În cuprinsul lucrării Permanenţa convieţuirii paşnice * Állandó békés egymás mellett élés, editată de Fundaţia „Armonia” pentru familiile etnic mixte din România, București, 1996 (ediție îngrijită de Ștefan Rab), istoricul clujean Vasile Lechințan prezintă câteva momente ale solidarității dintre români, sași și unguri / secui, din istoria Transilvaniei, sub următoarele titluri: solidaritatea ţărănească de la 1437; români, saşi, secui şi unguri în războaiele antiotomane din sec. XV; solidaritatea ţărănească de la 1514; Crăciun la Cluj în 1605; la vestita „Academie” din Alba Iulia (secolul al XVII-lea); românii din Someşu Rece şi breasla tâmplarilor din Cluj (sec. XVII-XVIII); români şi maghiari în oastea lui Francisc Rákóczi al II-lea; robota iobagilor români si maghiari din Budiu de Câmpie (azi Papiu Marian), la 1770; studenţii Liceului Academic Piarist din Cluj, la sfârşitul secolului XVIII; minerii din Băiţa la 1804; secuii la Bucureşti şi în ţinutul Bacăului la începutul secolului al XIX-lea; petreceri studenţeşti la Cluj; frumoasa româncă şi basmele ei vrăjite; clopotniţa dărâmată; legământ de protecţie reciprocă la 1848; recunoaşterea autorităţii judelui sătesc român (1849); ajutoarele umanitare în cazuri de calamitate din secolele XVIII-XIX; Societatea de patinaj din Cluj (fondată în 1872); martorii apărării preotului român din Dobolii de Jos, judeţul Trei Scaune, din 1917¸solidaritate faţă de românii din secuime; protectorul lui Gheorghe Beritul; spectacole în limba română, date de o trupă maghiară, la 1840; balul tinerimii române din Pesta (1866) și Enescu la Budapesta.
Pentru exemplificare, redăm textul intitulat Clopotniţa dărâmată, edificator atât pentru tema lucrării, dar și pentru cunoașterea unor informații despre unele comunități românești din fostele scaune secuiești, astăzi dispărute, așa cum au fost cele din: Bodogaia, Crișeni. Ghelința, Arcuș ș.a.
Dr. Ioan Lăcătușu
Clopotniţa dărâmată
Încă din secolul al XVIII-lea în Bodogaia, sat atunci în scaunul Odorhei, documentele semnalează că existau două biserici româneşti: una ortodoxă şi una greco-catolică. Funcţionau deci două instituţii ale românilor în acest sat din secuime, care erau păstrătoare de spiritualitate, de credinţă şi de limbă românească. Paralel, şi secuii din acest sat îşi susţineau instituţiile proprii, bisericeşti şi şcolare. Şi în Ghelinţa – un alt sat din secuime – biserica greco-catolică, dar şi şcoala aparţinând acestei confesiuni româneşti, sunt atestate de documente din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Secuii romano-catolici din localitate, deşi îşi aveau credinţă şi instituţii religioase proprii, au traversat acest secol cu respect creştinesc şi umanitate faţă de ritul şi instituţiile românilor, ca şi calvinii sau unitarienii din Bodogaia.
Vine însă anul revoluţionar 1848. Vântul libertăţii a bătut puternic, dar dureros, şi în secuime. Se sparg tiparele îngheţate de secole ale relaţiilor feudale şi cuvântul iobag trece între relicvele întunecate ale istoriei. Se redeşteaptă însă şi sentimentul naţional. Era firesc să fie căutate în noile împrejurări, direcţiile de dezvoltare viitoare ale neamului de care aparţinea fiecare. Românii au vorbit la Blaj în „primăvara cea fierbinte” a anului 1848 şi în numele toleranţei faţă de unguri, evrei, saşi, trăitori – în minoritate – pe pământul transilvan. Ungurii – clasa aristocratică mai ales – au văzut însă în români şi saşi o piedică în realizarea aspiraţiilor lor şi urmările acestei atitudini sunt bine cunoscute în general. În particular un document recent descoperit în arhive este deosebit de relevant pentru situaţia românilor din secuime din acel an. Este vorba de un eveniment petrecut atunci în Crişeni. Ce se întâmplase de fapt, aflăm din relatarea preotului Ştefan Copcea, trimisă Episcopiei Blajului în anul 1851.
