În Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” (CEDMNC), din Sfântu Gheorghe, Colecţia de Documente, se păstrează copii după articole din presa românească din Transilvania, de dinanite de Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, referitoare la comunităţile româneşti din fostele scaune secuieşti Ciuc, Odorhei şi Treiscaune, articole identificate de istoricul Vasile Lechinţan. Până la apariţia viitorului volum „Românii din fostele scaune secuieşti în presa românească din Transilvania, de dinainte de 1918″, ediţie îngrijită de Vasile Lechinţan şi Ioan Lăcătuşu, culegere computerizată de Carmen Baraboi, publicăm în serial, în paginile cotidianului „Mesagerul de Covasna”, o secţie din articolele respective.
În articole este prezentată discriminarea românilor din Topliţa
Corespondenţă particular a „Telegrafului Român”.
Din comune.Topliţa-română,1897
Mânăstirea Doamnei – Toplița
Conducĕtorii naturali ai poporului nostru nu lucră mai înţelepţesce, decât atunci, când ni se nisuesc (năzui, năzuiesc, arh. pt. a se strădui, a se trudi; a încerca) a-l emancipa de sub influinţa străinilor, cari în timpul din urmă s’au înmulţit şi întărit în multe din comunele nóstre.
In sate, în comune există forţa neamului nostru, acolo trebuesc asigurate şi promovate interesele lui. Nu numai nu e permis sĕ perdem terenul de sub picióre, ci din contră, trebuesc ocupate terene nóue şi deschise căli nóue de progres şi înaintare.
Comunele dela ţéră forméză temelia edificiului nostru naţional, deci este mare necesitate, ca acea temelie sĕ fie îngrijită şi întărită, căci ruinându-se fundamentul, uşor se póte prăbuşi edificiul, şi visul nostru de a deveni un popor, care sĕ „mérgă ‘n fruntea altor neamuri”, numai vis va rĕmânea în veacul veacului.
Ţĕranul român trebue întărit în iubirea de moşie şi de vatra părintéscă.
Ce-i drept, în general este acésta o virtute a românului. El ţine la vatra-i strămoşéscă. Cu tóte aceste aflăm exemple contrare. Chiar comuna Topliţa română pare a fi o tristă escepţiune a celor afirmate mai sus. Mai ales dóue uliţi principale, ce se întâlnesc formând un unghiu drept, sunt o vie dovadă despre aceea, că românul ş’a părăsit vatra străveche, şi fugind de sgomotul uliţelor din centru, s’a retras la codru, unde se simte mult mai bine. Amintitele strade erau odinióră curat românesci, şi astăḑi în una abia mai sunt 6 case proprietate română, ér în cealaltă a rĕmas singur o casă română în mijlocul unei mulţimi de case secuesci şi armenesci, a căror locatari póte nici ei nu sciu unde s’au născut.
Cedând terenul de sub picióre, am dat străinilor ocasiune a prinde rădĕcini şi de a ne exploata, ducêndu-ne adese-ori la sapă de lemn.
Terenul perdut trebue recăştigat. Lucrurile cu cari vedem că se îndeletnicesc veneticii (venétic, -ă, persoană considerată străină în locul unde s-a stabilit), trebue sĕ le luăm noi în mână. Pentru meseriile, ce le au, trebue sĕ crescem ómeni din sinul nostru, ca dela de ai nostri, sĕ ne putem împlini tóte necesităţile traiului. Ne mai fiind astfel avisat a trece pragul străinilor, aceia vrênd nevrênd vor da îndĕrĕt şi cu timpul se vor duce pe unde au venit, ér noi – cari n’avem motive de a ne despărţi cu greu de ei, le vom ḑice din fundul inimei : „Cale bună, şi sĕ ne vedem, când .. .”
Nu avem cuvinte de a înfiera (arh. pt. a blama, a condamna, a dezaproba, a respinge, a stigmatiza ) din destul pe aceia, cari dau mâna cu asemenea venituri, ajutorându-i în nisuinţele lor. Ajungă-i blăstĕmul lui Eminescu:
„Cine a îndrăgit străinii etc….”
