Pe sub arcul de triumf
(Este descrisă primirea triumfală făcută ostaşilor români de către românii din Vâlcele şi Araci, localităţi une au trecut pe sub „Arcul de triumf, – cu proaspete ghirlande de stejar, pe frontispiciul căruia sunt prinse două arhaice cadre ale „Craiului Ferdinand şi-a Crăiţei Maria“, – în revărsările de suflet a sute de copii care ne urează de bun sosit : „Trăiască România Mare”.)
Am isprăvit şi stagiul dela Sîn-giorgiu.
Schimbăm iarăşi direcţia, dar de astă dată cu tendinţa tot înainte.
Străbatem Sângeorgiul prin inima lui. Pavilionul românesc dă oraşului o mantie sărbătorească. Mă uit în lungul străzii la coloana de tunuri, de cai şi de trupe, la solemna atitudine marţială pe care le-o împrumută acestora tricolorul înfipt pe mândrele edificii. Câtă voioşie în ochi, câtă siguranţă în paşi! Sunt pururea misterioasele puteri, năvalnice în momentele supreme, pe care pământul le comunică celor în care se recunoaşte. Legenda lui Anteu este în funcţie de netăgăduite realităţi.
Clădirile publice, vilele, spitalul cu drapelul „Crucii Roşii”, fabrica de tutun, grădinile încă pline de flori – şi străzile curate, ca o pagină nescrisă, sunt tot atâtea privelişti de care ochiul se desparte cu discrete păreri de rău.
Urcăm – cu toate măsurile de rigoare – şerpuitele încovoieri ale drumului din rariştea pădurilor. Ce revărsare trăgănată de stejăriş pe umerii dealurilor încercuite de potcoava Oltului. Coborâm în câmp spre Vâlcele (Eleopalak).
Oamenii şi-au lăsat maşinile de treierat ieşindu-ne întru întâmpinare. O noajă de copii – între 5 şi 12 ani – ne aşteaptă la intrarea satului. Trecem pe sub arcul de triumf, – cu proaspete ghirlande de stejar, pe frontispiciul căruia sunt prinse două arhaice cadre ale „Craiului Ferdinand şi-a Crăiţei Maria“, – în revărsările de suflet a sute de copii care ne urează de bun sosit : „Trăiască România Mare”.
Suntem covârşiţi de această urare. Caldă şi exuberantă, era întâia oară când – auzind-o din gura a peste o mie de şcolari – şi mai mici decât atâta – învăţam, noi cărturarii, care este adevăratul exponent al realității ei: Ne găseam la şcoala autentică a istoriei, în contactul nemijlocit cu izvorul vitejiei din trecutul unui mileniu.
Florile de toamnă, cu care am fost salutaţi din fiecare poartă, căpătau simbolul acelei recunoştinţe căreia nu-i lipsea mult ca să fie prea târzie.
Flori, cântece şi „lacrimi multe, multe“! Lacrimile aşteptărilor Mesiei!
Ne depărtăm tot mai mult de legiunile minunaţilor copii ai Vâlcelelor, de fâlfâitul tricolorului pe care abia îl mai putem zări pe turnul Bisericii înalte. Cu ultimele ecouri de urale ale celor ce ne-au întovărăşit până dincolo de sat ne avântăm în noapte şi în necunoscut.
Lăsăm la doi kilometri în lături silueta Feldioarei.
Mereu înainte!
Am lăsat în urmă şi lungul sat Hăghig, pentru a ne odihni – ca de obicei – sub cerul liber. Am dormit în porumbiştea din Nordul satului, pe marginea drumului. Ne-am astâmpărat foamea cu dovleci copţi şi floricele de porumb. Somnul, care şi cum a putut: în corturi, sub căruţe, iar cea mai mare parte pe hlujeni de păpuşoi.
Şi dis de dimineață, din nou la drum. E ceață de nu se vede om cu om. Undeva, nu tocmai departe, în stânga noastră, bubuitul tunurilor româneşti. Ne apropiem deci de câmpul de onoare.
Împreună cu Oltul, mergem drept spre Nord. Domol, liniştit şi limpede ca un bătrân care a trecut prin multe, el ne îndeamnă să păstrăm calmul şi răbdarea experienţei Iui.
Dincolo de imensa pădure, „Geisterwald,” au întețit tunurile. Cu cât înaintăm însă mai mult, bubuiturile – două câte două – răzbat mai slab peste pădure.
Rămân în urmă, tot mai îngrijorate de teatrul războiului, Ligetul, Belinii şi Aita. Popasul de după prânz în câmpul din marginea acestui din urmă sat ne dă prilej să mai scormonim pământul cu şanţuri.
Nici n-am avut răgaz să ne-ngrijim de o mâncare caldă ori de-o mână de paie pentru corturi. Până a nu se face ziuă plecăm pe o ceață infernală, bâjbâind drumul tot înainte. Nimic mai obositor şi mai grijuliu, decât să fii omul de legătură între unităţi pe asemenea vreme! A ţine contactul permanent între cei dinainte – pe care nu-i vezi – şi cei dinapoi – care nu te văd – este tot ce poate fi mai plin de grijă.
Furgoanele cu pâinea, adusă tocmai din Sân-Georgiu, au avut răgaz să rătăcească destul. Aproape de prânz ne-au ajuns în sfârşit.
Pe drumul acesta lung, cu friguri de necunoscut, ne vin vești din Dobrogea. Le citesc într-un jurnal, din întâmplare, în slovele mari, grase şi negre ca nişte ciocli.
Trecem Micloşoara şi Chepeţul (Căpeni, n.n.). Lăsăm în dreapta Baraolt (viitorul ştab al Diviziei) şi în stânga, revărsat în gura defileului, Agustinul. Ne înfioară temutul defileu al Oltului de-a curmezişul „Geisterwaldului”.
În răscrucea largii şosele, un monument. E o relicvă istorică, cu data „1848“. Zecile de nume româneşti, dăltuite în piatră, au fost scrijelite de mâini impii (nelegiuite, n.n.).
În câmpul de otavă poposim două ceasuri.
E ora două, ziua de trei Septembrie. Generalul adună ofiţerii, prevestind zile de luptă şi nopți de veghe.
„Informații precise, glăsuieşte „Brigadirul”, ne îndrituesc să credem că duşmanul vrea să ne prindă în cursa defileului pe care îl vedeţi în stânga la 500 de metri. Nu-i vom da acest prilej. Vom ieşi la capătul celălalt al defileului fără să trecem prin-trânsul. Vom ataca, dacă va fi nevoie, prin învăluire. Poruncesc ca un batalion din „Siret” să pornească de-a curmezişul pădurii, ținându-se la egală distanță de defileu ca şi de grosul coloanei. Restul din „Siret”, „Cantemirul”, pionierii şi artileria vor urma drumul Racoşul de Sus, cu direcţia Homorod-Uifalău (Satu Nou – n.n.). Batalionul va debuşa în Jimbor, unde va face legătura cu grosul trupelor”.
Text îngrijitde Ioan LĂCĂTUŞU, Ciprian HUGIANU
