Privelişti și bucurii rare
(Sunt descrise frumuseţele cadrului natural, fapte de pe front, cu luminile şi umbrelelor)
Corturile noastre sunt în pădure. Fireşte ele au pierdut caracterul regularităţii şi alinierii de bivuac, totuşi tocmai prin neregularitatea şi sălbăticia lor aduc un colorit şi un farmec de care nu se poate plânge cea mai preţioasă estetică. Imaginaţi-vă nişte cuiburi uriaşe, spânzurate de copaci. Unele întrec în măiestrie orice închipuire.
De pildă se găsesc trei ulmi, ori mesteceni tineri, mlădioşi. Li se apleacă vârfurile, împreunându-i aşa ca să formeze scheletul unei bolți pe care o înveşmântă de minune albele pânze de cort. Fuioare de lumină, aninate de vârfuri, strecoară în gura cortului raze de soare şi de lună. Iar jos pe pământ, ce aşternut moale şi îmbietor, oferă frunzişul pădurii în nopţile de toamnă, după ostenelile unei zile pline !
Alături de corturi, uneori chiar printre ele, artileria noastră şi-a făcut tranşee. Stau tunurile pe rotile, nebănuite în adăposturile lor. Numai „gurilor”, îndreptate spre Olt, li s-au lăsat limpeziş de tragere, înapoi în inima pădurii, stau caii la conovăț. Pentru orice eventualitate, ca să nu păţim ca Ungurii, care nu şi-au mai putut scoate tunurile de aici, pionierii noştri, – oameni harnici şi meşteri – au croit drum prin rariştea pădurii, până la satul din spate, Dobârlău: un drum… să crezi că-i făcut de când lumea.
Într-o dimineaţă mă uitam mai a cătării peste negurile argintii în care stă de obicei învăluit Braşovul, cu munții lui cu tot, ceasuri întregi. Niciodată nu îmi închipuisem mai mărețe, acele palate de cleştar din basmele noastre, de cum se proiectează pe albastrul cerului de toamnă uriaşele creste de munţi brodate cu argintul negurilor plutitoare de peste Braşov.
În momentul acesta un călăreţ aduce dela Divizie cea dintâi poştă de campanie. C-o lăcomie nemăsurată pun mâna pe primele jurnale ce ne parvin în Ardeal. În palatele de cleştar ale închipuirii mele intrase oastea „Craiului” nostru să ducă dar de nuntă „miresei” lui!
Bucuria tuturor veştilor din ziare nu se poate coborî în cuvinte. Proclamaţia Regelui ne strecoară fiorii celei mai curate mândrii. Comunicatul cu „linia noastră cea mai înaintată” – inclusiv Braşovul – ne dă puteri de zmei. Am zbura până la cer să mărturisim simțămintele de sărbătoare. Luptele de lângă Şelimbăr ne dau prilejul unei emoţii istorice. Laudele ziarelor străine, din care se găsesc multe reproduceri, ne îndeamnă la vrednicia strămoşească.
Este atâta credinţă şi putere-n fiecare din noi că, de am zice Munţilor să se mute din loc, ne-ar ascultă în ceasul acesta.
Pedepsit în patrulă
Într-o zi veni la colonelul nostru o femeie din Lunca, pentru a-i cere sprijin să-şi găsească banii furaţi de un soldat din straja satului.
Porunca ce primisem, de a găsi şi aduce pe hoţ, însemnă, în primul rând, un act de milă omenească faţă de o văduvă cu cinci orfani de război, cărora i se furase întreaga lor agonisită: zece mii de coroane.
Inter arma caritas!
Lămuririle Româncei mi-au indicat singura cale pe care se putea executa porunca – deplin şi urgent.
Ea cunoaşte pe soldatul care a „ospătat la dânsa la prânz şi care, profitând de un moment când nu se găsea în cameră nici dânsa, nici copiii, a ridicat capacul lăzii braşoveneşti, în pălămida căreia erau „aşezate clit“ zece hârtii de câte o mie, ieşind apoi grăbit sub pretext că l-a strigat garda.
Trebuia, prin urmare, să fac aşa ca să am pe toţi oamenii grămadă, la garda mare şi la posturile mici respective: să aduc apoi femeia ca să-i treacă pe sub ochi şi, recunoscând pe făptaş, să-l pun să se execute.
Pentru grabnica împlinire m-am bucurat de tot sprijinul Comandantului Gărzii Mari. În mai puțin de un sfert de ceas, toată lumea era la posturi.
Făcui să vină femeia. La garda mare nu găsi pe făptaş. Nici la postul mic din marginea Luncii, nici la cel vecin. La postul No. 3, femeia se propti în fața soldatului Iosef M., căută în ochii lui cu o superioară pătrundere acea mărturisire de căinţă, care absenta. Căci el evita privirile ei. Atunci se văzu silită sa grăiască.
„Te poftesc frumos, tot aşa de frumos cum te-am poftit azi, când, trecând pe la poartă mi-ai cerut merinde. E zi de sfântă Duminică, şi suntem fraţi! Ai milă de nişte orfani; redă-le averea lor agonisită cu trudă de văduvă şi Dumnezeu îţi va răsplăti.”
Lacrimile o înecaseră.
Camaradul părea că ascultă un basm de care e străin. Cuvintele creştineşti ca şi lacrimile n-au nimerit în inima lui, stăpânită drăceşte de banii furaţi.
Trebui să intervină Căpitanul, amenințându-l că în două ceasuri glonțu-i va şti de ştire, pentru ca – trezit la realitate – să scoată capela, în căptuşeala căreia stăteau pitulate şapte hârtii de câte o mie, declarând că aceştia sunt toţi banii.
Or fi fost, sau nu, zece mii – aceasta era foarte greu de stabilit. Poate că femeia mărise intenționat paguba, precum e tot aşa de posibil ca un mişel care abuzează în acest chip de ospitalitate, să fi pus „la mână sigură” restul banilor, în nădejdea ca eventualităţile să-i hărăzească lui.
Pentru moment, femeia, mulțumindu-se şi cu atât, ni-a iscălit, în fața a trei ofiţeri, adeverinţa de primire a şapte mii de coroane. În lacrimile ei am citit cea mai adâncă recunoştinţă.
Pe „camarad” îl adusei celor în drept.
Colonelul a renunţat la orice presiune. L-a pedepsit însă trimițându-l în fiecare noapte în patrulă. I-a dat astfel prilejul de a fi „dispărut”. Iosef M. nu s-a mai întors din patrulă.
S-a adeverit astfel că o patrulă e ceva mai mult decât o măsură de ispăşire! Ea este o misiune de încredere şi deci, de onoare.
Text îngrijit de Ioan LĂCĂTUŞU, Ciprian HUGIANU