Pe cât de mult dispreţ merită străinii, cari fără inimă esploatéză pe bietul ţĕran, pe atât de multă laudă cuvine-se acelara, cari ostenesc întru a ocroti interesele bietului român şi a-i uşura sórtea, ce ḑilnic devine mai maşteră (máşteră, mamă vitregă; arh. pt. aspru, crud, nemilos).
Un fapt de asemenea natură m’a îndemnat a scrie aceste rĕnduri, şi anume:
Străinii, aşeḑaţi în Topliţa română şi susţinuţi din munca românului, au început a se bueci şi a-şi bate joc de români şi de instituţiunile lui. Cercat-au sĕ schimbe şi schimonoséscă numele satului; cercat au sĕ încurce pe feciorii români, cari la Bobotéză au dat cu …??? salva cu ocasiunea ….???
În cele din urmă s’au proiectat lovituri de mórte şcólei confesionale române.
Când s’a votat budgetul comunal pe anul 1897 s-au aflat „binevoitori”, cari sĕ pretindă stergerea posiţiunilor 6, 7 şi 8 în sumă de 624 fl. numiţi pentru dotarea şcólelor confesionale.
Conducĕtorii poporului –preoţii- s’au îngrijit însĕ încă la alegeri, ca în comitetul comunal românii sĕ fie în majoritate. Astfel propunerile duşmane au căḑut. Dureros atinşi au fost românii vĕḑênd pe un fiu de preot român şi pedagog absolut votând pentru ştergerea salariului învĕţătoresc, pe care el însuşi l’a folosit câţi va ani, ca învĕţător la şcóla română ortodoxă.
Nereuşind atacul în comună, nemulţămiţii fac recurs la comitat, unde firesce află resunet şi bună-voinţă tot ce-i antiromânesc. Acolo salariul învĕţătoresc se şterge din buget împreună cu cuota fondului de pensiune regnicolar (arh. pt.privitor la țară, de țară, al țării). Salariul învĕţătoriului nostru prin acésta se sistéză şi bine – voitorii nostri pândesc după momentul, când autorităţile bisericesci vor închide şcóla din lipsă de mijlóce.
De acéstă bucurie însĕ au fost lipsiţi, căci vrednicul preot Georgiu Maier însoţit de mai mulţi fruntaşi au înaintat recurs în contra decisului comisiunii administrative comitatense, motivând necesitatea existenţei şcólei confesionale, carea încă înainte de 1868 primesce salariul învĕţătoriului din cassa comunală.
Ministrul de interne ia în dréptă consideraţiune recursul părintelui G. Maier, şi prin ordinul sĕu dela 24 Iuliu 1897 nr. 56, 562/111 anuléză hotărîrea comitatensă (comitatens, arh. pt. care aparține comitatului)dispunênd reîntroducerea în budgetul comunal a posiţiunilor şterse.
Ministrul de interne notifică comitatului, că în conţelegere cu ministrul cultelor a ordinat în mai multe casuri susţinerea în budgetul comunelor a salariilor pentru învĕţătorii confesionali, unde acele salarii au fost votate înainte de anul 1868 şi unde comitetele comunale le votéză şi pe viitor.
Prin acest ordin duşmanilor s’a astupat gura, ér şcóla nóstră a scăpat de ameninţarea de-a înceta din lipsa de mijlóce.
Deosebită mulţumită se cuvine deci mai ales părintelui Georgiu Maier , care cu ochii vighetori a urmărit întrégă afacerea şi a făcut tot posibilul, ca interesele şcólei sale sĕ fie salvate şi asigurate. Domnia-sa s’a făcut prin acest fapt vrednic de consideraţiunea superiorităţii sale bisericesci şi de recunoscinţa poporului pe care chemat este sĕ-l conducă şi păstoréscă.
Fie, ca acest popor sĕ înţelégă tot deauna nobilele intenţiunii ale harnicului conducĕtor, şi urmărindu-l şi întinḑêndu-i mâna de ajutor, biserica şi şcóla română nu numai se vor consolida, ci vor face progrese viḑibile; ér poporul va ajunge în plăcuta situaţiune de a se bucura de progresele dobândite. („Telegraful Român”, Topliţa, nr. dos. 375/1897)
Dr. Vasile Lechințan
Dr. Ioan Lăcătușu
