Constatări triste
(Sunt descrise cazuri de indisciplină, furt, automutilare pentru a scăpa de front ş.a.)
Oricât de dureroase sunt unele constatări, în interesul adevărului ele vor trebui stabilite. Numai când se vor cunoaşte, ele vor permite să se desprindă pentru viitorime anumite îndreptări morale.
Ştiu bine un lucru: „Situaţiile zilnice” ale batalionului înregistrează mereu micşorări de efectiv. Şi tot aşa de bine ştiu că, în parte, acestea se datoresc unei „molime” morale, sau mai corect imorale care şi-a făcut apariţia la unităţile vecine încă din primele zile ale intrării în Ardeal.
E vorba de mutilările voluntare, ca şi de dispariţiile care au acelaşi substrat moral.
Aproape nu e zi când să nu aud: „A luat foc puşca” lui cutare şi ca efect: „a fost grav rănit” la mână sau la picior Stan ori Bran. Dar nu numai din „imprudenţa” altora, ci din chiar propria lor „nebăgare de seamă” unii îşi stâlcesc degetele cu gloanţe în timpul „încărcării”, al „descărcării” ori al „curăţitului” puştii sau revolverului lor.
Mi-i încă proaspăt în urechi zgomotul carabinei unui plutonier, care l-a costat patru degete dela mâna dreaptă.
Gurile rele spun că într-una din zilele când era şeful unei patrule de recunoaştere în Bicfalău şi Ozun ar fi nimerit vreo câteva pachete de bani la o „casă bună” şi că, prin urmare, glonțul lui n-ar fi fost tras tocmai „imprudent”.
E cert că bogăţiile Ardealului au pervertit multe minţi. Altminteri n-ar fi trebuit să citim ordine ca acestea: „Este strict oprit, subt pedeapsă draconică, transportul peste Carpați, sub orice motiv şi titlu, a obiectelor de orice natură, a trăsurilor, vitelor şi tuturor valorilor”, etc.
E dureros de spus – dar adevărat: Se fură! Iar pentru a se asigura aceste averi se pune capăt războiului, „dispărând” ori schilodindu-se.
Batalionul nostru are la finele lui Septembrie şase „dispăruţi” şi cinci „răniţi”, recte : mutilaţi. Toţi sunt „marfă de oraş”. Nici un ţăran.
Pecețile războiului
(Este descrisă intrarea Armatei Române în Sepsi-Sân-Georgiu)
Vestea înaintării spre Sepsi-Sân-Georgiu trezeşte o înviorare obştească. Tranşeele furnică de bucurie. Nu ştiu dacă ocnaşii liberaţi ar lăsa uneltele silniciei lor mai grăbiţi de soare şi de libertate decât soldaţii noştri, la porunca de înaintare.
Trecem prin Ozun, sat mare, cu uliţe şi case după rânduiala târgurilor. Ca aproape toate satele ardelene, are ziduri mohorâte, cu aspect medieval. Nici o casă din sat, nici o piatră din caldarâmul drumurilor nu râde în strălucirea aşa de senină a soarelui de toamnă. Fundamentală deosebire între acestea şi prietenoasele noastre căsuţe albe, risipite ca şi cuiburile pe stânci.
În mijlocul satului, un han mare, o „boltă”, cum se spune. Un noian de cioburi sfărâmate în drum, o uşă ciopârțită ca de tun, geamuri de casă pustie, tabla de pe acoperiş, – vâlvoi şi un planton ca o stafie în gura „boltei” pustii. Mai grozavă privelişte n-ar fi oferit nici Vandalii, cred.
Fără să vreau îmi iese înainte faimoasa „căruță de aprovizionare”. De ce şi-o fi ales Wolf caii cei mai focoşi din regiment? Şi regimentul cum a nimerit un conducător cu apucături aşa de caracteristice păsărilor de pradă ? Prin fața ochilor îmi fulgeră o troică de barbari.
Oamenii locului spun că nişte tunari ar fi făcut începutul şi că populaţia a continuat numai, isprava ce se vede. Două zile a fost cotrobăită „bolta jupânului“ până a trimis Comandamentul un planton.
Fireşte că nimic nu pare mai explicabil decât răzbunarea unei populaţii româneşti, de care şi-a bătut joc hangiul ungur, o viață întreagă. Totuşi noi am salutat şi acum, ca şi în Bicfalău, porunca de oprelişte a Comandamentului. Nu se poate îngădui un spectacol ca acesta nici pentru o nobilă răzbunare şi nici pentru ispita de a se „înfrupta” soldaţii noştri.
Dincolo de Ozun, pe sute de metri, linia ferată e distrusă. În nici un caz de-ai noştri. Fraţii unguri au vrut să dea de lucru „cânilor de Valahi” ca să nu vină de-a gata dela Braşov la Sân-Georgiu.
Pe toată liziera răsăriteană a Sân-Georgiului, calea ferată e distrusă. Şi distrusă în răgaz. Vagoane, magazii, maşini par uriaşe schelete în caricatură. Malul Oltului e presărat de aceste fiare scofâlcite ca nişte coaste de cai morți. Sunt urmele acelor sinistre limbi de foc pe care le priveam în fiecare amurg din corturile noastre dela Boroșneu. Să fi ştiut Ungurii că nu ne grăbim tare, n-ar fi mistuit în foc provizii şi depozite întregi. Şi dacă noi înşine n-am fi scormonit atâta pământ, „ca şobolanii”, de mult erau acele bogăţii în patrimoniul armatei noastre.
Trecem podul lung lung, peste fermecătorul Olt. Cadenţa însăşi este o emoţie ritmică. N-aş şti să spun dacă mândria de ostaşi, ori evlavia de visători, a răscolit o lacrimă în adâncimi de suflet peste Oltul care colcotă şi-şi zvârle puzderia de diamante din fiecare rază de soare.
O companie îşi stabileşte garnizoana în Capitala celor Trei Scaune, arborând tricolorul. Grosul trupelor taie colțul Nord-Estic al oraşului prin „Rakoczy Utca“ pentru a-şi întinde străjile ca un evantai, la trei kilometri dincolo de localitate.
Text îngrijit de Ioan LĂCĂTUŞU, Ciprian HUGIANU
