Foto: Boroșneu Mare
La Boroșneu
(Este descrisă imaginea târgului Boroșneu pustiu și comportarea binevoitoare a ostașilor români față de localnicii bătrâni, rămași la domiciliile lor – n.n.)
O săptămână de „întărire” pe poziţii. Pe dealul cu punctul trigonometric din sudul Boroșneului Mare avem cea dintâi senzaţie de stăpâni. Dominăm câmpia Treiscaunelor până hăt departe, în munţii de la Nord şi Răsărit care încheie aşa de frumosul colţ al celor Treiscaune dinspre Vrancea – şi până în dealurile sure de la Apus, la poalele cărora curge Oltul, udând marginea răsăriteană a Sângeorgiului. Doar Sud-Estul, de unde am venit, ni-i închis deplin de codri. Numai că, pe uşa asta vin zilnic trupe şi convoaie din ţară, care, deşi hărţuite adesea de comitagii, aduc totuşi siguranţa stăpânirii noastre.
Dealul, ocupat de o Brigadă întreagă, este frumos învrâstat: sus pe platou batalioanele şi-au făcut corturi. Unele dintre acestea ni par adevărate castele spaniole. Jos, spre câmpie, sunt clăile de grâu şi de ovăz presărate de jur împrejurul dealului.
Oamenii n-au avut răgaz să-şi strângă agoniseala. Ei au lăsat-o în ştirea Domnului, plecând prin codri, ori în largul Ardealului, având grijă să cinchească (n.n. a sta pe vine, a se ghemui) prin gura podurilor de case câte o babă, care, de la o vreme, văzând că n-au venit „barbari”, se coborâră, liniştite şi nesupărate prin curți şi grădini. Cu prilejul acesta, nu mă pot opri să spun că soldaţii noştri, care au umblat forfota prin târg, şi mai pe ascuns şi mai făţiş, scociorând toate ascunzătorile cu „bunătăţi” în numele cine ştie căror „Mărimi”, au ţinut seamă de casele unde străjuia chiar o hârcă de babă, neintrând acolo.
Pe tustrele părţile de unde ne închipuim să ne apărăm contra unor eventuale atacuri, răscolim noi pământul cu tranşee lungi şi şerpuite. De pe întinsul platoului de sus şi până în calea ferată din marginea miriştii de jos, am brăzdat cu şanţuri toată „faţa” dealului într-o săptămână. Oamenii, în legea lor, spun că au frământat toate cocoliile acestea „ca să nu se zică de cineva c-am stat degeaba”.
Şi au dreptate. De un an de zile de când fac tranşee, la fel: mereu le fac, mereu se surpă. Şi ştie Dumnezeu dacă ne apără măcar de focul infanteriei! Ce nemăsurată deosebire între tranşeele ungureşti din dealul Crasnei şi Stânii, făcute să înfrunte veşnicia parcă, şi între bietele jucării ale noastre.
Poezia războiului
Ne întoarcem, la nămiezi şi seara, de la tranşee în improvizatele noastre locuinţe. După proza destul de migăloasă, dar nu în aceeaşi măsură de utilă, a şanțurilor-adăpost, revenim la corturi, dornici de poezia înălțimii şi perspectivelor.
Faptul că platoul pe care ne-am cuibărit străjuieşte până-n zări depărtate şi că de jur-împrejur, pe câmpie, avantposturile noastre veghează, ne-ar îndritui să nădăjduim această recreaţie. Totuşi, cu fiecare adiere de vânt care umflă pânza corturilor vin şi griji noi să brăzdeze sufletul. Clipă cu clipă, suntem ai unei alte vieţi în care poezia însăşi este crudă. Iată o fată tânără, o prea frumoasă unguroaică, rătăcind printre corturi. Ar vrea să spună ceva, dar e atât de speriată şi atât de adâncită în ea însăşi că singure lacrimile, ce-i năpădesc albaştri ochi, au cuvânt. O, ce strălucire au lacrimile de război!
Aflu că a fost adusă încă din noaptea aprigelor lupte de la pichetul Botița, dintr’o poruncă a Colonelului, greşit înţeleasă. Fusese considerată ca o minune – şi de aceea dorea s-o vadă Colonelul însuşi – pentru că a trecut prin douăzeci de gloanțe, trase de la 10 paşi, de soldatul care a escortat-o până aici, şi care a înţeles că trebuie s-o aducă după trupe tot Ardealul!
Văzând-o acum Colonelul – după ce uitase de dânsa a făcut aspre mustrări soldatului şi a dispus să fie dusă, într-o căruţă, înapoi la pichetul Boţitei, cu consemn de a i se respecta libertatea. Era târziu, după ce pierduse complet glasul, de spaimă.
Departe, pe malul Oltului, limbi uriaşe de foc se proiectează în amurguri pe cerul vânăt. În gara Sepsi-Sân-Georgiu se mistuiesc în flăcări vagoane, magazii, depozite. Probabil, de teama de a nu cădea în mâinele noastre. Între noi nu-i însă niciun Nero pe care să-l inspire acest uriaş balaur de foc ce-nsângerează amurgul.
Masa, de care nu ne putem plânge, mai ales de când ne-am stabilit câtva timp pe poziţie, îmi trezeşte gânduri chinuitoare deşi în alte împrejurări ar avea un deosebit farmec, prin bogăția ei, aici în corturile care par grădini spânzurate pe vârf de deal. Numai cât mă uit la căruța de aprovizionare a sergentului Botez şi a vizitiului Wolf – mă furnică gândul că fiecare „pradă”, efectuată fără multe scrupule, ar fi costând şi vieţi de om nevinovat.
Cerul, cu miriadele de ochi, îmi pare spionul nu numai al faptelor, dar şi al gândurilor unei oştiri care n-a adoptat încă un îndreptar de război şi căreia ordinele nu i-au intrat uşor în moravuri.
Târziu când intrăm în corturi, învăluiţi de noapte şi de necunoscut, taina războiului ne încrâncenă şi o mână nevăzută scapără pe cer un joc de stele căzătoare pe care îl traduc, închizând gura cortului, „â la guerre comme â la guerre”!
Text îngrijit de Ioan LĂCĂTUŞU, Ciprian HUGIANU
