Foto: Marcuş (vedere generală)
Spre noi poziții
(Sunt descrise luptele care au permis înaintarea Armatei Române în apropierea oraşului Sfântu Gheorghe)
Într-o zi, pe la nămezi, un călăreţ cutreieră de jur împrejur dealul brăzdat de şanţuri, ducând poruncă de la Generalul pentru încetarea lucrului şi gătirea de plecare.
Unde ? Desigur înainte! O spune bucuria ce sclipeşte în ochii tuturor. Căci a merge înainte este o ispravă de preţ fată de zile întregi, „pierdute” la şanţuri al căror folos e îndoielnic.
Ofiţerii sunt chemaţi în „corpore” la Generalul, în Boroșneu.
Cu ochii ţintă aşteptăm din gura comandantului suprem să mergem la Sîn-Gîorgiu, drept înainte. Dar vai, „necesităţi superioare” reclamă „întărirea” a noi poziţii şi-culmea! unele chiar în urma noastră iar altele – laterale. Deci, nici vorbă de înaintare, cum cere însufleţirea generală. Raza pe care are să se întindă Divizia, fiind de aproximativ 60-70 de km, înţelegem cât suntem de subţiri. O undă de tristețe se lasă pe suflet. Dar e război şi trebuie să fim dârji în fața soldaţilor care caută în ochii noştri un îndreptar.
Le spunem că trebuie să întărim noi poziții. Batalionul sortit să se întoarcă în Dealul Stânii (unde am făcut de strajă în noaptea întâi) ascultă încremenit porunca. Pe chipul soldaţilor a coborît o umbră groasă de îndoială. Căci fiecare vrea, orice s-ar întâmpla, tot „înainte”.
Celelalte unităţi, grosul trupelor, schimbă şi ele direcţia. Părăsind Nord Nord-Vestul, direcția generală de înaintare, tăiem drumul Braşovului, adică lateral şi înapoi.
Când soarele e de-o suliţă, trupele purced la drum.
Împreună cu un alt ofiţer călare, avui însărcinarea să vestesc noua poruncă şi Divizionului de artilerie, pe care abia îl descoperim cu binoclul pe sprânceana unui deal înalt, la 12 km. Vest. Ajunşi la poalele dealului, în amurg, potrivirăm tocmai la masa plină de bunătăţi a artileriştilor. Fireşte că pierdură oamenii tot cheful, trebuind să trimită care încotro ca să desprindă tunurile din vârful dealului cât mai e o zare de lumină pe înălţimi.
Cu toate bâjbâielile, obişnuite noaptea, am mers totuşi câteva zeci de km. Şi am dat la spate şi satele Egerpatak (Aninoasa – n.n.), Mărcuș, Lisnău şi Bicfalău în care ne-a prins, despre ziuă, o ploaie aşezată, din cele de toamnă.
Tot timpul marşului am fost anteluminați de răzlețe incendii semnificative. De obicei, mici case, rânduite dinainte ca să ardă, arată precis punctul de ocupație al trupelor noastre.
La ieşirea din Bicfalău, încolonaţi, poposirăm în mijlocul drumului pe burniţa de ploaie care nu mai contenea. Somnul mă ajunsese. Lângă camaradul Romaniță, adormii în plin noroi şi ploaie, pe marginea drumului. Nu era voie să ne depărtăm un pas de coloană. Cu capul unul pe altul, apăraţi de o pelerină veche, am dormit acolo un ceas deplin, cel mai plăcut somn din toată compania. N-am să uit niciodată senzația aceea de frăţietate sub scutul căreia chiar noroiul şi ploaia rece ajung aşternuturi imperiale.
Când am deschis ochii, în plină ziuă, mi s-a părut somnul împlinit.
Eram chiar lângă Dealul Pueşu, poziția pe care trebuia s-o „întărim zdravăn“ după spusa Generalului.
Pe dealul Pueşu
Porunca „întăririlor” n-a fost o vorbă deşartă. „Tranşeele încep să fie serioase” : este un fel de „bună dimineața” acum. Da! S-a sfârşit cu gluma, când Generalul însuşi e în picioare, 2-3 ceasuri pe zi, în faţa sectoarelor de lucru. Şi nu de frunza frăsinelului mustră „Brigadierul” nostru, în faţa soldaţilor săi, pe Căpitanul X:
– Aici era creasta militară, Căpitane ? Ia poftim de intră cu mine în şanţ şi-mi priveşte drept înainte, – ai câmp de tragere ?
Ce o fi făcut atât de simţită nevoia de apărare, ne întrebăm?
Tunurile îngropate în pădurea dealului Pueşu şi ale căror proaspete urme conchid că nu le-a părăsit de mult duşmanul ?
Spionii despre care pomenesc mereu rapoartele avanposturilor noastre din Lunca-Mărcuş ?
Mutismul lui „Ianuş” cel adus de urechi din Lunca, împreună cu o căruţă de uniforme ungureşti încă neisprăvite de lucrat, şi cu chipiuri de „Stabsoffîziri”, plecaţi în pripă ?
Ceea ce vedem e întărirea straşnică a dealului Pueşu şi venirea zilnică – incognito – a Generalului din Nien (Teliu – n.n.) pentru a inspecta şi a da îndrumări ştiinţifice de apărare. Soldaţii ca şi toți ofiţerii – în plină activitate, din zori şi până noaptea târziu. Şanţuri trasate după cele mai noi sisteme. Abatize, ca o adevărată pădure de ţepuşe înfipte în ochii duşmanului.
Şi zilnice „recunoaşteri de ofiţeri”, care constată elemente duşmane făcând parte din trupe regulate şi neregulate de la Prejmer până la Sân-Georgiu.
Şi totuşi nu suntem în preajma nici unui semn de atac inamic. Ungurii parcă vor „să ne țină de vorbă”. Iar tranşeele noastre până la proba contrarie, dovedesc că suntem departe de a avea „forțe groase” măcar în grupul Buzăului.Altfel de ce n-am înainta când împrejurările locale ni-s aşa de prielnice?
Text îngrijit de Ioan LĂCĂTUŞU, Ciprian HUGIANU
