Introducere
(Autorul informează cititorii despre când şi cum a fost scrisă lucrarea şi care este conţinutul şi mesajul ei)
Am cules într-un mănunchi câteva însemnări din zile de război. Sunt florile gândului din ceasurile cele mai intense: ale începutului de coborîre în faptă a tot ce au visat mai bun generaţii de viteji.
Le lăsasem presărate în infolii. Când le-am revăzut, târziu, părea că trăiesc din nou în cadrul curatei privelişti ce veacurile au hărăzit rândului nostru de oameni.
Mă simt mai bun în ozonul de la Cheia Buzăului. Şi mai iubitor de oameni în mijlocul tovarăşilor de fapte. N-am mulţumire mai frumoasă decât să retrăiesc clipele când uitasem de noi, pentru a ne revărsa cu totul in albia sufletească a neamului.
Am deschis la un ceas mare porţile veacurilor de obidă. Peste vechi peceţi de martiri am adaus din belşug altele calde. Poate avea o generaţie mai mare cinste decât să fi intrat în Ierusalimul Neamului, întâmpinată cu stâlpare şi slăvi?
Am mers înainte cât ne-a fost partea. Şi de-am căzut pe căile idealului, ştiam că drumul e al celor ce vor trece până la capătul lui, peste trupurile noastre. Ce-ţi pasă de leşul tău când sufletul e o făclie arătătoare de lumină pentru cei din urmă?
Desprind din infolii acest mănunchi de gânduri scrise.
Şi le las să zboare cu partea lor din imensa bucurie a începutului.
E ca o discretă adiere curată dinspre înălţimile unor momente de profundă conştiinţă naţională.
I.Gr.O.
„Ca mâine va bate ceasul”
(Cititorul este informat despre faptul că volumul de față cuprinde „însemnări din zile de război”, din Primul Război Mondial, trăite de autor împreună cu ceilalți camarazi din unitățile Armatei Române care au intrat în Ardeal, în 15 august 1916, prin pasul Buzău – n.n.)
Când m-a deşteptat soldatul în noaptea aceea, undeva departe, în tăriile munţilor, se auzea, din ce în ce mai stins, ceva ca ultimile vibraţii ale unui ritm.
Pe prispa căsuţei unde cantonam, acolo, pe culmea Cătiaşului, mi se părea c-ascult un cântec din acelea dulci care se urzesc între vis şi viaţă, între somn şi trezie: aşa se revărsa ecoul ritmic, din ce în ce mai în surdină, al tropotului de cal.
Zburase de-a binelea în noaptea munţilor, călăreţul, când înţelegeam că plecăm la hotare, adică dincolo de ele…
În câteva clipe eram gata; fireşte, cu duioşia părerilor de rău după căsuţa cu zorele şi busuioc, după nopţile de „retragere cu torţe şi felinare” dela Monteoru la Pâslari, după prânzurile pastorale din codrii de fagi şi după zilele când sufletul-mi era oglinda pâraielor de munte.
…Încă nu se îngână ziua cu noaptea. Şi cerul doarme… Şi căsuţele prididite pe ponoare. Doarme Măgura sub diademă de stele. Doar pârâul e treaz şi pune în tremolo povestea lui. În toată împărăţia liniştii, o singură solie. Ea se întoarce de departe, din fund de codri, în ritmul trapului de cal. În locul hogaşelor pe unde a sângerat de veacuri omul, împreună cu tovarăşul său de muncă, se aşterne acum şoseaua binecuvântată (Este vorba de șoseaua strategică Nehoiu-Monteoru, lucrată de trupe în preajma războiului – n.n.), pe care se avântă înspre zori de ziuă un trompet cu solia Bunei-Vestiri.
Numai ritmul acesta de fier şi piatră umple cuprinsul.
Şi-şi mână calea înainte trompetul, ca un arhanghel ce scânteiază zigzaguri de lumină. Aud aşa de clar, în mine însumi: „Ca mâine va bate ceasul”. (va urma)
Text îngrijit de Ioan LĂCĂTUŞU, Ciprian HUGIANU
