Acest eveniment nemaitrăit, pandemia, a provocat schimbări nebănuite în structura economică și social-politică, și în comportamentul oamenilor, nu doar în România, ci peste tot pe glob, unde și-a făcut prezența coronavirusul COVID-19.
Interesant este că semenii noștri, timorați, stresați și frustrați, dar și săturați de „statul în casă”, se manifestă în fel și chip, uneori pierzându-și cumpătul sau bunul simț.
Luăm ca exemplu recentul conflict între actorul Nicu Alifantis și prezentatorul TV Mircea Badea. Primul, foarte revoltat de aluziile revoltătoare și disprețuitoare față de artiști ale lui Mircea Badea, consideră atitudinea acestuia „dezgustătoare”. De aici porni avalanșa, căci intervine în schimbul de replici Liviu Pleșoianu, deputat PSD, care, luând apărarea lui Mircea Badea, printre altele afirmă că „LIBERTATEA de simțire, de gândire și de expresie este o valoare UMANĂ esențială, fără de care arta însăși nu-și mai are rost”. Nimic de zis, frumos exprimat: „libertatea de simțire și de gândire”, căci putem simți și gândi tot ce ne dorim, însă în ceea ce privește „libertatea de expresie”, aici am avea observația, că atunci când ne exprimăm, mai ales când este vorba despre oameni care ar trebui să fie modele pentru ceilalți, respectiv politicieni, jurnaliști, artiști, funcționari, cadre didactice, clerici etc., chiar dacă acum nu mai există cenzura comunistă, ar trebui să-și cenzureze singuri cuvintele ce urmează a fi rostite în spațiul public. Din păcate, unii politicieni, prezentatori de televiziune și jurnaliști, deși nu mulți, uită de ei și rostesc ce le vine la gură, fără perdea și fără a mai ține seama de efectul, uneori devastator, pe care vorbele lor îl au asupra „victimelor” atacului, ori acest lucru înseamnă de multe ori lipsă de bun-simț și moralitate, căci așa cum spunea președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, „legile dialogului presupun decență, bunăvoință și limbaj civilizat”, dar cum poți să iei de unde nu-i?!
Înțelegem și faptul că pandemia asta nechemată și agresivă a încins spiritele și statul prea mult acasă ne-a făcut irascibili, dar un spirit cultivat are puterea de a fi la fel și în vreme obișnuită și în vreme de criză, sau poate chiar mai mult în vreme de criză, când alții își pierd cumpătul. De jignit și de batjocorit mereu pe toată lumea oricine e capabil, și poate s-ar mai putea trece cu vederea o scăpare-două, însă când îți faci din aceasta un scop în viață și „un fel de a fi” lucrurile se schimbă, devii captivul propriului comportament și nu mai vezi realitatea în mod obiectiv, îndepărtându-te astfel de adevăr, din pamfletar devii de fapt un simplu „miștocar”, care, chiar dacă crezi, nu dă bine.
Și, desigur, nu trebuie să uităm de deontologia profesiunii, de cerințele etice ale unui bun profesionist, sunt expresii și expresii și în jurnalism, unele se cuvin, altele nu se cuvin. De pildă, dacă un jurnalist care se vrea „de prestigiu”, dintr-o dorință exacerbată de a epata, de „a se da mare”, de a fi „cool”, folosește într-un singur material publicistic, să ne ierte cititorii pentru reproducere, cuvântul „căcat” și de nu știu câte ori „rahat”, la adresa unor politicieni, iertat fie-ne, considerăm că acesta și-a trădat profesiunea, căci ceea ce sugerează aceste vorbe se putea spune mult mai elegant și mai puțin batjocoritor, însă când ai uitat vorbele înțelepte din popor „Ce ție nu-ți place altuia nu face”, nu te poți aștepta ca „ulciorul să meargă de multe ori la apă”, într-o zi se va sparge și te vei murdări cu substanța pe care o tot pomenești…
Of, ce ți-e și cu pandemia asta! Unii mor, alții suferă, muncesc câți mai muncesc, însă infractorii, interlopii și deținătorii de afaceri cu statul își văd de treaba lor, și unora chiar le merge bine, căci sub umbrela pandemiei ei prosperă. Întotdeauna cei „curajoși” sau „avantajați” vor avea de câștigat din suferința semenilor. Doar cei cuminți respectă regulile, stau în casă și ies numai la intervalele orare permise, nu de alta, dar ca să nu încurce lucrurile…
Și ne e teamă că, dacă ține mult pandemia, bat-o vina, unii se vor obișnui atât de mult de stat în case, încât nici nu vor mai dori să iasă afară, sau nu vor mai fi în stare…
Mihai Trifoi