În Crişeni – spune el – „în templul revoluţiei, maghiarii au tăiat clopotniţa şi au băgatu în foc, rămânând clopotul jos”, iar un anume Sonka István, care înaintea revoluţiei a fost jude al judeţului Odorhei şi „ca român, pe la noi (adică la biserică – notă V.L.) F. Curator” (deci curator prim al bisericii), „în revoluţie s-au făcut magyar”. Şi alţi români din parohie, sub presiunea teroarei ungureşti de atunci „s-au făcut unguri”, spune preotul. În privinţa bisericii româneşti existase şi un contract din 1777 prin care românilor li s-a dat loc de biserică în Crişeni. În timpul revoluţiei acest act s-a făcut pierdut „ca mai mult nici om român să nu fie” în sat.
Au trecut şi evenimentele revoluţionare din 1848. Extraordinarul intelectual român, preotul de la care aflăm cele de mai sus, dând dovadă de multă diplomaţie, de tact şi de multă toleranţă a intervenit în favoarea românilor loviţi pe nedrept în demnitatea şi instituţiile lor. În urma tratativelor cu fostul român cu funcţie importantă în judeţ, acesta „s-au făcut iar român unit (greco-catolic – notă V.L.) cum a fost mai înainte” şi a restituit şi banii care-i datora încă parohiei în calitate de fost curator al bisericii. Mai mult, preotul Ştefan Copcea se interesează şi de soarta altor foşti conaţionali şi, aflăm din scrisoarea trimisă de el Blajului, că: „în sfârşit în tot districtul Trei Scaune până acum câţi am auzit dintre români că s-au făcut unguri, pe toţi i-am adus acasă. Totodată, ca să fie pace între neamuri, nevătămându-i nici pe magyari, fiind ei unitari, umblând pe la toţi, ne-am aşezat pentru clopotniţă, că domnii magyari – fiind posesori – să dea lemne dintr-ale lor şi clopotniţa de două ori să fie mai mare, ca să încape două clopote, iar românii să o facă” (deci să o ridice). Învoiala a fost acceptată, însă un anume Ioan Molnár „murariu român din Arkos” (azi Arcus) a promis că o va ridica el singur, pe cheltuiala sa. Iată deci că extraordinara personalitate a preotului român, precum şi toleranţa şi iertarea românilor a făcut să se depăşească un moment dificil în relaţiile interetnice de după Revoluţia de la 1848 pentru ca viaţa să-şi reia cursul normal, de înţelegere, respect reciproc şi conlucrare între oameni.
Ceea ce din păcate nu s-a realizat după distrugerile de biserici româneşti, devastările şi barbariile din anii 1940-1944 din secuime, când au fost profanate, incendiate sau dărâmate – unele rase de pe suprafaţa pământului – bisericile româneşti din: Odorhei, Cristur, Miercurea Ciuc, Sfântu Gheorghe, Gheorgheni, Poiana Sărată, Zăbala, Sita Buzăului, Aita Mare, Aita Seacă, Arini, Belini, Bicsad, Căpeni, Păpăuţi, Baraolt, Comolău, Chiciş, Bodoş, Bcfalău, Sântionlunca, Biborţeni, Doboşeni, Herculian, Petcu, Racoşul de Sus, Vârghiş, Boroşneul Mare, Filia, Borsec, Bicazul Ardelean, Tulgheş, Mereşti, Ocland, Mihăileni, Ditrău, Aldea, Mărtiniş, Pănet etc. Unele încă mai aşteaptă şi astăzi spiritul acelei înţelegeri de după 1848, cel referitor la clopotniţa dărâmată din Crişeni.
Vasile Lechințan
