple pot fi numeroase: de la predici susținute prin stații de amplificare, până la predici online, pe Internet. Biserica se înstrăinează, astfel, de misiunea sa și înstrăinează omul de credință. Ea riscă să se compromită, să altereze și să convertească crezul și credința enoriașilor; tocmai în acest sens, Biserica va trebui să nu se înstrăineze de canoanele și practicile păstrate din vechi timpuri ale simplității în atitudine și în predică.
Acest context cunoaște și ridică probleme noi, a căror rezolvare în duh creștin pare a fi o preocupare, ci nu un angajament deosebit al credincioșilor laici. Până și calitatea de credincios laic denotă dintr-o înstrăinare a angajamentului lor de misionari ai Evangheliei lui Hristos. Vorba aceea din popor: „să nu faci ce face popa, ci să faci ce zice popa” este o expresie a noii raportări a societății civile creștine la mireanul, deocamdată contemporan, misionar al Evangheliei lui Hristos.
Apostolatul laicilor este cu atât mai necesar în auto-schimbare, în aprofundarea angajamentelor, cu cât crește în mod deosebit autonomia multor sectoare de activitate ale vieții umane. Încrezând-se prea mult în progresul științelor naturale și în cel al tehnicii, cad într-un fel de idolatrizare a lucrurilor vremelnice. Concluzia ce se desprinde este că se remarcă un proces de asemuire a multora, a lucrurilor vremelnice, a afirmării faptului că religia, din ce în ce mai mult, nu este și nu are nimic cu spiritualitatea. Ori acesta este un mare pericol. Reprezentanții acesteia sunt, prin hirotonisirea lor, obligați să lupte în pas cu modernitatea, nu numai pentru neînstrăinarea enoriașilor de misiunea propovăduită, ci chiar să contribuie la amplificarea acestei misiuni, contracarând atacurile agresive la adresa acestor misionari. Căci religia este un pact, iar spiritualitatea este, de fapt, „calea”, o cale spre a atinge valoarea reală a Credinței în Hristos. Dacă religia propagă acest pact, în sensul că dacă vei face fapte bune, vei ajunge în rai, iar dacă vei fi rău, vei ajunge în iad, iar spiritualitatea, ca și cale de urmat, conduce la realizarea unor fapte concrete pozitive, de exemplu, activarea într-o misiune caritabilă de ajutor dedicată copiilor maltratați sau defavorizați dintr-o țară africană. Desprinderea degradantă a misionarului mirean de angajamentul luat în spiritul Evangheliei lui Hristos marchează noi etape, din păcate, în fenomenul înstrăinării, în paradigma modernă și contemporană a înstrăinării, a înstrăinării până și a acestor exegeți și exegete, propovăduitori ai atitudinii și credinței în neînstrăinare.
Religia este un pact, în vreme ce spiritualitatea este o cale a călătoriei. Religia descrie lumea și expune o ofertă de obiective prestabilite: „Dumnezeu există”, „Dacă-L asculți pe Dumnezeu ajungi în rai, dacă nu, ajungi în iad”. Calea de urmat îți aparține și accepți sau nu această ofertă.
În mod divers, călătoriile spirituale nu au nimic cu aceasta. Ele încep cu cine suntem, ce suntem, ce este și cum, sau care este binele. Dacă în religie se acceptă pur și simplu răspunsurile, călătorii existențiali nu se mulțumesc doar cu atât. Aceștia urmăresc întrebarea până la finalitatea ei ultimă.
Însă, există totuși și o asemănare finală între aceste atitudini și anume aceea prin care celălalt de lângă tine să fie ajutat, dar credincioșii laici nu se focusează spre finalitate, ci spre propovăduire.
În călătoria spirituală, dacă absolventul facultății ajunge într-un ashram hindus sau în Zimbabwe, unde vrea să ajute bolnavii sau nevoiașii, spunem că aceasta este o călătorie spirituală. Față de aceștia credincioșii laici propovăduiesc și nu înfăptuiesc. Înstrăinarea este existentă față de misiunea lor, definitorie după Evanghelia lui Hristos. Călătoria spirituală presupune o înstrăinare fizică și psihică a celui care o efectuează.(va urma).
Viorel SĂLĂGEAN
